VIDEO Ion Cristoiu: Cum a ajuns taică-meu la Cotul Donului

Autor 15777 vizualizări


Pentru un eseu mai amplu (pe care nu-l voi termina niciodată), „Complotul generalilor împotriva Mareşalului“, citesc de zor despre Campania din Est. La un moment dat, întâlnesc două nume, pe care le ştiu din copilărie:Dalnic şi Cotul Donului. La Dalnic a fost rănit taică-meu. Din câte ţin minte, îmi povestea că un tanc rusesc trecuse pe lângă groapa lui, el a sărit şi a aruncat cu pământ (oare?) în vizeta mitraliorului;schija unui brand i-ar fi pătruns în piept, aşezându-se între inimă şi plămâni. Schija aceea a stat acolo decenii în şir. Taică-meu n-a murit din cauza ei. A murit, la vârsta de 71 de ani, din consum excesiv de sare. Nu-mi dau seama cât de exactă era istorisirea rănirii sale. Cum de a ajuns la Cotul Donului dacă a fost rănit? O întrebare ce mi se pare de prisos, chiar acum, când o pun, deoarece Dalnic a fost în 1941, iar Cotul Donului, peste un an. S-a vindecat în spital şi a fost trimis din nou pe front?! Oricum, iată-mă în situaţia de a şti, în fine, graţie cărţilor despre Campania din Est, unde e Dalnic, ce s-a întâmplat acolo cu Armata Română şi cum de a fost rănit tăică-meu.

Iau din Bibliotecă o carte pe care am cumpărat-o cândva fără un motiv anume;doar aşa, pentru că am văzut-o într-o librărie, potrivit principiului „Poate o să fie bună cândva”. N-am folosit-o niciodată până acum. Se numeşte Armata română în al doilea război mondial – 1941-1945. Dicţionar encliclopedic.Volum întocmit de Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin şi apărut la Editura enciclopedică în 1999. O capodoperă a hărniciei strângătoare de date. Caut la litera D. Prima surpriză:e Dalnik, nu Dalnic:„Situată în zona ultimei centuri de fortificaţii a oraşului Odessa, localitatea Dalnik a fost puternic apărată de forţele sovietice“.

M-am lămurit cât de cât. Taică-meu zicea ceva de luarea Odessei. Textul din Dicţionarscrie de un contraatac al ruşilor în sectorul Diviziei 5 Infanterie, „care şi-a remaniat dispozitivul pentru defensivă în vederea păstrării terenului cucerit“.Groapa de care vorbea taică-meu? Mai departe Dicţionarulse referă la Divizia 6 Infanterie, care „a rezistat, scoţând din luptă 14 care de luptă“.O fi fost tancul pe care l-a orbit taică-meu? Da, dar atunci din care Divizie făcea parte taică-meu:a 5-a sau a 6-a? Ştiu sigur că era infanterist. Ştiu la fel de sigur că maică-mea trebuie să aibă documentele militare ale lui taică-meu. La primul popas acasă o să i le cer;ca să mă lămuresc în fine. Cum dracu’ nu mi-a trecut prin cap până acum să refac cât de cât destinul de combatant al lui taică-meu, din România până la Dalnik şi de la Dalnik până la Banska-Bistriţa, în munţii Tatra?

Maică-mea se pricepe mai bine

Profit de un telefon al maică-mii (e indignată că, de teama gripei aviare, judeţul a pus medicul de familie – satul n-are medic veterinar – să caute prin coteţe găinile ascunse), pentru a mă interesa de actele lui taică-meu.

Sigur că le am!zice maică-mea cu un ton arţăgos, de parcă aş fi acuzat-o că le-a delapidat, scrie cum a fost rănit la Dalnik-Tătarka. O contrazic.

— La Dalnik, da, la Tătarka, nu. Tătarka e în Basarabia, iar Dalnik, lângă Odessa.

Nu ştiu de unde mi-a rămas în cap că Tătarka e în Basarabia. Curios, mă uit în Dicţionarul Armatei române în al doilea război mondial.Nici urmă de Tătarka. Abandonez. Noaptea, înainte de a mă culca, iau la rând o altă carte din Bibliotecă. Studiul lui Alesandru Duţu, Între Wermacht şi Armata Roşie, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000. La capitolul „Bătălia pentru cucerirea Odessei“, descopăr:„După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit până la 6 septembrie să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă sovietică Gnileakovo, Dalnik, Tătarka, Suhoi Liman“.Tătarka e lângă Odessa, nu în Basarabia.Maică-mea a avut dreptate, nu eu.

Am dat lovitura:am Livretul!

Când tocmai îmi strângeam lucrurile ca să plec înapoi spre Bucureşti, maică-mea îşi aminteşte:

— Stai să-ţi dau actele lui taică-tău!

Şi porneşte, sprijinindu-se într-un băţ, pe post de baston, spre cealaltă casă, unde ţine actele. Uitasem că vorbisem la telefon de actele de veteran ale lui taică-meu. Noroc cu memoria maică-mii. Se întoarce şi-mi dă, după ce le-a scos dintr-un plic jerpelit:Livretul militar al lui taică-meu, brevetul de medaliat pe frontul antihitlerist, talonul de pensie. Reţin doar Livretul.

Documentul care-mi poate lumina cât de cât poteca spre destinul militarului Cristoiu A. Ioan pe Frontul de Răsărit. Mă întrerup din strânsul lucrurilor şi îl răsfoiesc precipitat. Nu mai am răbdare să aştept până ajung la Bucureşti. A fost eliberat în 1958 de Comisariatul Militar al raionului Panciu. Data completării:12 decembrie 1958. Ce s-a întâmplat mai acătării în 1958? Uite că nu mai ţin minte! Parcă plecaseră trupele sovietice din România. O să verific. L-a completat lt. major Tănăsescu Ghe. Unde o fi acum Tănăsescu Ghe.? O fi ajuns măcar căpitan? O mai fi trăind?

