Autor 14445 vizualizări


Speranţa şi introspecţia sunt elementele definitorii ale vieţii omului în nordul planetei. Întinderile de zăpadă şi frigul aproape cosmic fac greu suportabilă chiar şi modernitatea, cu tot cu înlesnirile ei tehnologice.

 Imaginaţi-vă cum au rezistat, mii de ani, amerindienii şi inuiţii (eschimoşii, cum le mai zicem noi, deloc măgulitor pentru ei) fără electricitate şi fără hainele uşoare şi călduroase din ziua de azi. Asta ca să nu mai vorbim de inexistenţa mijloacelor motorizate de transport. Ei bine, viaţa nu a dispărut şi nici nu a stat pe loc în nordul „adânc” al „planetei albastre”. Ba dimpotrivă, acumulările spirituale ale populaţiilor autohtone de pe continentul nord-american sunt comparabile ca bogăţie cu cele ale oricărei alte seminţii.

Ținuturile boreale din America adăpostesc culturi şi credinţe care nu au ieşit complet la iveală nici până astăzi. Coloniştii britanici şi cei francezi au stricat rosturile unor aşezări umane mult mai curate spiritual decât acelea care le-au adus pe cap blestemul prafului de puşcă şi al alcoolului.

 Aurora boreală şi spiritele strămoşilor

Pentru cineva care, de când se ştie, a deschis robinetul de apă caldă pentru a se spăla şi a cumpărat legume, carne şi fructe de la magazinul din colţ este greu de imaginat cum se poate supravieţui în corturi acoperite cu piei de animale. Inuiţii din nordul Canadei şi din Groenlanda (astăzi teritoriu autonom al coroanei daneze), dar şi amerindienii din actualul Quebec pun mai mare preţ pe libertate decât pe confort. Motiv pentru care nu au putut fi transformaţi niciodată în sclavi, ei preferând moartea robiei.

Liniştea întinderilor de zăpadă şi „luminile nordului” fac definitiv uitate, şi chiar indezirabile, freamătul oraşelor şi reclamele strălucitoare de pe zgârie-nori. Proximitatea naturii sălbatice, dar şi a unor fenomene cosmice, au spiritualizat profund comunităţile umane din zonele cu climă vitregă. Un exemplu este semnificaţia pe care a căpătat-o aurora boreală.

Impactul particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru, fenomen specific emisferei nordice, creează o înlănţuire de culori mişcătoare pe care „oamenii frigului” au denumit-o „dansul strămoşilor”. Spiritele celor „trecuţi dincolo” se arată pe cer şi le comunică urmaşilor diverse mesaje. De altfel, în universul spiritual al „primelor naţiuni”, după cum denumim „politically correct” popoarele amerindiene, toate lucrurile lăsate pe pământ au suflet şi sunt interconectate. Animalele şi fiinţele umane sunt egale şi vorbesc aceeaşi limbă, asemenea arborilor şi plantelor de tot felul. Şamanii sau „angakkuit”, după cum le spun inuiţii, servesc drept intermediari între oameni şi lumea complexă a spiritelor. Ei pot prezice viitorul, vindeca boli, influenţa vremea şi observa, de la distanţe mari, mişcarea turmelor de animale sălbatice. Cea din urmă înzestrare a făcut, deseori, diferenţa dintre viaţă şi moarte deoarece vânatul asigură proviziile şi, implicit, supravieţuirea pe durata iernilor lungi şi grele.

Identitatea spirituală constituie, chiar şi în zilele noastre, legătura cea mai strânsă a primelor naţiuni cu viziunea despre lume a strămoşilor. Asta se vede limpede în vestimentaţia cusută şi împodobită cu grijă a celor cu rădăcini amerindiene. Îi observi în universităţi sau în posturi publice, având întipărit pe chipuri „ceva” din ce-a fost o dată. E clar că modernitatea, aşa cum o înţelegem noi, nu le prieşte acestor oameni liberi, statisticile conducând la concluzii sumbre asupra viitorului comunităţilor pe care le reprezintă. Asta în ciuda scutirilor de taxe şi a facilităţilor acordate de către stat celor care locuiesc în rezervaţii. Se pare că răul a fost deja făcut.

 Algonquienii şi iroquoienii

Coloniştii i-au găsit pe amerindieni în comuniune deplină cu natura şi cu un sistem de organizare socială scutit, în bună măsură, de cusururile morale europene. Pe coasta de est a Americii de Nord, francezii au dat peste două mari comunităţi amerindiene – algonquienii, aproximativ 17.000 şi iroquoienii, care se apropiau de o sută de mii de persoane. Primii erau nomazi, iar ceilalţi sedentari, îndeletnicindu-se în esenţă cu supravieţuirea într-un mediu aspru, dominat de ierni lungi şi geroase.

Organizarea patriarhală a algonquienilor făcea ca bărbaţii să decidă asupra familiei compusă din soţie, copii şi fraţi. Fetele care se măritau îşi părăseau familia, alăturându-se celei a soţului. Femeile se ocupau cu stricteţe de treburile gospodăriei şi de educarea celor mici, iar soţii lor de vânătoare, pescuit, comerţ şi apărarea comunităţii. Prelucrarea continuă a lemnului şi a pieilor de animale au făcut din amerindienii de pe coasta de est a Americii meşteşugari foarte apreciaţi şi este, cu siguranţă, unul dintre secretele dezvoltării filosofiei lor de viaţă.

