Autor 1466 vizualizări


4 decembrie 1987. Filosoful, poetul, eseistul, publicistul, Constantin Noica se stinge din viață la Păltiniș, județul Sibiu.  

 

Constantin Noica s-a născut în 1909, la doi ani după Mircea Eliade și cu doi ani înaintea lui Emil Cioran, în județul Teleorman. A urmat liceele “Dimitrie Cantemir” și “Spiru Haret” din București, a debutat în revista “Vlăstarul”, pentru ca în 1928 să se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, pe care o va absolvi în 1931 cu o lucrare ce trata problema lucrului în sine la Kant.

Anul 1938 avea să și-l petreacă la Paris, ca bursier al guvernului francez, bursă care i-a permis să își aprofundeze studiile kantiene.

În 1940și-a susținut doctoratul, cu o lucrare despre “istoria judecății sintetice”.La 25 de ani avea să publice lucrarea “Mathesis sau bucuriile simple?”, pledoarie lirică în favoarea reconcilierii spiritului geometric cu viața – recompensată în 1934 cu Premiul Fundațiilor Regale. În tot acest timp, Noica publica mai multe studii despre Decartes, Leibniz, Kant.

La începutul anului 1941, Noica a plecat în Germania unde a ocupat un post la Institutul Român de la Berlin. Aici a avut prilejul de a-i întâlni pe Hartmann și pe Heidegger și de a participa la seminariile lor.Tot în această perioadă a scris o serie de eseuri, pe care le-a unit, mai târziu, sub titlul “Pagini despre sufletul românesc”, o tratare fenomenologică a viziunii românești a ființei.

 

Activitatea politică

Din punct de vedere politic, încă din anii 1933-1934 Noica a adoptat poziții apropiate de curentul de extremă dreapta cel mai radical din epocă – Garda de Fier sau Mișcarea Legionară – la care a aderat deschis în 1938 și pe care o va susține într-o serie de articole.Noica adoptă astfel poziții de angajare și răspundere în “acest extraordinar început pe care îl constituie mișcarea legionară”.

Interesant este momentul și modul în care acesta aderă la Garda de Fier-fiind la Paris cu bursă, află de asasinarea lui Zelea Codreanu și trimite în țară o telegramă cu textul:“Ca urmare a asasinării lui Codreanu, ader la mișcarea legionară, în semn de protest”.[i]

Noica se achita în acest fel de un angajament pe care și-l luase cu ceva vreme în urmă:în cazul în care va fi asasinat “Căpitanul”, va adera la mișcarea legionară ca formă de protest. Și așa a și făcut. După război, avea să le spună discipolilor săi că fusese vorba de un “exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu”.[ii]

Însă înainte de a adera oficial la Garda de Fier, Constantin Noica s-a situat pe vagi poziții ale “dreptei spirituale”:“Eu voi fi la dreapta, dreapta spirituală a colectivității românești” (declarație din 1932). În ajunul aderării sale la mișcarea legionară, Noica încă își tempera atitudinea față de “prietenii evrei”:“Iar dacă regretăm ceva pentru prietenii noștri evrei, nu e atât faptul că vor avea de suferit de la mișcarea legionară. Cine e lovit pe nedrept (și despre ei știm bine că vor fi loviți pe nedrept), e mai puțin chinuit, spunea un filozof, decât cel care lovește. Dar regretăm că le este interzis să vadă și să înțeleagă tot ce e purtător de adevăr în legionarism. Regretăm suferința lor de a nu participa cu nimic, nici măcar cu o nădejde, nici măcar cu o iluzie, la ziua românească de mâine”.[iii]Noica scria acestea în momentul în care guvernul Goga-Cuza înfrunta chestiunea evreiască pe planul măsurilor legislative, forțând mișcarea legionară să-și redefinească propria identitate politică și să-și diferențieze propria poziție față de antisemitismul conservator.

 

Comuniștii îl exclud din viața publică și îl condamnă la domiciliu forțat

Noica nu se va bucura însă pentru multă vreme de activitatea pe care o desfășura, pentru că odată cu instalarea regimului comunist la București pentru acesta începe o lungă perioadă de marginalizare silnică, de excludere din viața publică. După expropierea bunurilor, Noica este condamnat în 1949 la domiciliu forțat, în Câmpulung-Muscel, unde supraviețuiește cum poate:“Trăiam din meditații cu 5 lei ora. Am predat de toate, până și săritura în lungime”.[iv]

În cei 10 ani petrecuți la Câmpulung, pune bazele unui “Tratat de ontologie”, scrie “Despărțirea de Goethe”, despre Hegel. Din ultimul an de domiciliu forțat datează corespondența sa cu Cioran. Însă lectura și dezbaterea publică a operelor lui Cioran și ale altor emigrați, la care se adaugă și cele câteva călătorii clandestine la București, vor fi motivele arestării sale și, ulterior, al condamnării sale la 25 de ani de închisoare, în 1958. Va fi însă eliberat în 1964, în urma unei amnistii generale.

