Autor 22367 vizualizări


Incredibil și totuși cât se poate de adevărat! Feldmareșalul Erwin Rommel, legendara „Vulpe a deșertului”, remarcabilul lider militar al redutabilei DAK – Deutsche Afrika Korps – din cel de Al Doilea Război Mondial, a luptat cu 25 de ani în urmă și în România, în timpul Primului Război Mondial, în intervalul cuprins între toamna anului 1916 și primăvara anului 1917, comandând Compania a-2-a a Batalionului Alpin Württemberg, cu gradul de căpitan.

Faptele sale de arme din acea perioadă sunt descrise cu rigurozitate, realism și o desăvârșită cunoaștere a științei militare și a „artei războiului” totodată în cartea publicată în anul 1937 Infanteria atacă (Infanterie greift an), operă de referință scrisă de un militar desăvârșit, care a stârnit atenția Führerului Germaniei naziste, cancelarul Adolf Hitler.

Un tânăr remarcabil

Am selectat din respectiva lucrare și am tradus un mic fragment, considerăm noi reprezentativ, referitor la începutul campaniei în România a Batalionului Alpin Württemberg, unitate de elită aflată în componența unui corp nu mai puțin remarcabil, Corpul Alpin Bavarez, comandat de experimentatul general (ulterior mareșal) Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei a-9-a Germană.

Este vorba despre puternica ofensivă lansată la 10 noiembrie 1916 de respectivul corp de luptă, specializat în operațiile și lupta în munți, asupra trupelor române poziționate în pasul Vulcan. Până la 26 noiembrie, când operațiunile militare au fost întrerupte la apropierea iernii, românii, copleșiți de numărul și tehnica de luptă net superioare ale adversarilor lor, lipsiți la rândul lor de muniții și trupe de rezervă, și fiind obligați să lupte în condiții dure de mediu, cu echipamente nu tocmai adecvate, fuseseră nevoiți să se retragă pas cu pas, să abandoneze pozițiile avantajoase montane deținute.

Și în alte zone montane, Armata a-9-a Germană înainta victorioasă, forțele românilor, aflate într-o situație tot mai critică, retrăgându-se treptat. În această ofensivă a luptat cu bravură și eroism și Compania a-2-a a Batalionului Alpin Württemberg, comandată de tânărul căpitan în vârstă de numai 25 de ani, Erwin Rommel.

Sunt prezentate cu obiectivitate, realism și fără înflorituri condițiile aspre, dure, de luptă purtate la altitudini considerabile, pe vreme de ploaie, ceață, ninsoare chiar, de cele două tabere beligerante. Condiții cărora militarii comandați de Rommel le-au făcut față cu brio. Inventivitatea, prezența de spirit, curajul, posibilitatea de adaptare, luarea la momentul oportun a hotărârilor optime și mobilitatea rapidă a punerii lor în aplicare își vor spune în final cuvântul decisiv. Comandantul de companie îl prevestea pe militarul de carieră total de mai târziu…

Situația României

„În august 1916, Puterile Centrale erau supuse unor puternice asalturi din partea armatelor Antantei. Pe Somme, mase enorme de englezi și francezi erau angajate într-o înfruntare decisivă. Focul a izbucnit din nou, cu furie, pe câmpiile îmbibate până la refuz de sânge din jurul Verdunului. În est, frontul continua să fie zguduit de efectele ofensivei lui Brusilov, care i-a costat pe aliații noștri austrieci o jumătate de milion de oameni.

În Macedonia, o puternică armată aliată aflată sub comanda generalului Sarrail era gata de atac. În ceea ce privește frontul italian, cea de a-6-a bătălie de pe Isonzo s-a încheiat cu pierderea capului de pod Gorz (Gorizia) și a orașului Gorz.

Și pe acest front inamicul pregătea noi ofensive. În acest moment, românii au intrat în scenă în calitate de noi inamici. Erau convinși că intrarea lor în război va avea drept rezultat o victorie rapidă a Antantei. Drept recompensă, ei așteptau multe din partea aliaților lor.