De pe prima pagină aflu că taică-meu s-a născut la 23 aprilie 1913. „Locul naşterii:Găgeşti, raion Panciu, regiunea Galaţi“. Da, la vremea respectivă Găgeştii nu fuseseră înghiţiţi de Boloteşti. Nu erau judeţe. Găgeştii ţineau de regiunea Galaţi. „Căsătorit, 2 copii“. Unul sunt eu, de 10 ani;în 1958, în clasa a treia, aşadar. Celălalt, frate-meu, de trei ani;se născuse în 1955. La rubrica „specialitatea (ocupaţia în viaţa civilă”)scrie:Agricultor. Aşadar, taică-meu era, ca şi Ilie Moromete, Agricultor.

Nu se trecuse în GAC în decembrie 1958, când i se eliberase Livretul. Asta a fost mai târziu. Când a făcut-o ca să nu mă dea afară din liceu. Pagina 2 consemnează, printre altele:„Arma – Infanterie“.Denumirea „specialităţii militare:Puşcaşi“.Ce-o fi însemnând Puşcaşi? Nu cred că Puşcaşi marini, ca-n ştirile despre armata americană. Găgeştii sunt la sute de kilometri de mare. „Corpul:Sergenţilor. Gradul:Sergent. Calificarea în funcţie:comandant de grupă“.Da, asta ştiam. Taică-meu a fost sergent. Terminase 5 clase elementare, ciclu complet între cele două războaie mondiale. Într-o ruralitate de analfabeţi, cu cele cinci clase date gata, erai mai ceva ca un academician. Urmează partea cea mai interesantă:„Participarea în război“. Până atunci, o „Prefaţă“cu două capitole:„însemnări referitoare la încorporare şi lăsare la vatră şi Mutaţii în timpul serviciului militar“.Primul Capitol:„însemnări referitoare la încorporare şi lăsare la vatră:De către ce comisariat militar a fost încorporat şi când:25.04.1935. C.R. Putna“.Calculez rapid. Calculez rapid, e un fel de a spune:trebuie să fac operaţiunea cu stiloul:1935-1913=22 de ani. Ei drăcie, tăică-meu a fost luat la Armată la 22 de ani, nu la 18, când era vârsta! Ce-o fi făcut? S-o fi ascuns prin păduri? O fi dat vreun butoi de vin ălora de la Comisariat? Dacă ţin eu bine minte, maică-mea îmi spunea ceva de întreţinerea părinţilor. Era cel mai mare fecior şi statul te lăsa să-i îngrijeşti pe bătrâni. Musai s-o întreb pe maică-mea. Numai că ea a plecat. S-a dus să deschidă poarta!

„Când a fost lăsat la vatră:10.1936. în octombrie 1936“.A făcut armată timp de un an şi şase luni. Rubrica „Mutaţii în timpul serviciului militar“îmi destăinuie prin ce unităţi a trecut:04.1935-05.1935. Reg. 14 Călăraşi, 05.1935-10.1936. Regimentul 89 Infanterie. La pagina 4 dau peste o însemnare ce mă pune pe gânduri. Rubrica se numeşte:„Hotărârea comisiei de încorporare:Bun pentru cavalerie“.Cristoiu A. Ioan din Găgeşti era „Bun pentru Cavalerie“.

Cavaleria e arma Mareşalului Antonescu. Dar şi a multor personalităţi din istoria militară a ţării, dat fiind că reclama o anumită ţinută şi, din câte am înţeles, să ai ceva treabă cu caii. De ce o fi fost bun taică-meu pentru Cavalerie?! De ce, mai ales, a ajuns la Infanterie şi nu la Cavalerie? Şi mai grăbit (e musai să mă pun în mişcare, trebuie să mai trec şi pe la primar, deasupra Măgurii s-au strâns nori negri, mai ceva ca într-un reportaj despre debutul unei crize politice), deschid la pagina 8, rubrica:„Răniri:Dolnic 02.10.1941 rănit uşor“.Legendara rană a lui taică-meu s-a produs în 2 octombrie 1941, la Dalnik. Cei de la Comisariat au trecut, totuşi, Dolnic. Ştiu deja. A fost rănit într-una din crâncenele bătălii pentru luarea Odessei, purtate de Armata română între 8 august-16 octombrie 1941.

În căutarea Regimentului 10 Infanterie

Ca să aflu cât de cât exact în ce luptă a fost rănit tatăl meu, trebuie să ştiu câte ceva despre ce-a făcut şi ce-a dres Regimentul 10 Infanterie la Dalnik. Nicio carte, nici măcar dicţionarul, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945), nu coboară cu investigaţia până la nivel de Regiment. Am constatat asta după ce-am ajuns la Bucureşti şi m-am apucat de cotrobăit şi răsfoit în căutare de informaţii. Despre bătălia de la Dalnik-Tătarka, ultima dintre cele trei pentru a sparge rezistenţa din jurul Odessei, sunt pagini întregi în cărţile despre Războiul din Est. Toate însă vorbesc doar despre Divizii. În ce Divizie era Regimentul 10 Infanterie? Din pagina 7 a Livretului, „Participarea în război“mă pricopsesc cu următoarele date:„De când până când:07.1941-10.1941“. În traducere liberă:Taică-meu a intrat în foc în iulie 1941 şi a fost demobilizat parţial în octombrie 1941 (după rănirea de la Dalnik). „În ce unitate:„Reg. 10 Inf.“Regimentul 10 Infanterie. „În ce funcţie:Comandant de grupă“.

La Dalnik, taică-meu a fost rănit luptând în rândurile Regimentului 10 Infanterie. Caut în lucrarea, Armata Română, 1941-1945, Editura R.A.I. Bucureşti, 1996.

