Autor 971 vizualizări


În istorie, ca şi în alte domenii, fiecare faptă, personalitate sau fenomen are o „marcă înregistrată”, un fel de sigiliu care-l individualizează şi-i dă nota definitorie în memoria istorică şi în cea colectivă. Dacă vorbim despre Ştefan cel Mare, prima asociere care ne vine în minte este cea legată de numeroasele bătălii purtate împotriva turcilor, Mihai Viteazul rămâne în conştiinţa publică drept „omul” primei uniri a Ţărilor Române, iar Regele Mihai I, ca autorul spectaculoasei şi riscantei lovituri de palat de la 23 august 1944. Uneori se întâmplă ca finalul „eroului” nostru istoric, mai cu seamă dacă este încărcat de tragism, să valorizeze un destin altfel lipsit de valenţe pozitive (cazul Ceauşescu) sau, din contra, să fie concordant cu întreaga viaţă a personajului (de exemplu, Decebal).

Constantin Brâncoveanu este exemplul-simbol al personalităţii căreia sfâşietorul deznodământ al vieţii, împreună cu cei patru fii, i-a conferit dincolo de accesul în Panteonul Sfinţilor Români, aura martirului prin excelenţă, a domnitorul capabil să se sacrifice pe sine şi pe ai săi pentru credinţă şi ţară, nemurit în baladele populare, în cărţile de istorie, în literatură sau dramaturgie. Cum a ajuns Constantin Brâncoveanu să fie un martir?

 


CELE MAI IMPORTANTE DECLARAŢII

 

Dan Falcan: Evenimentul principal pentru partea aceasta de lume este, fără îndoială, asediul Vienei din 1683, unde turcii au fost înfrânţi de către regele Poloniei, Ioan Sobieţchi. În urma acestui dezastru, urmează un lung război între Impediul Otoman şi Liga Sfântă, care coagula Imperiul Romano-German, Veneţia, Polonia şi Rusia. Practic, debutează aici problema orientală, problema moştenirii Imperiului Otoman, care îşi începe refluxul – reflux care va dura peste două secole. În acelaşi timp, e ascensiunea Rusiei lui Petru I cel Mare. În acest context geoplitic, care are mai multe variabile, evoluează Constantin Brâncoveanu.

Aş spune că sfârşitul lui a fost un concurs de împrejurări, pentru că trebuie să ne gândim că în secolele XVII şi XVIII au mai existat domnitori care au fost executaţi şi nu neapărat din motive gepolitce. Grigore al III-lea Ghica e executat, de pildă, pentru că se opune ocupării Bucovinei de către Imperiul Austriac. Otomanii îl asasinează la Iaşi.

La Constantin Brâncoveanu au contat împrejurările geopolitice, imensa lui bogăţie, care a făcut ca turcii să-şi pună problema asumării finanţelor lui şi intrigile din interiorul familiei.

Cum de ajunge Rusia să joace la graniţele Moldovei?

Manuel Stănescu: La început de secol XVIII, Rusia e clar sub influenţa extraordinară a lui Petru cel Mare – din nou o dovadă că oamenii sunt foarte importanţi în evoluţia istorică. Rusia, la dimensiunile sale, s-a născut odată cu el. Ideea de o Rusie imperială, care doreşte să aibă un rol în Europa.

Petru cel Mare – un om legat de dezvoltarea puterii navale – căuta să cucerească strâmtorile. Cucerirea Bosforului îi va deschide influenţa în Mediterană. Astfel, era foarte clar că îşi dorea o influenţă cât mai puternică la gurile Dunării, deci cât mai aproape de strâmtori.

Soarta lui Brâncoveanu ne apare nouă, contemporanilor, ca fiind foarte tragică, dar ea nu iese din tipare. Acuzarea de trădare era cea mai simplă – cred că a fost şi o dorinţă a sultanului de a-şi arăta puterea şi influenţa în faţa reprezentanţilor puterilor occidentale.

Ciprian Plăiaşu: În primul rând, ruşii sunt ortodocşi. Pentru domnii din Ţara Românească, reprezentau singura putere care, într-un fel sau altul, le-ar fi garantat respectarea religiei. Turcii erau islamici – exista, deci, pericolul transformării principatului în provincie otomană. Austria, care era o catolică, îşi impune puterea foarte repede. Ulterior, şi-au dat seama că Rusia avea o direcţie politică dincolo de propaganda panslavistă, panortodoxistă.

Dimitrie Cantemir consideră, în acest context, oportun să se apopie de Rusia şi să scape de jugul turcesc – ceea ce nu s-a întâmplat. Constantin Brâncoveanu, pe de altă parte, pune lucrurile în cumpănă:să-i ajute sau să nu-i ajute pe ruşi? Pe de o parte el primeşte bani de la ruşi, pe de altă parte e supus al sultanului şi trebuie să-l ajute în campanii (una dintre condiţiile vasalităţii). Această aşteptare l-a costat foarte mult:e acuzat că nu a luat o decizie rapidă.

Ruşii au încercat să ia legătura cu Constantin Brâncoveanu, trimiţându-i bani pentru a sprijini campania declanşată de Petru I. Aşadar, l-au contactat. Ulterior, după ce-au fost înfrânţi, le-a trimis banii înapoi, dar era deja tardiv. Rusia avea să mai stea o perioadă departe de ţările române.

Dan Falcan: Exista chiar un tratat de alianţă între Brâncoveanu şi Rusia, prin care acesta se angaja să-i ajute pe ruşi dacă vor ajunge la Dunăre. A.D. Xenopol spune că motivul principal pentru care turcii l-au omorât pe Brâncoveanu e dat chiar de aceste relaţii cu ruşii. Turcii şi-au dat seama că, pentru ei, pericolul principal vine de la ruşi.

Petru cel Mare îl omoară pe ţarul Alexei pentru putere. Ivan cel Groaznic face acelaşi lucru cu fiul său. Aşadar, nici conflictul dintre cantacuzini şi brâncoveni nu e tipic românilor. Chiar în interiorul familiei Cantacuzino, între Şerban şi Petru, a avut loc un conflict al cărui motor au fost averile.

Constantin Brâncoveanu accede la tron cu ajutorul unchilor săi. În timp, se observă o distanţare, cauzată probabil de o invidie. Mărirea prestigiului familiei Brâncoveanu începe să-i pice prost stolnicului Constantin Cantacuzino, care se considera, într-un fel, şeful familiei. Aşadar, el va urmări să-l pună domnitor pe fiul său.

Turcii îi spuneau lui Brâncoveanu „Prinţul Aurului“

Ciprian Plăiaşu: Avea, în total, 13 milioane de euro, în condiţiile în care Ţara Românească ar fi trebuit să dea bir 2-3 milioane de euro. În momentul în care i-au fost confiscaţi banii, s-au găsit un milion de monede turceşti de aur. Celelalte lucruri, proprietăţi, nu au putut fi confiscate, pentru că le deţinea în Transilvania prin negusotrii braşoveni şi casa de Austria. În capetele de aacuzare vedem că depusese 500.000 de monede de argint într-o bancă din Elveţia.


De la stânga la dreapta:Ion M. Ioniţă, Ciprian Plăiaşu, Manuel Stănescul şi Dan Falcan, în studioul Adevărul Live FOTO Eduard Enea