1916: stradă din București bombardată de zeppelinele germane

La 27 august 1916, România a declarat război Puterilor Centrale. Jumătate de milion de soldați români au pătruns în Transilvania. Când către sfârșitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Württemberg a sosit în Transilvania, fuseseră câștigate deja o serie de victorii răsunătoare (de către nemți – n. tr.) în Dobrogea, la Brașov și Sibiu, iar românii fuseseră aruncați dincolo de frontiere.

Bătăliile decisive urmau a fi purtate de acum înainte. Rușii întăriseră armata română care cu câteva săptămâni în urmă trecuse frontiera cu cele mai minunate speranțe, însă fusese nevoită să o treacă înapoi (ca rezultat al înfrângerilor suferite – n. tr.).

În marș forțat

Batalionul Alpin Württemberg a coborât din tren la Pui, pe linia ferată deja avariată care ducea la Petroșani. Marșul forțat spre Petroșani a continuat pe drumurile răzbătute, care erau blocate de grămezi de pietriș și bolovani de toate felurile.

Strategiile următoare s-au dovedit a fi eficace pentru înaintare. Echipele din fruntea companiei mărșăluiau cu baionetele fixate la arme. Ei netezeau o cale prin traficul confuz care din când în când bloca drumul. Vehiculele companiei erau însoțite de pușcași. Aceștia interveneau ori de câte ori vehiculele amenințau să se prăbușească.

Trupele își continuau astfel înaintarea, încet, dar constant. Am întâlnit și prizonieri români, purtând bonetele lor ascuțite. Cu puțin înaintea miezului nopții, compania a ajuns în Petroșani și s-a odihnit câteva ore pe podeaua de lemn a unei școli. Ne ardeau tălpile de la lungul marș întreprins. Cu toate acestea, înaintea zorilor, companiile a-2-a și a-5-a s-au urcat în camioane și s-au îndreptat, prin Lupeni, către frontul montan amenințat.

Cu câteva zile în urmă, înaintarea Diviziei a-11-a Bavareze prin pasurile Vulcan și Surduc eșuase. În cursul unor lupte dure date la ieșirile din trecători, infanteria și artileria au fost oprite, forțate să se retragă și serios avariate.

În prezent, Corpul de Cavalerie Schemettow se afla în posesia unei creste de deal mergând în paralel cu granița. Dacă românii și-ar fi continuat atacul, slabelor noastre forțe le-ar fi fost destul de dificil să le facă față. După un drum de câteva ore cu camionul, am coborât. Brigada de cavalerie căreia îi fusesem atașați ne-a îndrumat și condus către linia de graniță, în direcția dealului 1794 (5920 picioare – n. tr.).

Am urcat pe o potecă de munte strâmtă, iar pachetele conținând rațiile noastre de mâncare negătită pentru patru zile atârnau greu pe umerii noștri. Nu beneficiam nici de animale de tracțiune care să ne care pachetele cu rații și nici echipament montan pentru iarnă nu aveam. Mai mult, fiecare ofițer își căra propriul pachet.

Urcam pantele abrupte de ore întregi. Am întâlnit câțiva oameni, dar și un ofițer din unitatea bavareză care luptase de partea cealaltă a muntelui. Nervii lor păreau a fi destul de slăbiți. Conform relatărilor lor, bătălia dusă pe ceață a fost extrem de dură. Majoritatea camarazilor lor au fost uciși în lupte corp - la corp cu românii.

După patru zile de luptă și fără mâncare acești câțiva supraviețuitori rătăceau prin pădurile de munte, reușind în final să găsească drumul către linia de frontieră. I-au descris pe români drept niște adversari pe cât de sălbatici, pe atât de primejdioși.

Prin ploaie și frig

După-amiaza târziu, am atins altitudinea de 1.207 metri și am campat în sectorul CP. În timp ce în alte companii era pregătită cina, căpitanul Goessler (comandantul companiei a-5-a) și cu mine am făcut o trecere în revistă a situației și am ordonat continuarea marșului cu toată rapiditatea posibilă, am atins Dealul 1794 (5920) în aceeași seară, am ocupat poziții în vârful lui și am executat recunoașteri în partea sudică, prin Muncel și Prislop.