Va lucra o perioadă la Institutul de logică din București, iar în 1975 iese la pensie și se stabilește la Păltiniș, unde își închiriază o cameră modestă. Acesta avea să fie momentul în care se inițiază una dintre cele mai interesante și de reper aventuri culturale pe care le-a cunoscut România comunistă – Școala de la Păltiniș.

 

“Înțeleptul de la Păltiniș”

Noica a adunat în jurul său un grup de elevi pe care i-a format prin lectura și traducerea de texte filozofice grecești și germane, în afara oricărui canon oficial.Despre această retragere a lui Noica la Păltiniș, Cioran scria:“Retras în Carpați, Noica devenise centrul spiritual al României (…) cine se izolează, precum el, în Carpați, nu o face ca să scape de lume, ci ca să o cucerească de departe (…) cine îi evită, precum el, pe ceilalți, nu o face pentru a fi uitat, ci prețuit. În România, Noica a jucat rolul cuceritorului tocmai de aceea, singurătatea sa nu a fost o abdicare, ci un triumf”.

“Pe Păltiniș, toți oamenii modești cu care venise în contact îl iubeau. Cineva îi păstra ziarele, altcineva îi aducea și îi crăpa lemnele pentru foc, altcineva îi pregătea masa, Noica îi ținea cărți. În munte, acolo, concetățenii lui Noica îi lăsau lui numai obligația de-a gândi și de a scrie.”[v]

Noica a respins până la capăt ideea unei intrări în “disidență” deschisă contra regimului comunist. Chiar dacă marginalizat, dar totuși tolerat, Noica a publicat, și a publicat mult, chiar dacă în tiraje limitate.

 

Ce este Noica?

Ce este un om? Ce este Noica? Ne răspunde tot el:”Dar, cu sau fără buletin, ce este un om? Este ceea ce rămâne din el atunci când lumea în care trăiește îl desființează.” Și ce rămâne din Noica? Un îmblânzitor:”Încerc să vă mai domolesc animalitatea, răsfățul și nemulțumirea, încerc să vă fac să treceți de la sinele individual la cel lărgit. (…) Dacă există, mizeria există în primul rând în voi, în limitele voastre interioare. S-au citit cărti și la lumina felinarului. (…) Nu depinde decât de voi să fiți bine așezați în viață, în istorie, în familie, în cultură”.

Visul cel mare al lui Noica a fost ridicarea culturii pe meleagurile românești la nivel mondial.Sentimentul lui românesc este de altfel înscris emblematic pe multe din titlurile lucrărilor sale. În nobila-i împătimire de a realiza acest deziderat a apărut de mai multe ori ca un Don Quijote, care pierde simțul realului. Ambițiosul lui vis și împătimita lui dorință, chiar neîmplinite, îi dau singure statura reală, fiindcă omul este în viață atât cât este idealul lui.

”Mărturiile lui Noica ne-au trebuit și până acum, dar ne trebuiesc cu atât mai mult de acum înainte, pentru că prin opera lui și prin mărturiile despre Noica va continua să ființeze NOICA, bărbatul de geniu, în care toți oamenii de bun simț au recunoscut pe marele filozof al românilor.[vi]

Ce-ar fi făcut alte națiuni dacă ar fi avut o asemenea valoare…însă noi!?

 

 


Bibliografie

 

  1. Campean, Dan, ”Patrimoniul Constantin Noica”, Deva, Editura Destin, 1992
  2. Liiceanu, Gabriel, ” “Jurnalul de la Păltiniș”, București, Cartea Românească, 1983
  3. Militaru, Ion, ”Constantin Noica și critica Occidentului”, București, Cartea Românească, 2001
  4. Mutti, Claudio, ”Penele arhanghelului. Intelectualii români și Garda de Fier”, București, Editura Anastasia, 1997

 


[i]Constantin Noica, “Sufletul cetății”, “Buna Vestire”, nr.18, 28 sept.1940.

[ii]Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniș”, București, Cartea Românească, 1983, p.84.

[iii]Constantin Noica, “Între parazitul din afară și parazitul dinăuntru”, “Vremea”, 523, 30 ian.1936.

[iv]Gabriel Liiceanu, op.cit., p.118.

[v]Dan Campean, ”Patrimoniul Constantin Noica”, Deva, Editura Destin, 1992, p.29.

[vi]Ibidem, 27.