Autor 3522 vizualizări


În condiţiile crizei militare din Imperiul roman, la frontiere se iveşte un nou pericol. În anul 238 populaţiile gotice lansează primul atac serios asupra imperiului, ceea ce îi determină pe câţiva autori să vorbească chiar despre o “plagă” ce a lovit Roma. De mai bine de două secole goţii ameninţau frontiera dunăreană, dar pe de altă parte relaţia cu Roma nu s-a rezumat doar la conflicte, căci goţii au beneficiat de importante influenţe culturale.

Populaţiile germanice ocupau o zonă destul de vastă ce cuprindea Basarabia, Muntenia, Moldova şi estul şi centrul Transilvaniei, dar în aria de colonizare a vizigoţilor mai existau şi taifali, sarmaţi, carpi şi chiar popoare de origine iraniană. De amintit este şi importantul număr de prizonieri romani din Asia Mică pe care îi iau goţii în incursiunile lor de-a lungul secolului al III-lea.

Când vorbim despre organizarea acestor barbari, trebuie să avem in minte o structură socială de sorginte “eroică”, adică una în care aristocraţii sunt interesaţi în permanenţă de elevarea statutului lor, îndeosebi prin acumularea de bunuri de prestigiu. În acest sens, contactul cu romanii le dă o mână de ajutor. Prin raiduri, comerţ, negocieri la frontiere, barbarii îşi întăresc autoritatea în propriile şefii. Şefii barbari aveau mereu o poziţie incertă, pentru că mobilitatea socială era destul de mare. Orice războinic înzestrat putea teoretic să se emancipeze şi să intre în rândurile aristocraţiei. De altfel, nici poziţiile aristocratice nu erau foarte bine definite, din pricina migraţiilor succesive care determinau o reorganizare periodică a societăţii.

Avem de-a face cu câţiva sefi tribali, lideri ai unor comunităţi, dar aceştia se aflau mereu sub ameninţarea altor personaje care poate că acumulau mai multe bunuri de prestigiu şi revendicau o poziţie similară. În cursul secolului al IV-lea suntem martorii unei sedentarizări a vizigoţilor în zonele menţionate mai sus. Din păcate, nu dispunem încă de nişte dovezi consistente ale prezenţei aristocraţilor, ca de pildă palate sau forturi, dar în schimb ne-au parvenit câteva tezaure (Pietroasa, Someşeni-Cluj, Botoşani, Tăuteni-Bihor, Şimleul Silvaniei) şi descoperiri prin cimitire, care ne-ar sugera ceva despre organizarea vizigotă.

Cât despre izvoarele literare, ele sunt extrem de putine şi suferă de orientarea pro-romană. Informaţiile sunt oricum accidentale şi în legătură cu evenimentele din Imperiu, iar autorii goţi (Iordanes) scriu târziu şi nu ştim dacă realităţile lor corespund cu ce se petrecea în secolul al IV-lea. Să nu uităm însă de tradiţiile şi legendele din spaţiul scandinav, deci germanic, care ne-ar putea oferi nişte idei despre posibilele structuri sociale comune ale popoarelor în cauză.

Cum ar arăta aşadar societatea vizigoţilor în secolul al IV-lea, o perioadă a numeroaselor contacte cu romanii? În vârful ierarhiei sunt, cum era de aşteptat, aristocraţii. Sunt oarecum “detectabili” arheologic, după cum se vede în mormintele bogate din necropolele de la Bârlad-Valea Seacă sau Spanţov. Totodată se pare că unele clanuri au dobândit o putere însemnată în timpul migraţiilor, când au acumulat suficient prestigiu social:clanurile Balthilor, Amalilor şi Rosomonilor. Nu trebuie să uităm nici că aristocraţia vizigotă, ca şi celelalte, avea un caracter multietnic. Mai curând am vorbi despre o aristocraţie barbară, una care cuprinde şi elemente non-germanice. Caracterul mixt se întrevede şi în surse, unde de pildă Zosimos ne relatează despre mare invazie a lui Rausimodas, sarmat, nu got.

Mai sunt şi alte exemple, documentate arheologic, la Bârlad sau în cadruul culturii Sântana de Mureş, unde unele morminte se pare că aparţin unor căpetenii locale. La Viespeşti, şi nu numai, s-a descoperit un tezaur în context sarmatic. Astfel de detalii ne îndreaptă spre ideea unei aristocraţii mixte. Cel mai probabil comunităţile nu se organizau în conformitate cu o separare etnică, după cum ne sugerează şi cimitirele mixte de la Gherăseni-Cremenea, Fălciu-Bogdăneşti sau Zorleni-Fântânele. Amestecul de populaţii se deduce şi din prezenţa ceramicii de mai multe tipuri, cum ar fi cea dacică, terra sigilatta romană sau ceramica cenuşie specifică culturii Sântana de Mureş. Necropolele birituale, precum şi inventarele funerare, ne arată şi ele că populaţia locală, de sorginte daco-romană, coexista cu cea barbară.