Ultimele rapoarte sosite de la trupele de recunoaștere care penetraseră zona de la sud de Muncel erau vechi de două zile. O stație de telefoane și cai de tracțiune ar fi trebuit să se afle pe Înălțimea 1794 (5920). Nu exista nici un fel de contact cu unitățile din dreapta și din stânga. A început să plouă atunci când am început să urcăm, fără vreun ghid.

Pe măsură ce noaptea se lăsa se întețea și ploaia, astfel încât, în curând totul a devenit negru ca smoala. Ploaia rece s-a transformat într-o ploaie torențială care ne-a udat până la piele. O înaintare pe poteca abruptă și stâncoasă a devenit imposibilă, astfel încât am rămas de-o parte și de alta a potecii de măgari, la o altitudine de aproximativ 1.500 de metri.

Uzi până la piele și muiați cum eram, ne era imposibil să ne așezăm. De asemenea, o încercare de a aprinde un mic foc cu câțiva pini pitici a dat greș. Ne-am ghemuit unii într-alții, înveliți în pături și tremurînd zgribuliți de frig. De îndată ce ploaia s-a domolit, am încercat iarăși să aprindem un foc, dar ramurile ude de pin au fumegat numai, neproducînd nici un pic de căldură.

Încet-încet, minutele acelei nopți teribile se scurgeau. După miezul nopții ploaia a încetat, dar vântul rece și constant ne făcea imposibilă odihna și relaxarea în hainele noastre ude. Înghețați, ne dezmorțeam picioarele în jurul focului anemic, care mai mult fumega.

În final, s-a luminat suficient de ziuă încât să putem continua urcarea până la înălțimea 1794 (5920) și să atingem în scurtă vreme linia de zăpadă. Când am atins vârful, hainele noastre împreună cu ranițele erau deja înghețate.

Totul era înghețat, iar un vânt înțepător împrăștia zăpada care acoperea culmea înălțimii 1794 (5920). Pozițiile noastre nu trebuiau găsite, reperate, de inamic. O gaură strâmtă în pământ, în care de abia puteau încăpea zece oameni, adăpostea echipa telefonică. În partea dreaptă se aflau 50 de cai de tracțiune, zgribuliți și ei de frig. La scurtă vreme după sosirea noastră, o furtună de zăpadă a acoperit coasta muntelui, reducând vizibilitatea la numai câțiva metri.

O situație critică

Căpitanul Goessler a descris situația comandantului de sector și a încercat să obțină retragerea celor două companii. Toate explicațiile și argumentele prezentate de acest experimentat alpinist au fost zadarnice. Chiar și medicul chirurg l-a susținut, atrăgând atenția că o ședere continuă în zăpadă în veșminte ude, fără foc, fără adăpost, fără mâncare caldă, ar avea drept rezultat tot mai multe îmbolnăviri și degerături în următoarele ore.

Drept răspuns, am fost amenințați cu proces la Curtea Marțială dacă ne mișcam numai cu un pas înapoi de pe pozițiile deținute. Pentru a se stabili unde se aflau trupele lipsă, sergentul de stat major Buttler a fost trimis în direcția Stersura via Muncel; trupele montane au întins corturile în zăpadă.

Nu am reușit să facem foc. Au fost raportate numeroase cazuri de febră și vomă. Am reînnoit cererile anterioare către sector, din păcate cu același rezultat fără efect. A început o noapte oribilă. Frigul a devenit tot mai mușcător, iar oamenii nu au mai rezistat în corturi și, la fel ca în seara anterioară, au încercat să se încălzească dezmorțindu-și picioarele.

O lungă noapte de iarnă de coșmar! Când s-a luminat de ziuă, doctorul a fost nevoit să spitalizeze 40 de militari. Mi s-a ordonat de către căpitanul Goessler să mă deplasez la sectorul de comandă spre a raporta situația trupelor de pe vârful muntelui. Se pare că am avut succes deoarece s-a ordonat imediat punerea în aplicare a cererii noastre.

Când m-am întors la dealul 1794 (5920), căpitanul Goessler decisese deja să se miște de pe poziții împreună cu resturile rămase de la celelalte companii, orice s-ar întâmpla. Situația era extrem de critică: 90% din supraviețuitori se aflau sub tratament medical, din cauza degerăturilor și simptomelor frigului.