Coloniştii au remarcat că amerindienii nu-şi băteau şi nu-şi certau niciodată copiii. De la vârste foarte fragede, aceştia deprindeau valori precum generozitatea şi cooperarea, fiind implicaţi în muncile adulţilor. Băieţii fabricau arcuri, săgeţi şi undiţe, în vreme ce fetele îşi ajutau mamele să prepare hrana, îmbrăcămintea şi să întreţină focul. Un alt aspect care a atras atenţia francezilor şi a britanicilor a fost acela că amerindienii preferau unanimitatea în luarea deciziilor. Fiecare bandă avea un şef, însă acesta primea puţine privilegii în comparaţie cu restul membrilor grupului. Alegerea lui era riguroasă, analizându-se măsura în care viitorul lider trece trei teste:al generozităţii, al înţelepciunii şi al curajului. Din nefericire, nimic asemănător cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre la nivel politic.

 Inuiţi sau eschimoşi?

Populaţiile amerindiene şi-au denumit vecinii „eschimoşi”, adică „mâncători de carne crudă”, termen preluat şi consacrat de călugării iezuiţi ai lui Ignaţiu de Loyola, în secolul al XVI-lea. Totuşi, adevăratul nume al locuitorilor ţinuturilor gheţii este «inuit» și înseamnă «om». Ei au, de altfel, trei principii de viaţă de la care nu se abat:nu ucid, nu-şi pierd firea şi nu fură. De trei lucruri trebuie să se ţină seama, potrivit filosofiei lor:de ceea ce trebuie urmat, de ceea ce trebuie făcut şi de ceea ce trebuie evitat.

Inuiţii s-au răspândit pe o arie extinsă, din Siberia şi până în Canada, unde au avut parte de cea mai complexă evoluţie. Se spune că vikingii au fost primii care au ajuns în lumea inuiţilor acum mai bine de 600 de ani, cu mult înaintea francezilor şi a britanicilor.

Aceştia din urmă au ţesut multe neadevăruri în jurul obiceiurilor inuite, mai ales în primii ani, etichetându-i drept sălbatici şi acuzându-i că-şi omoară copiii cu malformaţii şi bătrânii neputincioşi. S-a reconfirmat faptul că necunoaşterea şi ignoranţa atrag ură şi nedreptate, cercetătorii demontând miturile despre inuiţi. Aşa s-a aflat că oamenii nordului nu-şi ucideau bătrânii neputincioşi, ci că aceştia se retrăgeau în pustietatea îngheţată pentru a muri, deşi rudele încercau să-i oprească. Mai mult, arheologii au scos la iveală osemintele unor inuiţi care muriseră la vârste înaintate şi care avuseseră malformaţii congenitale.

Se bănuieşte că neadevărurile care au circulat despre „oamenii frigului” sunt urmarea scandalizării coloniştilor catolici, care aflaseră de practicile sexuale ale autohtonilor. Un bărbat putea avea mai multe soţii, iar divorţul şi legăturile promiscue erau tolerate. Totuşi, familiile care aveau copii trebuiau să obţină separarea de la înţelepţii comunităţii, după ce aceştia se asigurau de bunăstarea celor mici.

Lumea s-a schimbat total pentru inuiţi, o populaţie ale cărei rădăcini se întind cu o mie de ani înainte de Hristos. Creştinismul le-a fost impus şi l-au adoptat, sistemul de comunicare scrisă, asemănător celui bazat pe hieroglife, s-a pierdut, iar pământurile luate cu forţa le-au fost restituite după secole de exploatare. Anii ’70 au adus emanciparea acestei comunităţi în Canada, locul unde au autonomie decizională şi unde-şi pot face cunoscute cultura, bucătăria şi meşteşugurile specifice. Ei sunt dovada că aparenta inaccesibilitate a unei culturi ascunde bogăţii spirituale de nebănuit.

Tatuajele şi lupta dintre bine şi rău

Totul este dualitate şi echilibru în concepţia despre viaţă a inuiţilor şi amerindienilor. Lupta dintre bine şi rău, poziţionarea omului în mijlocul războiului dintre acestea îşi găsesc expresia în tradiţia tatuajelor şi a broderiilor. Ceea ce astăzi se face cu extravaganţă în saloane specializate, cu ace şi cerneluri sofisticate, deunăzi se făcea pe pământul bătătorit al colibei, în jurul focului şi cu o anume semnificaţie. Tatuajele şi hainele primelor naţiuni de pe continentul nord-american sunt impregnate de semnificaţii spirituale. Amuletele din colţi de animale agăţate de centura unui „angakkuq” inuit (şaman) ofereau protecţie împotriva forţelor răului. Broderiile complexe din perle care ornează jambierele iroquoienilor exprimă conceptele fundamentale de echilibru şi dualitate. Totul are o semnificaţie în acest univers dinamic asemenea aurorei boreale.