 

Mi-a fost dată cu autograf:„Domnului Ion Cristoiu, cu multă simpatie din partea unui cititor constant al zborului dumneavoastră, Bucureşti, 19 septembrie 1996“.Semnătura:indescifrabilă.Carte e asumată de şase autori:Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram.Care o fi dintre ei „cititorul constant“al „sborului meu“?

La „Anexe”găsesc consemnat Regimentul 10 din anii Campaniei din Est în două tabele:Compunerea diviziilor armatei româneşi Unităţile militare române decorate cu ordinul „Mihai Viteazul“. Un Regiment 10 Infanterie e trecut în Tabelul Diviziilor, la Divizia 6 Infanterie. La Unităţile decorate, dau însă peste Regimentul 10 Dorobanţi „Putna“, decorat prin Decretul Regal 2026/16.07.1942 cl. III. Nu mai înţeleg nimic.

Frate-meu e fost ofiţer al Armatei RSR. A absolvit Academia militară, secţia Tehnică, a ajuns căpitan, s-a luptat în 23 decembrie 1989 cu faimoasele elicoptere invizibile ale teroriştilor, s-a pensionat şi e acum la Găgeşti;are grijă de casa bătrânească a părinţilor noştri. El îmi poate da o mână de ajutor. Îl sun şi-l rog să se intereseze la colegii săi în activitate de enigma Regimentului 10, care o dată e de Infanterieşi o dată e de Dorobanţi.

Mă sună înapoi peste vreo jumătate de oră. A aflat. Oficial, ce mai încolo şi-ncoace! Până la venirea comuniştilor regimentele de Infanterie se numeau de Dorobanţisau de Vânători. Celor de Dorobanţi li se ziceau aşa după cum fuseseră denumite pe vremea lui Carol I regimentele de Infanterie. După instaurarea regimului comunist, Armata populară s-a simţit stânjenită contrarevoluţionar (ăsta-i comentariul meu!) de o denumire care amintea de Armata Regală.

Şi tuturor regimentelor de Infanterie li s-a zis pur şi simplu:de Infanterie. Regimentul 10 Infanterie se dovedeşte a fi Regimentul 10 Dorobanţi „Putna“. Îi spunea „Putna” – devine frate-meu competent –, pentru că avea sediul la Foşcani şi reunea ostaşi din ţinutul Putnei. Am la dispoziţie instrumentul de căutare Google, furnicuţa strângătoare de date pe Internet. Dau Searchpentru:Regimentul 10 Dorobanţi „Putna“. Şi-mi cade la zar acest text:„Monumentul Eroilor Regimentului 10 Focşani, bd. Bucureşti, Localitate:Focşani, Adresa:Bd. Bucureşti

Printez textul şi-l transcriu de pe site-ul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Vrancea. Descrierea traseului nu se accesează nici dacă faci bătătură la deget apăsând click pe mouse. Nici nu e nevoie. Bulevardul Bucureşti din Focşani e artera pe care o străbat cu maşina ori de câte ori merg acasă venind de la Bucureşti. Am trecut, aşadar, de sute de ori pe lângă monumentul ridicat în cinstea Regimentului în care a luptat taică-meu pe Frontul de Est. Cum de nu mi-a venit în cap să mă opresc şi să-l văd?

Ce spune fratele meu despre Dalnik

Găsesc prilejul să-l întreb pe frate-meu ce ştie despre întâmplarea de la Dalnik. Sunt sigur că taică-meu îi va fi povestit şi lui. Cum însă el, spre deosebire de mine, a fost băiatul casei, indiscutabil l-a ascultat mult mai atent şi mult mai sârguincios. Frate-meu se grăbeşte să-mi spună la telefon (pe banii lui sau ai mei?!) varianta pe care o ştie el despre Dalnik. Taică-meu făcea parte dintre vânătorii de tancuri. Aceştia şedeau în gropi individuale, înarmaţi cu bidoane de vopsea, până când tancul duşman trecea pe lângă ei. Atunci sărea din groapă, se căţăra pe tanc (prin spate, cred) şi mânjea periscopul tancului cu vopsea. La Dalnik – zice frate-meu c-a zis taică-meu – rama unuia dintre tancuri l-a fript la mână. El ar fi căzut jos, ţipând. Rusul l-a auzit din tanc (cum dracu! tancul nu făcea zgomot?!), a oprit, a deschis turela şi a tras câteva rafale spre taică-meu, lungit la pământ. Un glonţ a ricoşat în plăcuţa de înmatriculare, din buzunarul de la piept, şi un altul a lovit în bidon. Văzând că românul scapă, rusul a aruncat o grenadă. O schijă i-a pătruns lui taică-meu prin spate şi-a rămas între inimă şi piept. Rănit, s-a târât până la postul de prim ajutor. După care a fost dus la spitalul de campanie, aflat la 10 km de Dalnik. E o variantă diferită de cea pe care o ştiam eu. O transcriu aici, fără a o pune la îndoială, mai ales că e mult mai eroică decât a mea. Mare câştig! Ştiu acum că taică-meu a luptat în Regimentul 10 Dorobanţi, de la trecerea Prutului până la bătălia de la Dalnik.

Urmărit general pe Frontul de Est

„Urmăriţii general“beneficiază de date esenţiale de identificare. Pentru mine, Tatăl e un „Urmărit general“pe Frontul de Est. Am datele:„Regimentul 10 Dorobanţi, Divizia 6 Infanterie“. Cu aceste date în mână pot porni pe urmele Tatălui. De la început e musai s-o încep de la Trecerea Prutului.