La prânz vremea s-a mai încălzit și limpezit, iar noi am fost înlocuiți cu trupe proaspete, bine echipate, cu animale de povară care să le care pachetele, lemnele și alte piese ale echipamentului. Între timp, trupele de recunoaștere au fost și ele descoperite de echipa de cercetași a lui Buttler, pe pintenii de sud ai muntelui. Acolo, la o altitudine de 1.000 de metri, erau temperaturi suportabile. Nici o urmă însă de români.

Ciocniri ușoare…

După trei zile, compania era iarăși înapoi, gata de luptă, într-o formă bună. Pe o vreme mult mai favorabilă și beneficiind de un echipament mai bun, am urcat Muncelul. După ce am staționat la altitudinea de 1.800 de metri, am continuat înaintarea spre Stersura, o colină din munții Vulcan care se înalță perpendicular spre nordest și nord. Comandamentul companiei a trimis avanposturi la o distanță de circa 1.100 metri la nord de Stersura.

În timp ce aceștia săpau un „arici” (obstacol cu sârmă ghimpată – n. tr.) pe o creastă împădurită, sub paza unor sentinele, lucrurile au început dintr-o dată să prindă viață pe Stersura. Românii, cu un batalion, săpau și ei peste drum, în câteva poziții suprapuse. Ciocnirile ușoare pe care le-am avut în cursul zilelor următoare cu un inamic slab nu au produs vreo pierdere în rândurile noastre.

Stăteam mai departe în corturi, pe poziții, animalele de tracțiune ne aduceau zilnic provizii din vale sau din partea cealaltă a crestei muntelui; prin telefon eram conectați la grupul maiorului Sproesser și la sentinelele noastre. Pe partea dreaptă se găsea Arkanul. Pe versanții abrupți dinspre sud-est, puteam vedea unități aparținând Diviziei 11 Artilerie, care fuseseră abandonate acolo. La aproximativ 2 km est de noi, pe următoarea creastă, se aflau alte unități ale Batalionului Alpin Württemberg.

Ceața acoperea câmpia de sub noi pe o largă întindere și se strecura asemeni unor valuri de ocean printre vârfurile însorite și impunătoare ale Alpilor Transilvaniei. O priveliște absolut minunată! Observații: Ocuparea dealului 1794 (5920) a demonstrat în ce grad poate vremea montană să influențeze eficiența și rezistența trupelor, în special atunci când echipamentul nu este adecvat și complet, iar proviziile lipsesc.

Pe de altă parte, s-a văzut cât de mult poate îndura soldatul, în prezența inamicului. În anumite circumstanțe, lemn uscat sau cărbune de lemn (mangal) ar trebui furnizat trupelor aflate la altitudinea de 1.500 de metri. Câteva zile mai târziu, pe versanții sudici ai munților Vulcan ne încălzeam corturile la focuri mici de mangal, produse în căni de tablă suspendate.

...și lupte grele

În noiembrie (1916 – n. tr.), românii erau pregătiți pentru un atac german dinspre Brașov (Kronstadt în textul original – n. tr.) în direcția București și și-au concentrat grosul rezervelor pe suprafața de la nord de Ploiești. Ei nu știau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan- Surduc tocmai în scopul forțării unei pătrunderi în Valahia și avansării spre București prin vest.

În primele zile ale lunii noiembrie, unități ale batalionului nostru, situate în dreapta noului grup, au cucerit înălțimile pornind de la Prislop, prin Cepilul, către Gruba Mare. Această operațiune era desemnată să ofere protecție principalelor noastre forțe montane. A trebuit să purtăm lupte grele, și de îndată ce cuceream niște poziții ne străduiam din răsputeri să păstrăm pozițiile câștigate ca să facem față unor inevitabile contraatacuri.

Românul este un bun luptător, însă toate contraatacurile respinse, a început să se simtă tot mai strâns încercuit în Stersura. La 10 noiembrie, compania mea, mai puțin un pluton lăsat în urmă pentru a asigura securitatea, a fost mutată la Gruba Mare, pentru a participa la atacul grupului Kuhne.

