Autor 6035 vizualizări


Tudor Vladimirescu (91 de ani), extrema dreaptă cu nume de revoluţionar din anii ‘38 –‘43, este unicul supravieţuitor din echipa celor de la Venus Bucureşti, multipla campioană la fotbal a României Regaliste.

Născut în 1919, la un an de la Marea Unire şi la zece de la înfiinţarea Federaţiei Române de Fotbal, Tudor Vladimirescu îşi trăieşte astăzi bătrâneţile într‑un apartament obişnuit de bloc din Dristor şi este mereu dornic să depene amintiri legate de Venus şi de fotbalul de odinioară:„Pe vremea mea se juca mult mai spectaculos, acum e prea multă duritate pe teren şi corupţie în afara lui“.

Primul contact cu „sportul‑rege“ l‑a avut la Cernăuţi, acolo unde tatăl său, militar de carieră, era unul dintre conducătorii clubului Dragoş Vodă. „Eram în clasa întâi de liceu, adică prin 1930. Mergeam mereu la stadion şi a început să‑mi placă şi mie jocul ăsta de fotbal. Prin intermediul tatei l‑am cunoscut pe Fredi Eisenbeisser, vedeta echipei, care participase şi la Campionatul Mondial din Uruguay.

El m‑a sfătuit să o iau în serios cu fotbalul“, şi‑a amintit bătrânul „venusist“. Familia Vladimirescu s‑a mutat apoi la Baia Mare, iar ulterior la Tecuci, unde Tudor a terminat liceul, iar tatăl său s‑a stabilit după ce s‑a pensionat. „În ’38, după ce am luat Bacalaureatul, am plecat la Bucureşti ca să dau examen la Academia Militară. N‑am luat din prima, iar norocul meu a fost tocmai Eisenbeisser, sau Fieraru, cum i se mai zicea în România. El juca atunci la Venus şi mi‑a zis că se caută jucători pentru echipa a doua a clubului „Luceafărul“ care activa în Divizia B. Eram tânăr, aveam 19 ani, iar până atunci evoluasem doar în campionatul regional. M‑am prezentat la preselecţie, iar antrenorul Weszter m‑a plăcut şi m‑a reţinut imediat. A fost foarte bine, mai ales că‑mi dădeau casă şi masă la un cămin studenţesc“, ne‑a povestit cu patos bătrânul de 91 de ani.

Fugea din cazarmă direct la stadion

După numai un an petrecut în cel de‑al doilea eşalon, Tudor Vladimirescu a fost cooptat în lotul mare al celor de la Venus, dar a şi promovat totodată examenul de admitere la Academia Militară. „În ’39, Luceafărul s‑a desfiinţat, iar Venus a oprit de la «satelit» doar trei jucători:Vladimirescu, Cârciog şi Negrescu.

Am semnat pe trei ani şi am pus şi eu umărul la câştigarea titlului din ’40, ultimul din istoria Venusului“, a rememorat fosta extremă dreaptă. Vladimirescu şi‑a amintit şi cum reuşea să împace fotbalul şi armata în acea perioadă:„Nu aveam cum să ajung la antrenamente, pentru că eram obligat să stau în internat şi nu mă lăsau să plec. Totuşi, superiorii mei erau microbişti, aşa că vinerea primeam de obicei învoire. Mă întorceam abia lunea, după meci, când colegii mei făceau instrucţie pe câmp. Chiar dacă nu mă antrenam, să ştiţi că alergările din cazarmă mă ajutau să am o condiţie fizică de invidiat“. În 1942, Tudor Vladimirescu a fost repartizat la Comandamentul Trupelor de Grăniceri din Brăila, însă a continuat să facă naveta la Bucureşti, în fiecare săptămână, pentru a juca în continuare la Venus.

Un profesor câştiga cât un fotbalist

Pe 10 iunie 1939, jucătorul Tudor Vladimirescu şi avocatul Alexandru Eladescu, preşedintele clubului Venus, parafau primul contract din viaţa tânărului fotbalist. „Gruparea Venus va plăti jucătorului Vladimirescu Tudor o indemnizaţie lunară de deplasare în valoare de lei 2.000 pe durata primilor doi ani şi 3.000 pentru anul al treilea. În afară de acestea, gruparea va mai plăti jucătorului şi prime de joc egale cu ale tuturor jucătorilor de la echipa întâia, la jocurile la care va participa.

Toate celelalte condiţiuni de antrenament, disciplină şi condiţie fizică sunt cele prevăzute în Regulamentul Asociaţiei şi care se aplică tuturor jucătorilor. Prezentul contract devine obligatoriu pentru Venus în cinci zile de astăzi, după luarea avizului antrenorului grupării. Făcut în trei exemplare astăzi 10 iunie 1939“, se arată în documentul îngălbenit de vreme. „Banii nu erau mulţi, dar nici puţini, având în vedere că‑mi asigurau şi mâncarea. Aveam cei 84.000 de lei prevăzuţi în contract, dar şi prime de victorie de 500‑600 de lei. Pentru câştigarea campionatului se mai luau câteva mii“, a rememorat Vladimirescu. Chiar dacă era greu să te îmbogăţeşti din fotbal în acei ani, existau însă şi în România jucători bine plătiţi.

De exemplu, rapidistul Ştefan Auer a primit 40.000 de lei pentru câştigarea Cupei României, ediţia 1938‑39, în timp ce unii dintre coechipierii săi au fost nevoiţi să se mulţumească cu doar 7.000 de lei. Comparativ, în anul 1939 indemnizaţia lunară a unui parlamentar era de 15.000 de lei pe lună, iar un profesor de liceu cu gradul I primea 8.500 de lei.

Scos din armată ca „fiu de chiabur“

Competiţiile oficiale au fost însă întrerupte din cauza războiului, iar gloria „negrilor din Splai“ apusese, aşa că s‑a hotărât în cele din urmă să schimbe tricoul Venusului cu cel al unei echipe locale:„Am evoluat alte câteva sezoane la «Franco – Româna» şi Dacia Unirea Brăila, după care m‑am lăsat. Legăturile mele cu fotbalul s‑au rupt în acel moment, pentru că nu m‑a interesat niciodată să ajung antrenor. Plus că era şi sărăcie mare după ’45, nu prea puteai să trăieşti din sport“.

Marele regret al fostului fotbalist cu nume legendar rămâne acela că n‑a fost selecţionat niciodată la echipa naţională:„Atunci era mult mai greu să ajungi la lot decât acum. Erau mulţi fotbalişti valoroşi. Gândiţi‑vă numai la ce nume jucau alături de mine:Mircea David, cel poreclit «Il Dio» de italieni, Fredi Eisenbeisser, Lazăr Sfera sau Iuliu Bodola, pe care eu îl consider cel mai mare fotbalist român din toate timpurile, mult peste Hagi“. Regimul comunist n‑a fost de bun-augur nici pentru clubul Venus, desfiinţat în 1948, dar nici pentru Tudor Vladimirescu, care a fost scos din armată ca „fiu de chiabur“, din cauza unui teren moştenit de la tatăl său.