Zahir Şah şi epoca de aur a Afganistanului

Singurul care a pus capăt pentru o perioadă conflictelor din Afganistan, aducând o oarecare modernizare țării, a fost Zahir Șah. Probabil ar fi reuşit mai multe dacă nu ar fi semnat fiecare lege reformatoare amintindu-şi destinul antecesorilor săi, adică cu sabia lui Damocles deasupra capului.

Acesta a urcat pe tron în 1933 şi, după Al Doilea Război Mondial, a organizat alegerile pentru un parlament, iar mass-media a primit voie să critice liderii religioşi ultra-conservatori. După câţiva ani l-a numit prim-ministru pe unul din verii săi, Daud Khan.

La fel ca în toată regiunea, această perioadă a fost una de avânt economic şi de transformări sociale. Din păcate, modernizarea ţării a început să se realizeze cu sprijin sovietic. Pentru Moscova, Afganistanul se afla în sfera sa de interese, aşa cum fusese şi în perioada ţaristă. În plus, măreţul guvern al sovietelor era interesat în menţinerea unui regim oarecum democratic la vecinul său din sud şi punerea la colţ a islamiştilor fiindcă în republicile sale caucaziene materialismul dialectic nu era pe placul ulamelor şi drept-credincioşilor musulmani.

Astfel că Afganistanul a beneficiat de o perioadă în care părea că recuperează deceniile pierdute în izolaţionism şi vendetta. Sub duoul Zahir – Daud s-au construit şosele, uzine şi sisteme de irigaţii, iar consultanţii sovietici erau deja parte din peisajul afgan.

Regele a ştiut să adoarmă orgoliile conservatorilor şi fundamentalismul primitiv al triburilor rurale. L-a mazilit la timp pe Daud în 1963, pentru a le da satisfacţie (de fapt, acesta cultiva legături strânse cu unii lideri sovietici, poate mai strânse decât se cuvenea pentru primul-ministru al unui stat independent), în vreme ce politica sa reformatoare a continuat. Atât de bine a reuşit să îi amăgească pe ultra-religioşi încât a scăpat fără vreun atentat chiar şi atunci când le-a acordat femeilor dreptul de vot şi a permis ca însoţitoarele de bord ale companiei de transport aerian naţional să nu poarte văl. Faptul că a trimis o doamnă respectabilă ca reprezentant al Kabulului la Organizaţia Naţiunilor Unite nu a reprezentat neapărat un act de curaj fiindcă prea puţini dintre cei care se opuneau acestor reforme înţelegeau simbolismul unui asemenea gest.

Străinii care locuiau pe atunci în Kabul, Herat sau alte oraşe, vor mărturisi câ ultimii ani înainte de căderea Şahului au reprezentat perioada în care frumuseţea metafizică a munţilor, combinaţia de clădiri moderne şi bazare antice, turbane colorate şi fuste scurte, puteau fi admirate în pace. În jurul celor doi Buddha de la Bamyan puteau fi văzute limuzine, celebrele VW ale pletoşilor hippy, oamenii bucurându-se de acel loc fără să îşi poată imagina că, trei decenii mai târziu, când lumea păşise într-un alt mileniu, nişte sceleraţi scăpaţi din taberele de refugiaţi din Pakistan, adică direct din Evul mediu, le vor arunca în aer fără să le pese câtuşi de puţin că făceau parte din patrimoniul umanităţii.

Numai că aceste reforme accelerat realizate au avut un efect neaşteptat. Tocmai noua Universitate din Kabul a devenit, după cum notează antropologul american Louis Dupree, reputat cunoscător al istoriei şi culturii Afganistanului, „terenul perfect de naştere a nemulţumirilor politice.” Aşa că, in 1965, era fondat de către trei tineri Partidul Democratic al Poporului din Afganistan, adică partidul comunist local. E vorba de Mohamed Taraki, Babrak Karmal şi Hafizullah Amin, personajele care vor juca un rol esenţial în evenimentele premergătoare intervenţiei sovietice. Alţi studenţi din această perioadă şi-au început tot aici carierele politice, devenind mai apoi liderii opoziţiei antisovietice: Rabbani, Abdul Rasul Sayyaf sau cunoscutul tadjic Ahmad Şah Masud.

Se pare că problemele Afganistanului din ultima jumătate de secol au fost opera „studenţilor”: mai întâi ale celor cu afinităţi comuniste, iar, mai apoi, ai „studenţilor în Coran”, talibanii.

Trăind în bula lor universitară, studenţii din Kabul au organizat demonstraţii hotărâte atunci când guvernul intenţiona să dea curs presiunilor conservatorilor de limitare a dreptului la educaţie al femeilor. Deşi unii dintre ei proveneau din zone rurale, atmosfera libertariană din capitală îi făcuse să uite că, în munţii sau deşertul de acasă, părinţii şi rudele lor considerau că naşterea unei fete nu era un eveniment fericit, iar destinul unei asemenea fiinţe era de a fi obedientă şi a-şi sluji bărbatul pe care familia avea să i-l găsească. Dacă noi spunem, uneori, şugubăţ că „numai bărbatu-i om”, afganii, pentru care vorba era cam totuna cu fapta, aplicau cu sfinţenie asemenea ziceri.

Vântul libertăţii tipic acelor ani era adus acasă şi de miile de studenţi trimişi la Moscova şi în Occident pentru a studia şi care se întorceau îmbibaţi de curentele libertariene din campusurile în care se făcea dragoste şi nu război, purtând cu ei microbul revoluţiei necesare pentru a fonda o lume a păcii şi egalităţii. Lor li se alăturau turiştii veniţi din Turcia şi Iran, care se îndreptau înspre spiritualitatea Indiei şi care se opreau adesea pentru a gusta din aerul rarefiat al munţilor, amestecat cu derivatele măciuliilor de mac pe care localnicii îl cultivau cu dragosste. Numai că năzuinţele şi ale unora şi ale altora se loveau de îndârjirea cu care bărboşii cu priviri reci care locuiau văile şi câmpiile de la marginea deşertului îşi apărau tradiţiile în care viaţa unui student zănatic ori a unui explorator modern în căutarea fericirii valorau la fel de mult ca a unei femei care nu îi putea oferi omului său urmaşi care să poarte flinta.

Cu toată dorinţa regelui de a moderniza statul, Afganistanul era profund divizat: în marile oraşe se formase o pătură oarecum înstărită, cultă şi progresistă (o parte chiar ultraprogresistă), care îşi dorea să trăiască precum la Paris ori Roma. Pe de altă parte, era masa largă a afganilor, care, în afară de mândria exacerbată şi curajul pe care vor avea în curând ocazia să îl dovedească, avea încă mentalităţi de Ev mediu, prea puţină apreciere pentru viaţă, egalitate, educaţie sau libertate. Când emanicparea femeilor începea a fi aplicată în zonele rurale sau oraşele mai puţin populate de progresişti, replica acestora era invariabil violentă şi se termina cu victime şi distrugeri ale clădirilor autorităţilor sau ale celor vinovaţi de a fi trădat tradiţia.

Fragment din cartea „De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu”, Editura Lebăda Neagră, 2021