(Trecerea Prutului s-a făcut prin diverse modalităţi. Primele trupe au trecut cu barca, grosul trupelor a făcut traversarea pe poduri de pontoane)

Pagina 7 a Livretului îmi reaminteşte că taică-meu a intrat în război în iulie 1941. Cum adică? Potrivit tuturor cărţilor tipărite şi tuturor textelor de pe Internet, Rusia a fost atacată la 22 iunie 1941. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Generalul Antonescu a ordonat ostaşilor români să treacă Prutul. Dacă ar fi să cred Livretului, taică-meu a început războiul în iulie şi nu în iunie 1941. Mă luminează colonelul Alexandru Manafu, specialistul meu în Războiul din Est.

Livretul consemnează data (luna, în cazul de faţă) când a intrat în luptă posesorul. Trupele române au trecut Prutul în zorii zilei de 2 iulie 1941 şi nu în zorii zilei de 22 iunie 1941. Partea de Nord a Frontului german rămăsese un pic în urmă. Se cerea ca Partea de Sud să mai aştepte niţel. Potrivit Dicţionarului, Divizia 6 Infanterie şi, prin asta, Regimentul 10 Dorobanţi, şi, prin asta, taică-meu, au avut următorul traseu în prima parte a Campaniei din Est:

„La 22 iunie 1941, se afla pe valea Başeului în Moldova, între Movila Ruptă şi Teioasa, în subordinea Corpului 11 Armată german, cu misiunea de a interzice o eventuală pătrundere a inamicului spre Botoşani şi de a executa incursiuni peste Prut. Până la sfârşitul lunii iunie a executat incursiuni la Sud Mitoc, Sud Şerpeniţa, Nord Corpaci, Nord Cuconeştii Vechi, Nord-Est Şerbeni şi a constituit (2–3 iul.) capul de pod de la Cuconeştii Vechi, Movila Ruptă, comandantul Diviziei 76 infanterie germană mulţumind pentru iscusinţa cu care au luptat unităţile române. între 2 şi 12 iulie a urmărit inamicul pe direcţia Ripiceni – Moghilev. Cu prilejul forţării Nistrului (18–21 iulie), a pus la dispoziţia Corpului 11 Armată german întreaga artilerie, precum şi Regimentul 15 Dorobanţi, la Climăuţi, şi Batalionul 6 mitraliere divizionar, la Stânca. După ce a trecut Nistrul la Moghilev, a participat la curăţirea oraşului şi a luptat la Ţibulevka, Jabocrici şi Pavlovka (26–29 iul.), Balta şi Moşnegi (2-6 aug.). Introdusă pe frontul Odessei, a acţionat în sectorul Vajni, Oktiabri şi la Dalnik. La 16 octombrie 1941, la ora 13, a intrat în Odessa, începând curăţirea sectorului încredinţat. S-a înapoiat în ţară la 1 nov. 1941 cu 442 ofiţeri, 362 subofiţeri, 12 454 trupă, 12 801 puşti, 352 puşti-mitralieră, 145 mitraliere, 82 aruncătoare de mine, 49 tunuri, 6 614 cai, 1 576 căruţe, 70 autovehicule“.

Nu înţeleg nimic din spusele Dicţionarului.O înşiruire de date şi nume de localităţi, din care un om normal, ca mine, pricepe doar atât:Că Divizia 6 Infanterie a trecut Prutul, a străbătut Basarabia, a ajuns la Nistru, l-a trecut şi pe ăsta, a mai luptat ici-colo şi-n Transnistria, după care a fost trimisă pe frontul Odessei, unde s-a bătut, printre altele, la Dalnik. Ca să stabilesc un pic mai concret drumul lui taică-meu de la Prut până la Dalnik, sunt nevoit să iau la mână cărţile despre Frontul de Est, publicate după 1989, desigur, că înainte vreme Frontul ăsta circula editorial în ediţie limitată.

          „Ce căuta românul Cristoiu A. Ioan în Armata 11 germană?!“Potrivit Dicţionarului, Divizia 6 Infanterie a făcut parte din Corpul 11 Armată german.Ferice de Alesandru Duţu, Platon Chirnoagă, Constantin Chiriţescu, specialişti în Frontul de Est!Ei n-ar fi rămas cu gura-căscată ca mine, aflând că Divizia 6 Infanterie şi, prin asta, Regimentul 10 Infanterie şi, prin asta, taică-meu, au trecut Prutul şi Nistru în cadrul unui Corp de Armată german.Ce căuta neamţul în Bulgaria? se întreba Caragiale.Ce căuta românul Cristoiu A. Ioan în armata nemţească? mă întreb eu.Ştiu pe de rost aproape (am studiat-o pentru un eseu despre „Discursuri celebre ale secolului XX“), Proclamaţia lui Ion Antonescu adresată Armatei Române în 22 iunie 1941:„Ostaşi, Vă ordon:Treceţi Prutul!“

La 22 iunie 1941, taică-meu era unul dintre ostaşii români. Şi lui i se adresează Comandantul de căpetenie al Armatei, General Ion Antonescu. Ca urmare a acestui Ordin, taică-meu a trecut Prutul. Păi cum l-a trecut ca urmare a ordinului dat de Ion Antonescu, odată ce făcea parte din Regimentul 10 Infanterie, Divizia 6 Infanterie, Corpul 11 Armată german? în Biblioteca mea descopăr o altă carte, despre Campania din Est:Armata Română în al doilea război mondial, volumul 1, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de Nord a Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941), coordonatori colonel dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura militară, Bucureşti, 1996. Am primit-o – îmi dau seama acum, când o fişez – cu autograf din partea colonel dr. Alesandru Duţu:„Domnului Ion Cristoiu, cu aleasă preţuire pentru întreaga activitate pe care o desfăşoară şi pentru sprijinul acordat pentru scrierea adevărată a istoriei patriei. 16.01.1997.