Atacul era programat să fie declanșat în ziua de 11 iar misiunea batalionului nostru consta în capturarea Leșcului, un vârf strategic, de comandă, cu o înălțime de 1.000 metri, ale cărui pante sudice formează o parte a frontierei cu Valahia. Românii au pus toată măiestria lor în fortificarea acestui vârf, astfel că am putut vedea câteva poziții ostile situate, una în spatele celeilalte, în șaua dintre Gruba Mare și vârful Leșcului.

Batalionul nostru reunea patru companii de pușcași (între ele aflându-se și a-2-a) destinate acestui atac și o baterie de artilerie montană atașată pentru sprijinul lor direct. Detașamentul lui Goessler trebuia să întreprindă un atac frontal, în timp ce Lieb avea misiunea de a încercui pe la est poziția ostilă. Pentru îndeplinirea acestei părți a sarcinii, Lieb dispunea de două companii. Atacul frontal trebuia declanșat numai după ce forța de încercuire va fi fost angajată în acțiune.

Înaintarea

Compania a-2-a a fost întărită cu un pluton de mitraliere și în dimineața zilei de 11 noiembrie ne găseam la numai 200 de metri dreapta de pozițiile românilor. Eram gata de acțiune. Pe drumul nostru spre zona de adunare am dat peste o patrulă românească și am avut un rapid schimb de focuri cu aceasta. Rezultatul pentru noi: câțiva prizonieri inamici capturați și nici o pierdere.

Am aflat de la aceștia că românii fuseseră înștiințați că ceva neplăcut pentru ei era pe cale să se petreacă, astfel încât și-au petrecut toată dimineața măturând cu foc de artilerie și puști întreaga suprafață. În această parte de lume, acoperirea (este vorba despre acoperirea naturală, care oferea protecție – n. tr.) era amplă, astfel încât nu am suferit pierderi.

Nu am risipit muniție și am replicat la focul lor, dar am consumat timp în extinderea recunoașterii poziției inamicului și în schițarea, pe sol, a unor planuri complete și detaliate referitoare la sprijinul cu foc pe durata atacului. O baterie de artilerie montană a fost instalată pe poziții în flancul nostru stâng în ariergardă, iar numeroase OP–uri (probabil puncte operative – n. tr.) au fost stabilite și puse în funcțiune.

Orele înaintau, se apropia amiaza și Lieb încă nu lovise. La primele sunete ale atacului, am început și noi înaintarea împreună cu celelalte unități ale detașamentului Goessler. Înainte ca să înceapă compania a-2-a înaintarea, locotenentul Grau a măturat cu un puternic foc de mitraliere pozițiile vrăjmașe, de pe pozițiile sale ușor ridicate.

Oamenii noștri au ieșit de sub acoperire și au atacat partea de jos a dealului, năpustindu-se asupra inamicului cu furia unui torent năvalnic de munte. Românii au decis să nu opună rezistență; atacul nostru i-a scos din tranșeele aflate pe șaua muntelui, iar noi, în câteva minute, atinsesem vârful Leșcul. Am luat puțini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzișurile lor și a dispărea într-una din numeroasele râpe sau viroage care împânzeau șaua montană.

Erwin Rommel şi-a câştigat celebritatea în cel de-al Doilea Război Mondial, în calitate de comandant al faimoasei “Afrika Korps”

Cu toate acestea, cucerirea deplină de către noi a vârfului Leșcului nu s-a lăsat multă vreme așteptată iar noi am staționat acolo peste noapte. Compania a-2-a era mulțumită de rezultat: în atacul frontal întreprins nu am avut decât un singur militar rănit. După lăsarea întunericului, au fost trimise detașamente pentru a localiza inamicul și a căuta hrană. Până la acea dată, subzistasem cu rații extrem de mici.

Detașamentele au revenit în dimineața zilei de 12 (noiembrie – n. tr.) și au raportat că le-a fost imposibil să contacteze inamicul. Au adus în schimb un număr mare și variat de vite, din care am gătit o bună parte în minimum de timp. Hrana îndestulătoare și strălucitorul soare de noiembrie ne-au făcut să uităm frigul îndurat în corturi pe timpul nopții.

Observații: Suprafața de adunare pentru atacul din 11 noiembrie se afla pe o pantă opusă, situată la aproximativ 200 de metri de poziția inamică. Inamicul a greșit nefolosind avanposturile de luptă pentru a putea astfel împiedica apropierea noastră la o distanță atât de mică de obiectivul principal de cucerit. Trupele au rămas în această zonă de adunare vreme de câteva ore, fiind în cea mai mare parte a timpului subiectul unui constant foc de hărțuire.

