Autor 3435 vizualizări


Într-un fel sau altul, mai ales ca urmare a politicii regilor şi a activităţilor misionare, creştinismul a pătruns şi în nord. Convertirea celor cu autoritate însă nu a însemnat nicidecum omogenizarea religioasă a omului de rând, care deşi adoptă şi el noua credinţă, rămâne din multe puncte de vedere ancorat într-un univers păgân.

Păstrarea unei memorii culturale a timpurilor precreştine se reflectă şi în constanţa cu care în codurile de legi sau statutele sinodale menţionează pedepse pentru diverse practici. În Islanda avem de-a face cel mai mult cu formule magice care îi pomenesc pe zeii nordici în epoca medievală şi post-medievală, dar pasiunea pentru trecut nu este caracteristică doar ei. Memoria socială funcţionează bine şi în restul Scandinaviei şi nu se rezumă doar la perpetuarea unor tradiţii în spaţii rurale mai izolate sau de către anumite comunităţi, de pildă. Şi este cu atât mai interesant, întrucât astfel le putem contextualiza şi medita pe baza lor asupra factorilor socio-culturali care le oferă sens.

Una dintre aceste tradiţii îl vizează pe Odin, zeul suprem al panteonului nordic, pe care se pare că îl regăsim în cultura populară a Suediei medievale. În secolul al XV-lea preocuparea faţă de vrăjitorie şi alte treburi diabolice creşte odată cu bula papală Summis desiderantes a lui Inocenţiu al VIII-lea. Au loc procese de erezie inclusiv în nord. De exemplu, în 1484 are loc la Stockholm un proces atât de erezie, cât şi de furt. Un anume Raguald Odinskarl jefuise patru biserici şi recunoaşte că de şapte ani îl venera pe Odin. Ce s-a întâmplat cu el nu ştim, dar complicele său, Joan Land este executat. Jaful în lăcaşurile sfinte era considerat printre cele mai grave nelegiuiri, iar uneori făptaşului I se tăiau mâinile înainte de a fi ars pe rug.

De ce apare Odin? O posibilă explicaţie ar fi aceea a asocierii sale cu diavolul, personaj prezent pe pereţii multor biserici suedeze şi în acuzaţiile de erezie. Sau poate că zeul păgân avea o însemnătate care o depăşea pe cea de substitut pentru o imagine creştină. În primul rând, în cazul acesta şi nu numai este pomenit la Stockholm, centru urban cosmopolit dar şi ecleziastic. Fiind vorba de un cadru juridic, confesiunea presupunea un mesaj şi un limbaj comun, conventional, aşa că ne întrebăm dacă echivalarea lui Odin cu diavolul era răspândită în Suedia secolului al XV-lea sau dacă nu, de ce apare numele său. Mai apare aici şi problema numelui inculpatului, care ori împărtăşeşte etimologia cu numele zeului (“Odinskarl”>”othinkar”=nebun, furibund), ori se leagă intenţionat de zeu. Folosirea genitivului în nume (“omul lui Odin”) pledează pentru varianta a doua şi oricum, ne întrebăm în primul rând cum l-ar fi putut percepe publicul. Numele inculpatului mai apare în document şi ca Odens Ragwal, mai clar, ceea ce întăreşte ideea asocierii intenţionate.

Aceste elemente ne indică faptul că zeul nu se pierduse din conştiinta oamenilor. Cazul lui Ragwald nu este nicidecum singular. Câţiva ani mai târziu, Erick Clauensson este şi el acuzat de apostazie şi că l-ar invoca pe “diavolul” Odin în fiecare joi într-un cimitir pentru a obţine foloase materiale. În general, textele vechi fac referinţă la acesta ca la zeul venerat de suedezii păgäni sau în cadrul explicaţiei pentru etimologia zilei de miercuri. Exegeţii şi autorii de hagiografii nu ezitau să îl pomenească. Litaratura ecleziastică a secolelor XIV-XV abundă în avertizări cu privire la fiintele diabolice, incluzând şi zeii păgâni.

Interesantă este şi imaginea medievală pe care a dobândit-o Odin, parte a sincretismului religios din epocă. În Norvegia s-au descoperit amulete inscripţionate cu rune unde se invocă vechiul zeu, perceput ca cel mai măreţ dintre demoni, pentru a oferi diverse beneficii cum ar fi ajutor pentru prinderea unui hoţ. Este însă rugat să facă asta în numele creştinismului. În tot amestecul acesta de credinţe există de fapt o luptă pentru putere. Clericii şi legislatorii, deci vârful piramidei de autoritate, îl consideră pe Odin un diavol, în vreme ce oamenii de rând, la capătul de jos al piramidei, îl privesc ca pe o sursă de putere, o fortă oe care o invocau în vremuri de restrişte.

Pe Odin îl mai regăsim şi la practicile agricole, dar este mai ales invocat în vederea înavuţirii. Olavus Petri în “En Swensk Cröneka” (sec. XVI) pomeneşte despre calităţile sale războinice, dar îndeosebi despre faptul că pentru oamenii de rând acesta era îndeosebi garantul înavuţirii. Astfel de afirmaţii le susţin pe cele judiciare:sunt indivizi care nu ţin cont de creştinism, jefuiesc biserici şi i se dedică lui Odin de dragul banilor. Într-un documente juridic şi mai târziu, de secol XVII din Småland, ni se relatează despre un individ pe nume Christman, care săvârşeşte următorul ritual:într-o noapte de joi se duce la o răscruce de drumuri şi strigă tare numele zeului, de trei ori, în speranţa că acesta se va ivi şi îl va înavuţi. Mai exista varianta ritualică de “a invita” zeul în casă joia, o dată la 9 nopţi, şi se pare că superstiţia era împărtăşită de mulţi fermieri. Păgânismul se amestecă iarăşi cu tradiţiile despre diavol:Odin ar fi fost însoţit de câini şi cai negri şi din ochi i-ar fi ieşit flăcări.

Continuitatea tradiţiilor de acest gen, cu transformările de rigoare în contextul epocii, este probată şi de relatări şi mai târzii:în Östergötland circula în secolul al XIX-lea ideea că pentru a avea succes, un vânător putea să încheie un pact cu diavolul şi în acest sens trebuia să se ducă în mai multe zile de joi să dea ocol bisericii. Odin nu mai apare, dar alte elemente rămân intacte.

Aşadar, în general se poate spune că zeul şi-a păstrat o însemnătate cultural-ritualică în cadrul în în ciuda background-ului creştin, capacitatea sa de a influenţa în bine viaţa oamenilor fiind parte a unor credinţe şi idei moştenite şi exploatate probabil ca alternativă a austerităţii şi spiritualizării excesive a creştinismului. Miturile nordice sălăşluiesc în memoria socială şi sunt până la urmă un construct atemporal, dar în acelaşi timp se supun unor utilizări practice din diverse motive. Zeul este sursă de putere, dar sensurile sale depind de acţiunile sociale concrete care găsesc în el o legitimare.

Referinţe:

Stephen Mitchell, “Odin, Magic and a Swedish Trial”, Scandinavian Studies81, 2009;

Neil Price, The Viking Way:Religion and War in late Iron Age Scandinavia, Uppsala, 2002;

Jan de Vries, Contributions to the Study of Othin especially in his Relation to Agricultural Practices in Modern Popular Lore, Helsinki, 1931.