          Mă bucuram, din câte se vede, de atenţia deosebită a celor care scriau despre Armata Patriei. Deschid la pagina 155, unde am lăsat un stick.Citesc:„La 22 iunie 1941 armatele 3, 4 române, Corpul 2 armată român şi Armata 11 germană ocupau dispozitivul de luptă în concordanţă cu misiunile primite. Armata 11 germană avea în compunere următoarele forţe:Corpul 11 armată german (comandant:generalul von Kortzfleisch) cu diviziile 239, 76 şi 22 infanterie germane, diviziile 8, 6 infanterie şi Brigada 5 cavalerie române;Corpul 30 armată german (comandant:generalul von Salmuth) cu divizia 198 infanterie germană, Divizia 14 infanterie şi Brigada 6 cavalerie române;Corpul 54 armată german (comandant:generalul Erik Hansen) cu diviziile 50 şi 170 infanterie germane“.

Textul continuă cu înşiruirea componenţei Armatei a 3-a române şi Armatei a 4-a române. Nu mai e nevoie să merg mai departe. Alături de Diviziile 8 Infanterie şi Brigada 5, Cavalerie română, Divizia 6 Infanterie se afla în componenţa Corpului 11 Armată german, din cadrul Armatei 11 germane. Ca să pot descrie drumul lui taică-meu de la Prut la Dalnik, trebuie să urmăresc drumul Armatei 11 germane în Campania din Est. Cum a ajuns o Divizie românească în componenţa Armatei germane?

Taică-meu a făcut parte din înţelegerea Hitler-Antonescu

Ce ştiu eu despre relaţia dintre români şi nemţi din timpul campaniei din Est? Din propaganda anterioară lui 1989, că militarii români erau trataţi cu aroganţă de militarii nemţi. Nu mai ţin minte dacă am citit sau am văzut într-un film o secvenţă care-i înfăţişa la Stalingrad pe nemţi suiţi în camioane, în retragere, tăind mâinile românilor agăţaţi de obloane, care voiau să se urce şi ei. îmi vine în cap, deşi habar n-am de unde o ştiu, acuzaţia că „Antonescu a înhămat România la carul Germaniei fasciste“.

Din redacţii şi cafenele, altfel zis, din cercuri neoficiale, ştiu însă de pe vremea comunismului că Mareşalul era singurul aliat care îndrăznea să-l contrazică pe Hitler, că România, deşi partenera Germaniei, îşi urmărea propriul interes:cel de a redobândi Ardealul. Relaţia Armata Română-Armata Germană îşi găseşte abordarea competentă în volumul lui Alesandru Duţu Între Wehrmacht şi Armata Roşie.În Coaliţia anti-sovietică, interesele Germaniei şi ale României au coincis numai până la un anumit punct:Cel de a ataca URSS. Germania avea însă interesul să instaureze o nouă ordine în Europa. România, lipsită de vocaţii imperialiste, pe care, de altfel, nici nu şi le putea permite, avea interesul să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord. Diferenţa de interese de la un anumit punct încolo explică şi viziunea lui Hitler asupra participării noastre la Campania din Est:Războiul împotriva URSS e declanşat şi purtat de Germania! România e simplă colaboratoare a Germaniei în această campanie.

(FOTO:Generalul Ion Antonescu salutându-l pe generalul german von Schobert)

Viziunea nemţilor şi-a găsit concretizarea în câteva fapte:

1) Ion Antonescu a fost informat târziu despre Operaţiunea Barbarossa:abia la 23 mai 1941. Data atacului, 22 iunie 1941 – stabilită de Berlin – i-a fost dată lui Antonescu abia la 9 iunie 1941, la Predeal când Killinger i-a scris-o pe o foaie de hârtie.

2) Comanda supremă a Frontului a aparţinut lui Hitler, deşi, printr-o serie de protocoale, s-a ţinut ca acest lucru să nu fie vizibil.

3) Atacul principal împotriva URSS prin trecerea Prutului a fost asumat de nemţi, mai precis, de Armata a 11-a, adusă din Germania, sub comanda generalului Eugen von Schobert.

În viziunea Germaniei, Armata Română juca rolul de sprijin adus acestei Armate. Astfel, Armata a 3-a, aşezată la stânga Armatei a 11-a era sub comandament nemţesc. Armata a 4-a, sub comandament românesc, aflată la dreapta Armatei a 11-a, asigura flancul drept. În aceste condiţii, nemţii au întărit Armata a 11-a cu Corpul de Cavalerie (brigăzile 5 şi 8 Cavalerie) şi Diviziile 6, 8 şi 14 Infanterie şi Brigada 6 Cavalerie. Această structură a fost stabilită în cadrul înţelegerii din 18 iunie 1941 dintre Ion Antonescu şi generalul Eugen von Schobert. Pe această bază, Marele Stat Major Român emite, în 19 iunie 1941, Ordinul de Operaţii nr. 19, care intră în vigoare pe 20 iunie 1941. Prin acest Ordin, Diviziile 6 şi 8 Infanterie trec în subordinea Corpului 11 Armată german. Taică-meu a ajuns, astfel, în Armata a 11-a Germană. Şi, prin asta, în Armata care a dat izbitura principală ruşilor. Nu ţin minte să-mi fi vorbit de asta. Pe maică-mea n-o întreb. Habar n-are. E ageamie în materie de istorie militară şi, mai ales, e femeie. Nu ştiu dacă, spunându-i aceste lucruri lui taică-meu (presupunând că ar fi apucat aceşti ani postcomunişti), ar fi fost mândru.