Atacul însuși a fost sprijinit de focul mitralierelor, pornit de la o distanță de 200 de metri. Configurația terenului a permis buna funcționare a focului de sprijin. Focul susținut al mitralierelor a forțat inamicul să se adăpostească în acele puncte în care plutoanele de asalt preconizau să îi atace. Servanții mitralierelor au menținut constant focul, timp în care trupele au acoperit spațiile goale dintre poziții, după care au reorientat focul spre pozițiile din spate (ariergardă) ale inamicului.

După o breșă efectuată cu succes, s-au mișcat repede și au sprijinit în continuare atacul de pe poziții mult mai bune aflate în șaua alungită. De câteva ore bune, inamicul se aștepta la un atac din partea noastră, dar modalitatea noastră de luptă a constituit pentru el o surpriză totală. Am fi dobândit un succes mult mai mare dacă am fi amânat atacul cu 30 de minute. La acea vreme, dispozitivul lui Lieb s-ar fi aflat în spatele românilor, în loc să fie în apropierea flancului lor”.

Rommel vs Camil Petrescu

Studentul în filosofie Camil Petrescu (foto dreapta) a dorit războiul, l-a făcut ca un voluntar ardent și patriot, văzând în marea aventură pe care a trăit-o o confruntare existențială, o experiență majoră pe care a căutat-o și de ale cărei urmări și revelații se va resimți toată viața. Or, aici e un punct de unde se luminează o latură a personalității sale umane atât de originale.

Sensul vieții ca luptă, care completează acel cult al erosului absolut și drama cunoașterii, realizând o sinteză atât de interesantă în concepția lui Camil Petrescu (și pe care Al. Paleologu a pus-o în lumină în eseul său Tema duelului la Camil Petrescu), formează o temă care-i străbate toată activitatea artistică.

De aceea, scriitorul a rămas cu o mare curiozitate deschisă pentru problemele războiului în genere și a fost la începutul celui din 1939 comentator militar la o mare revistă. El a încercat în decursul anilor o reconstituire documentară a campaniilor la care a fost părtaș și a urmărit cu o atenție pe care nu o avea totdeauna la adresa literaturii „cărțile combatanților”.

Ca o curiozitate, semnalăm amănuntul că în bătălia pentru cota Ungureanu (unul dintre episoadele marii încercări ofensive germane de a sparge frontul românesc la Oituz), comandantul trupelor a fost căpitanul Erwin Rommel. Descrierea bătăliei e făcută în detaliu în memorialul său de război, apărut mult mai târziu și intitulat Infanterie greift an (Infanteria atacă), Berlin, 1941.

Ar fi interesant pentru un biograf al lui Camil Petrescu să parcurgă descrierea desfășurării teribilelor lupte, făcută într-un stil sec și fără retorică, în care el notează toate amănuntele sângeroasei bătălii, conchizând că, deși au cucerit cota Ungureanu, trupele germane au fost oprite în fața dealului Coșna: - „O străpungere a frontului inamic nu s-a produs”.

E ciudat că această carte a scăpat curiozității atât de active a lui Camil Petrescu, care a ignorat pe cine a avut în față în eroica și cât pe ce să-i fie fatală bătălie din august 1917. Rommel nu era cu totul necunoscut cercurilor noastre militare, căci traducerea lucrării sale, Exerciții pentru ploton și companie, apăruse în românește în 1939.

Întrucât ne privește, mărturisim că parcurgând memorialul lui Rommel am putut verifica teoria lui Camil Petrescu despre „autenticitate”: Un fior ne-a cuprins la lectura acelor pagini: efectul se datora faptului că asupra sensibilității noastre lucrase mai înainte proza incandescentă a scriitorului, cu care nu puteam să n-o comparăm. Sau, ca să dăm până la urmă dreptate tot lui Camil Petrescu, era vorba chiar de „poezia” documentului.

(Alexandru George, Din tinerețea lui Camil Petrescu, în lucrarea La sfârșitul lecturii, Ed. Cartea Românească, 1973)