Autor 3962 vizualizări


Trendurile anilor ’70 s-au clădit pe ecourile Woodstockului. Oamenii erau hotărâţi mai mult ca niciodată să răspândească libertatea de exprimare în toate domeniile – să fii cine vrei tu să fii! Așa că haute couture a intrat într-un con de umbră, iar producțiile în masă au luat amploare. Cea de-a șaptea decadă a secolului XX a fost o explozie de stiluri: punk, boho, casual, glamorous, vintage, rock, chiar și hippie. Însă adevărata libertate a exprimării sinelui prin haine și distracție a reprezentat-o stilul disco.

Moda care a definit anii ’70 s-a născut la New York. Peisajul american de la acea vreme era unul tulburat de nenumăratele evenimente ce aveau în prim-plan drepturile omului: drepturile femeii, drepturile civile, ale comunității LGBT și ale tuturor celorlalte minorități. În ceea ce privește stilul vestimentar, moda disco le-a oferit tuturor libertatea după care tânjeau. Femeile nu mai erau constrânse de tiparele caselor de modă, iar bărbații căpătaseră, în sfârșit, curajul de a nu mai pune preț pe masculinitatea hainelor și de a încălca standardele costumelor austere. Influențată de contracultura anilor ’60, moda a izbucnit într-o explozie de culori și de nonconformism. Oamenii trebuiau să poarte haine care să iasă din tipare, și nu care să le respecte.  

Hot stuff 

În anii ’70, femeile au fost exact cum au vrut ele să fie – cel puțin așa și-au propus. Și-au îmbrățișat propria imagine, transformând defectele în calități, au adoptat feminitatea și senzualitatea prin toate detaliile. Și pentru a ilustra încă de la început tendințele în materie de modă trebuie doar să ni le reamintim pe Donna Summer, fetele de la Abba, Boney M, Cher sau Gloria Gaynor.

Una dintre piesele reprezentative ale modei disco a fost rochia petrecută, vaporoasă, care emana feminitate. Cu o parte așezată peste cealaltă și cele două strânse cu un cordon într-o fundă, realizată de obicei din jerseu elastic, această rochie a fost adusă în lumina globului disco de către Diane von Furstenberg, inspirată însă de creațiile Elsei Schiaparelli din anii ’30. Rochiile de acest tip erau purtate doar cu sandale cu baretă deasupra călcâiului sau cu cizme până la genunchi.


O altă ținută specifică era compusă din bluza fără mâneci, cu gulerul la baza gâtului, pantaloni evazați de la genunchi în jos, ce capătau formă de pară (flare jeans), care erau adesea cu talie joasă, și sandalele cu platformă. La fel de îndrăgite erau și salopetele sau combinația dintre pantalonii extrem de scurți sau fustele mini și așa-numitele bluze tub, fără bretele. Se purtau culorile metalice, aprinse, precum și cele psihedelice sau animal print.

Pentru moda disco, indiferent că ne referim la femei sau bărbați, regula numărul unu era ca ținuta să fie cât mai strălucitoare cu putință. Materialele folosite erau adesea satinate sau cusute cu fir metalic, iar hainele erau decorate cu pietre prețioase false, aplicații metalice sau paiete. Așadar, sclipici, mult sclipici. Nici machiajul nu făcea excepție de la regulă: pe buze, pleoape, pomeți, chiar și în păr, sclipiciul era vedeta.

Mulți critici au considerat anii disco drept o amenințare la adresa feminismului, argumentând că toate aceste tendințe nu făceau altceva decât să (re)transforme femeia într-un obiect.

Daddy Cool 

Pentru febra disco la bărbați avem imaginea perfectă a lui John Travolta din „Saturday Night Fever”, completată de cea a lui Bobby Farrell (liderul Boney M) și a lui David Bowie pe când era Ziggy Stardust. Iar peste toți, băieții de la Bee Gees, cu a lor voce subțire și pantaloni flare.

Tendințele aduceau în atenția femeilor noul dandy. Costumele albe, din trei piese (pantalon, vestă și sacou), făceau ravagii. Da, ele se purtau în continuare, dar atitudinea bărbatului disco era cea a unui macho mai relaxat. Cămașa stătea desfăcută la primii nasturi, iar colțurile ascuțite ale gulerului treceau peste sacou. Indiferent că erau pantalonii de costum, jeanși sau perechea colorată de mers în club, aceştia erau mereu cu talie înaltă și strânși bine cu o curea, decorată, la rândul ei, cu o cataramă fistichie.