Ghinionul de a fi în Armata germană

Eu însă sunt mândru. Şi, cu mândrie, urmăresc drumul Armatei a 11-a Germană:Trecerea Prutului (în zorii zilei de 2 iulie 1941), ofensiva prin Basarabia de nord, pe direcţia Moghilev. Când să trec însă la aplicarea mândriei pe teren, îmi dau seama că n-are cum să mă ţină prea mult. După 1989, mai ales, s-au tipărit multe cărţi despre Campania din Est. Pentru întreprinderea mea nu-mi sunt de mare folos. Toate se ocupă cu precădere de românii din Armata a 3-a şi Armata a 4-a. Armata a 11-a Germană e iscodită în treacăt. Ca să aflu mai multe lucruri despre drumul lui taică-meu de la Prut la Dalnik ar trebuit să pun mâna pe cărţi scrise de nemţi despre Operaţiunea München, cum s-a numit atacul declanşat împotriva Rusiei pe Frontul de Sud.

M-aş confrunta însă cu două mari probleme:

1) Sunt în nemţeşte.

2) Sunt concepute sub complexul nemţilor de azi faţă de cel de-al Doilea Război Mondial. Nici studiile anglo-franceze nu-mi sunt de prea mare folos. Sunt scrise de învingători. Şi, din câte se ştie, învingătorii se ocupă îndeosebi de campaniile duse de armatele lor şi nu de cele ale armatelor aparţinând învinşilor. Ar rămâne scrierile autorilor ruşi. Numai că ele sunt în ruseşte. Şi chiar dacă aş şti ruseşte, mai mult ca sigur, prea multe amănunte despre „cotropitorii fascişti“n-aş găsi. Ghinionul lui taică-meu! A avut onoarea de a lupta în Armata care a dat lovitura principală. A avut ghinionul ca Armata asta să fie germană!

Cu chiu cu vai, citind cu atenţie sporită cărţile despre Campania din Est, subliniind prompt rândurile în care apare Divizia 6 Infanterie, reuşesc să încropesc cât de cât drumul lui taică-meu până la Dalnik. Între 22 iunie şi 2 iulie, Divizia lui taică-meu acţionează între Dumeni şi Movila Ruptă, executând incursiuni în poziţiile ruseşti. La 26 iunie 1941, în baza Ordinului nr. 129 din 25 iunie 1941, al Comandamentului Armatei 11 germană, începe regruparea în vederea Operaţiunii München. Armata a 11-a germană urma să respingă forţele sovietice spre Nistru în direcţia Moghilev, pentru ca apoi să fie străpunsă linia de fortificaţii „Stalin“.Divizia 6 Infanterie a fost plasată în flancul stâng al Armatei germane. Trecerea Prutului a început la ora 3, în ziua de 2 iulie 1941.

Divizia 6 Infanterie a realizat un cap de pod între Cuconeşti şi Movila Ruptă, pentru a putea introduce în luptă Corpul de Cavalerie român. După îndeplinirea misiunii, Divizia a fost regrupată la Vest de Movila Ruptă şi pusă la dispoziţia Armatei 11. Pentru că rezistenţa ruşilor e slabă în acest sector, Corpul 11 Armată german ajunge repede la Nistru. Fluviul e trecut între 17 şi 21 iulie 1941.

Dibuind prin memoriile altora

Din întâmplare, dar absolut din întâmplare, tocmai când mă-ntrebam de ce n-am cumpărat tot ce s-a scris despre Campania din Est, în Dulapul cu MemoriidinBiblioteca mea dau peste o adevărat Comoară;un fel de „Cloşca cu puii de aur“pentru cel interesat să afle amănunte despre Campania din Est:VolumulSpre Cetăţile de pe Nistru. (Mărturii, episoade şi documente privind acţiunile Armatei Române în campania de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa) 22 iunie – 26 iulie 1941.A apărut la editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1996, în realizarea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.De pe prima pagină îmi dau seama că e un prim volum dintr-o serie:Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945).Bătălia de la Dalnik ar trebui să fie tratată în volumul 2.N-am volumul 2.Tare mă tem că nici n-a apărut.Pe aceeaşi pagină, o dedicaţie, scrisă citeţ, cum se cuvine când mâna e a unui militar:„D-lui Ion Cristoiu, Cu respect şi cele mai calde sentimente oştăşeşti, din partea veteranilor de război, care au scris cu sângele lor, acest volum pe câmpul de luptă. Preşedintele ANVR, Marin Dragnea“.Pe verso, câteva amănunte, semnificative pentru carte:„Bun de tipar:iunie 1996. Tiraj:5.000 exemplare. Vânzare nonprofit”.Autorii aduc „mulţumiri veteranilor de război, filialelor judeţene şi de sectoare ale capitalei, pentru efortul şi sprijinul acordat întocmirii lucrării, precum şi celor ale căror articole nu au putut fi cuprinse în carte din lipsa spaţiului editorial“.

(Generalul Ion Antonescu şi Regele Mihai, la sfat cu ofiţerii români şi germani)

Sunt deja expert în cărţile despre campania din Est. Ştiu acum unde să caut amănunte despre taică-meu:La capitolul dedicat „Operaţiunilor desfăşurate de Armata a 11-a germană, Corpul 11 Armată”. în Cartea Veteranilor, acest capitol e numerotat cu cifra 5 şi se intitulează:„Acţiunile trupelor române şi germane din compunerea Armatei 11 Germane în Nordul şi Centrul Basarabiei (2-24 iulie 1941)“.

Cartea Veteranilorbeneficiază de un material preţios:mărturii ale celor care au fost pe front. Mă precipit în căutarea celor care au fost în Regimentul 10 Dorobanţi, Divizia 6 Infanterie. Nici o mărturie din cadrul Regimentului 10 Dorobanţi – Putna! Găsesc însă câteva mărturii din cadrul Diviziei 6 Infanterie. Divizia cuprindea trei regimente de Dorobanţi şi trei de artilerie. Chiar dacă n-am fost pe front, îmi dau seama că regimentele unei divizii au direcţii deosebite de acţiune. Ca să-mi fac o imagine de ceea ce a trăit taică-meu, ar trebui să găsesc mărturia unui coleg dacă nu de companie sau batalion, măcar de regiment.