Din punct de vedere religios, creştinismul de rit arian se pare că a fost un element care mai mult a scindat societatea barbară. Poate chiar a fost exportat în mod voit de către romani, tocmai pentru a provoca disensiuni în interiorul comunităţilor. Athanaric, liderul thervingilor, îi persecută pe creştini, drept urmare aristocraţia vizigotă se desparte în două grupuri:păgânii în frunte cu Athanaric şi creştinii în frunte cu Fritigern. Între cei doi au loc conflicte, despre care ne povestesc şi unii autori precum Socrates Scholasticus. Eunapios menţionează, în contextul revoltelor de după trecerea Dunării spre imperiu (376), existenţa grupărilor anti şi pro-romană.

Prezenţa vizigotă ar putea fi interpretată şi ca un fel de societate intermediară între civilizaţia romanilor sedentari şi cea a populaţilor nomade din fosta Scythia. Schimburile culturale în ambele sensuri se întrevăd şi în variile transformări din interiorul societăţilor barbarilor germanici. Ostrogoţii reuşesc să dezvolte o monarhie militară puternică, copiind modelul monarhiilor nomande unde regele este liderul absolut. Vizigoţii în schimb nu izbutesc să îşi stabilească o astfel de monarhie puternică, bazâdu-se mai mult pe comanda militară supremă în timp de război. Liderul, “judele”, era văzut ca un primus inter pares, nu ca un conducător absolut. De aceea armata vizigoţilor trebuie mai degrabă considerată o coaliţie de bande de războinici, şi nu o armată permanentă sub comanda unui şef suprem.

Căpeteniile bandelor acţionau destul de independent, atacând după bunul plac imperiul. Raidurile barbarilor erau şi ele o parte fundamentală a societăţii barbare, pentru că întăreau legăturile dintre şefi şi războinici. Căpenenia trebuia să atace teritorii învecinate pentru a dobândi alimente şi bunuri (bijuterii, obiecte din aur, arme, etc.) care să îi crească statutul şi cu care să îşi întreţină supuşii. De altfel, conflictele religioase dintre diverşi şefi se prea poate să fi avut ca motiv primar şi competiţia pentru prestigiu. Fritigern se converteşte abia după ce îl învinge pe Athanaric cu ajutorul romanilor. Romanii la rândul lor aveau o anumită agendă politică:ajutau pe cel mai puţin puternic pentru a slăbi ameninţarea barbară la frontieră. Divizarea triburilor era vitală pentru securitatea imperiului.

În afara utilizării creştinismului ca metodă de integrare şi comunicare cu barbarii, romanii îi mai influenţau şi altfel. În afara bunurilor care circulau fie pe cale paşnică, fie pe cale violentă, căpeteniile gotice îşi mai puteau întări statutul social prin acapararea unor posturi de comandă militară în structurile romane. Alaric, regele got, devine magister militum per Illyricum;Vadomarius, regele alamanilor, devine dux Phoenices, iar Gainas, şef got implicat în intrigile de la curtea din Constantinopol, este şi el magister militum. A fi comandant în sistemul roman în secolul al IV-lea reprezenta o mare onoare în ochii barbarilor. În plus, comandanţii obţineau chiar subvenţii pentru supuşii lor. Darurile de la romani le consolidau considerabil poziţiile în propriile societaţi.

Schimburile culturale cu romanii se întrevăd în numeroasele produse de import, îndeosebi ceramică, de la Copuzu, Ulmeni-Buzău, Izvoare-Piatra Neamţ, etc. In provinciile de frontieră se găseşte ceramică de Sântana, ceea ce iar ne duce cu gândul la un melanj activ de populaţii, romană şi barbară, care comunică nu doar prin război. Frontiera, în ciuda dezideratelor romane, nu putea rămâne un spaţiu închis. Romanii au încercat de mai multe ori, cu mai mult sau mai puţin succes, să controleze contactele cu barbarii. Prin 370-375 Valetinian, Valens şi Graţian interzic transportul de vin şi alte băuturi alcoolice în interiorul lumii barbare, iar în timpul războiului dintre Valens şi Athanaric, din 367-369, romanii închid frontiera blocând comerţul, ceea ce îi determină pe barbari să ceară pace.

Dunărea de Jos aşadar de apare ca o zonă de contacte multiple între civilizaţii, unind mai mult decât separând zona romană şi zona barbară. La nord de Dunăre, populaţiile mixte de barbari căutau oarecum să imite modele romane, pentru că prestigiul imperiului cântărea greu. La sud, societatea romană a fost întrucâtva barbarizată, mai ales la nivel militar. Mai multe unităţi de goţi au servit în armată, iar unii barbari au obţinut chiar consulatul. Evenimentele nefericite din 376 (bătălia de la Adrianopol) au condus însă relaţiile romano-barbare pe o altă treaptă. Foedus-ul din anul 382 a marcat recunoaşterea pentru prima dată a unei entităţi politice barbare în interiorul statului roman. Goţii se transformă în federaţii romanilor, mai problematici ca niciodată, pentru că nu mai sunt dincolo de frontiere şi imperiul slăbeşte tot mai tare.

Referinţe:

C. Muşeţeanu,  Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, II, 1986;

C. Olariu,  Visigoths and Romans during the 4th century AD. Assimilation, resistance and cultural interferences, Analele Universităţii Bucureşti, 1996;

H. Wolfram,  History of the Goths, Berkeley, 1990.