Space Oddity 

Lumea modei era obișnuită deja de câteva decenii cu stilul androgin. Nu mai era nimic ieșit din comun ca femeile să se tundă scurt, să poarte pantaloni, costum și cravată. Însă la finalul anilor ’60, oamenii nu erau pregătiți să întâmpine această tendință și din sensul opus. Lumea a suferit un șoc când bărbații și-au lăsat plete, au îmbrăcat cămăși înflorate și și-au strâmtat hainele. Curentul s-a numit „peacock revolution”, iar disco-ul anilor ’70 se pare că i-a fost favorabil. La început s-a crezut că linia dintre feminin și masculin va fi ștearsă de către această expresie a individualității. Dar nu a fost așa. Treptat, cu cât mai mulți artiști se „feminizau”, cu atât masculinitatea căpăta noi definiții.

Elvis a folosit dermatograf pentru prima dată în istoria rock’n’roll – și, pentru că era Regele muzicii, alții l-au urmat. Penele, sclipiciul, tocurile au devenit marcă a curentului disco pentru bărbați odată cu David Bowie. Inelele, catifeaua, dantelele erau deja aduse în scenă, din timpul Woodstockului, de către Jimi Hendrix. Toate au fost, mai mult sau mai puțin, în garderoba disco.


De fapt, în anii disco, toate elementele garderobei masculine au fost sub asediu: cravatele înlocuite cu eșarfe, cămașa cu helancă, pantofii colorați și cu platforme au înlocuit eleganții Oxford. Așadar, în timp ce femeia își arunca sutienul și refuza rujul, bărbatul respingea, la rândul său, așteptările societății. Toată această asumare de noi identități și libertăți a fost dată mai departe, până în anii ’80-’90, când artiști precum Kurt Cobain sau Freddie Mercury cântau în rochie, purtând tiara sau coroană.

Yes, sir, I can boogie 

Deviza modei disco era aplicată cu succes în timpul nopţii. Tinerii anilor ’70 înțeleseseră că doar pe ring, la lumina globului strălucitor, pot fi ei înșiși. Așa că utopia disco avea două adrese: la New York şi la Paris. Studio 54 și Le Palace erau cele două cluburi, discoteci, cele două oaze unde nu trebuia să faci nimic altceva decât să îți depășești limitele.

Așadar, în 1977, într-o clădire interbelică de teatru, transformată în studio de televiziune, își deschidea ușile sanctuarul distracției. Studio 54 era locul unde cei mai cunoscuți artiști ai momentului petreceau de seara și până dimineața. Liza Minnelli, Cher, Brooke Shields, Billy Ocean, Dali sau Andy Warhol sunt doar câțiva dintre cei care frecventau clubul. Studio 54 era locul unde îți doreai să ajungi cu orice preț – era locul momentului. În luminile psihedelice de club toată lumea era egală, fie că făcea parte dintr-o minoritate sau era doar o persoană diferită – fundamentul erei disco.


Peste ocean, la Paris, exista un loc asemănător, un mic univers disco. Ceea ce diferenția cele două cluburi era faptul că Le Palace se baza mai mult pe libertatea modei, aducând în față partea artistică și creativă a disco-ului în detrimentul mișcării civile. Dacă pentru Studio 54 unul dintre momentele de glorie a fost când actrița Bianca Jagger și-a sărbătorit ziua călare pe un cal (în interiorul clubului), pentru Le Palace seara inaugurării a rămas în istorie: Grace Jones a cântat „La vie en rose” de pe un Harley Davidson, înconjurat de gheață carbonică.

Oamenii erau aduși împreună de muzică, dans, unicitate. Ideea de excentricitate și libertate îi făcea să fie într-un continuu du-te-vino între Studio 54 și Le Palace. Toate acestea, împreună cu frenezia civică a disco-ului au început să se estompeze când omenirea a găsit un nume bolii care făcea ravagii mai ales printre tineri: SIDA.

***

Dar disco, această febră a anilor ’70, pare că niciodată nu trece. Muzica și dansul de atunci rămân mereu la modă. Stayin’ alive.

Acest articol a fost publicat în numărul 209 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 iunie – 14 iulie 2019, și în format digital pe paydemic.com. 

 Cumpără Acum


""