Reţin din Carte, pentru a le prelucra, mărturiile lui Iancu Chimirel, general de brigadă în rezervă, la vremea respectivă locotenent în Regimentul 15 Dorobanţi, Divizia 6 Infanterie, Radu Vueric, pe front sublocotenent în rezervă, Regimentul 26 Dorobanţi, Divizia 6 Infanterie, la ora redactării cărţii căpitan (r), Ioan Bogdan, pe front sublocotent, Regimentul 16 artilerie, Divizia 6 Infanterie, căpitan (r).

De strajă inutilă la hotare

De la aceşti camarazi de divizie de-ai lui taică-meu, aflu următoarele:

– Că Divizia 6 Infanterie a fost concentrată în septembrie 1939, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Toate unităţile Diviziei au fost instalate în poziţii de apărare în zona Rădăuţi-Prut. în mai 1940, Divizia a fost dislocată mai la nord, în zona Mihăileşti – Ţinutul Herţa. După cedarea Basarabiei, Divizia 6 Infanterie a fost mutată, până în august 1940, în zona Dorohoi-Leorda-Botoşani. În august 1940, Divizia a fost mutată în Ardealul de nord, în zona Jibou-Bistriţa, pentru eventualitatea unui atac din partea Ungariei. După Dictatul de la Viena, Divizia s-a repliat în zona Dumbrăveni-Sighişoara. După care, îmbarcate în trenuri, regimentele Diviziei s-au întors în localitatea de reşedinţă. Regimentul 10 Dorobanţi, al lui taică-meu, a revenit la Focşani. În mai 1941, Divizia a fost luată de la Focşani şi dusă în zona Todireni-Ripiceni de la graniţa cu Basarabia. Regimentul 10 Dorobanţi a fost dislocat în zona Ripiceni. Şi taică-meu şi maică-mea mi-au vorbit de calvarul care a fost concentrarea din septembrie 1939. Un fiu de ţăran, precum taică-meu, a fost luat de acasă, de la muncile câmpului, la 26 de ani. S-a întors în Găgeşti Deal, apt de muncă, abia peste 6 ani, în 1945. Mişcările Diviziei 6 Infanterie spun totul despre Tragedia României din 1940. Autoritatea îi ia pe soldaţi de acasă, îi pune să apere graniţa (mai întâi cea de Est, apoi, cea de Vest), pentru ca, apoi, fără să se tragă un foc, să-i retragă.

– Unităţile Diviziei 6 Infanterie au ajuns la Nistru la 17 iulie 1941. Trecerea Nistrului s-a făcut pe un pod de vase făcut de nemţi, care, de altfel, a realizat şi capul de pod de pe celălalt mal. Volumul ANVRse opreşte la Nistru. Taică-meu însă a mers mai departe. În noaptea de 17 spre 18 iulie 1941, Grupul de Armată General Antonescus-a desfiinţat. S-a constituit Frontul de Sud, comandat de Ion Antonescu şi Frontul de Nord, comandat de Eugen von Schobert, alcătuit din Armata 11 germană şi Armata a 3-a română. Diviziile 6, 8, 13, 14 Infanterie au rămas mai departe în compunerea Armatei a 11-a. După trecerea Nistrului, la 26 iulie 1941, Brigada 6 Infanterie, luptă în Transnistria în cadrul Armatei 11 germană.

În sfârşit, la Dalnik!

Bătălia Odessei a început în primele zile ale lui august 1941 şi s-a încheiat la mijlocul lui octombrie 1941. Mai precis, între 8 august-16 octombrie 1941.

La finele lui august 1941, mai precis la 24 august 1941, Corpul 3 Armată din Armata a 4-a română e înlocuit cu Corpul 4 Armată, în care vor fi incluse şi Divizia 6 Infanterie şi 8 Infanterie, luate de la nemţi. Taică-meu trece de sub comanda generalului neamţ von Karzfleisch, sub comanda generalului Constantin Sănătescu.

La Odessa, Divizia 6 Infanterie a intrat în luptă, în ziua 28 august 1941, prin cucerirea localităţii Vajni, din cea de a doua linie de rezistenţă a oraşului. La 15 septembrie 1941, Divizia 6 Infanterie, atacă ultima fortificaţie a Odessei:Tătarka-Dalnik. Luptele crâncene pentru străpungerea fortificaţiei nu duc la nici un rezultat. La 24 septembrie 1941, Marele Cartier General Român decide o pauză în asaltul asupra Odessei. Motivul? Nevoia de a obţine ajutor german. Se înţelege că ostaşii români, inclusiv taică-meu, purced la săparea gropilor individuale, pentru consolidarea poziţiei câştigate. Într-o asemenea groapă, îl surprinde pe taică-meu celebrul contraatac sovietic din 2 octombrie 1941. Cartea lui Constantin Kiriţescu România în al doilea război mondial, text stabilit şi îngrijit de Gheorghe Buzatu, editura Univers enciclopedic, 1995, reuşeşte cea mai viguroasă descriere a acestui moment consemnat, de altfel, de toate cărţile dedicate Campaniei din Est:

„La 2 octombrie, trupele garnizoanei sovietice din Odessa au dat o puternică contraofensivă în sectorul Dalnik. Forţele numeroase şi puternice care au dat această contraofensivă dovedeau că ruşii urmăresc spargerea frontului român;din ordinele de operaţii capturate se vedea că intenţia Comandamentului cetăţii era să ajungă la Tiraspol. E posibil ca, în subsidiar, să se fi urmărit şi scopul de a masca preparativele de evacuare ale Odessei şi a da timp pentru demontarea maşinilor. Marea contraofensivă a fost pregătită cu minuţiozitate şi a angajat efective şi material numeros. Pentru a obţine o mare putere de şoc, a fost adusă în acest sector aproape întreaga artilerie din celelalte sectoare ale Odessei;la bombardament au luat parte şi tunurile cu bătaie lungă de pe vasele de război din rada portului. Acţiunea de artilerie a început la ora 5 dimineaţa contra liniilor româneşti din sectorul de vest, având ca axă de înaintarea şoseaua Dalnik – Freudenthal. Forţele de infanterie erau precedate de 48 de care de luptă. Sectorul român atacat era ocupat de Divizia de Grăniceri, întărită cu batalioanele 36 şi 40 Mitraliere. Violentul bombardament a fost urmat de atacul blindatelor, însoţite de care aruncătoare de flăcări, urmate imediat de trupele de infanterie. Pe direcţia axului principal al atacului se găsea Regimentul 2 Grăniceri, ocupând un front de 2 km;acest regiment a primit în plin şocul. Efectele lui au fost foarte grave. Soldaţii au fost zdrobiţi ori carbonizaţi în tranşeele lor;însuşi comandantul regimentului, colonelul Oncică, a fost rănit. Trupele sovietice de asfalt, profitând de avantajul numărului şi al mijloacelor de luptă, au înaintat câţiva kilometri în adâncimea poziţiilor române, au pătruns în poziţiile artileriei grele, ajungând până aproape de postul de comandă al diviziei şi de rezervele ei. Un număr de 24 piese de artilerie de câmp au rămas în spatele liniei de înainteare a inamicului. Frontul Diviziei de Grăniceri era spart, înaintea inamicului realizase o pungă adâncă în dispozitivul român“.

Constantin Kiriţescu nu spune însă esenţialul:în spatele Diviziei 2 grăniceri, se afla Divizia 6 Infnterie. Asemenea lui taică-meu, ostaşii Diviziei au rezistat eroic contraatacului sovietic. Taică-meu a fost dus la spital. Ceilalţi însă au ţinut piept ruşilor până la 3 octombrie 1941, când Divizia 7 Infanterie a trecut la contraatac.

Noi amănunte de la maică-mea

Vineri seara, ajuns la Găgeşti într-o nouă vâjâială (a doua zi îmi iau tălpăşiţa), am deschis din nou discuţia despre taică-meu. De fapt, a deschis discuţia maică-mea. Mi-a atras atenţia să nu pierd cumva Livretul. Nu-mi dau seama la ce i-ar mai trebui. Găsesc prilejul s-o întreb din nou despre rănirea lui tăică-meu la Dalnik.

Taică-tău (tac-tu, zice maică-mea, neliterar) a ajuns plin de sânge până la spital. Aici l-a văzut unul Oprea, şi el din Găgeşti, care a zis doctorului, ăsta-i din sat cu mine, să-l ajutăm, că-i băiat bun.

Regimentul 10 Dorobanţi Putna şi-a avut garnizoana la Focşani. Era alcătuit din locuitori ai Ţinutului Putnei. Normal ca taică-meu să întâlnească la spital pe unul din Găgeşti. Continuă maică-mea:

Apoi taică-tău a fost trimis acasă unde a bolit mult (s-a îmbolnăvit de plămâni), a fost luat din nou pe Front, a ajuns în munţii Tatra, a căzut prizonier la nemţi şi s-a întors acasă cu o cămilă, pe care a trecut Dunărea.

Chestia cu cămila şi trecerea Dunării – mi-o amintesc şi eu. Am auzit-o de la taică-meu, în copilărie, de zeci de ori, alături de faimoasa întâlnire dintre doi pe cai albi la 23 august 1944, secvenţă relatată ori de câte ori îl întrebam unde l-a prins 23 august 1944.

(FOTO: „Monumentul Eroilor Regimentului 10 Focşani)

Se vede treaba că maică-mea şi-a însuşit varianta lui taică-meu fără cel mai mic spirit critic.Astfel că, după ce azvârl deoparte, ca legendă, încă din start, chestia cu cămila, iau la verificat celelalte chestii.La o cercetare riguroasă rezistă doar amănuntul:plin de sânge.

Normal ca un ins căruia o schijă i-a perforat pieptul să fie plin de sânge. Celelalte amănunte – întâlnirea consăteanului, rugămintea adresată doctorului – nu rezistă la o verificare riguroasă. La o verificare gen lasă-mă să te lasrezistă. Din ce povesteşte maică-mea, îmi dau seama că taică-meu a stat acasă trei ani.

Lucru confirmat de rubrica „Participarea în război“din Livret:„De când până când. 07.1941-10.1941, 08.1944-05.1945“. Deşi, potrivit Livretului, la Dalnik, pe 2 octombrie 1941, a fost „rănit uşor“, l-au trimis acasă, într-un soi de refacere. Din Livret, nu-mi dau seama dacă a fost chemat pe front înainte de 23 august 1944 sau după. Cred, totuşi, că înainte, în contextul eforturilor lui Ion Antonescu de a stabiliza Frontul din Moldova. Aşa că povestea cu cei doi de pe cai albi pare să aibă o noimă. Şi chiar dacă n-ar avea, alături de cea despre cămilă (cred că taică-meu a întâlnit aşa ceva pe Frontul de Est), mi se pare mult mai frumoasă decât toate amănuntele exacte aflate din cărţi. Şi mă întreb:

Dacă i-aş fi arătat lui taică-meu lucrurile exacte despre drumul lui de la Prut la Dalnik, l-aş fi convins? Sunt sigur că nu.

Pentru el drumul adevărat, singurul, de altfel, e doar drumul din amintirile sale!

""