Autor 3445 vizualizări


Filmul „Waterloo” (Ватерлоо) este o capodoperă a filmului epic de război, a filmului de artă (data lansării în SUA de către Columbia Pictures:31 martie 1971;buget:25.000.000$;producător:Dino De Laurentiis;scenariul:Vittorio Bonicelli, H.A.L. Craig, Serghei Bondarciuk, Mario Soldati;regia:Serghei Bondarciuk;muzica:Nino Rota;distribuţia:Rod Steiger ‒ Napoleon Bonaparte, Christopher Plummer ‒ Arthur Wellesley). Pelicula a câștigat două premii BAFTA în 1971, pentru cea mai bună regie de artă și pentru cel mai bun design de costume.

Epicul „Waterloo” consacră tradiția filmelor despre Napoleon Bonaparte, fiind, precum filmul francez „Austerlitz” (despre marea victorie franceză din 1805), concentrat pe o confruntare militară de proporții. Prefațarea luptei de la Waterloo este asigurată de expunerea evenimentelor petrecute în 1814 și1815:abdicarea lui Napoleon, act determinat de situația de pe front și de presiunea generalilor;despărțirea dureroasă de soldații săi, de veteranii pe care îi trata paternalist;exilul ale cărui date sunt eludate;evadarea din insula Elba și revenirea în Franța (martie 1815);recoagularea corpului adepților săi după defectarea mareșalului Ney, trimis să îl captureze pe fostul împărat;încercarea de a-și redescoperi vechiul elan, de a relua legătura afectivă cu veteranii, cu rudele soldaților decedați, dorința de a-și recupera fiul înstrăinat;reconstituirea Marii Armate prin noi recutări și reinstaurea administrației napoleoniene;pregătirea, după cele 100 de zile de deținere a puterii, de confruntarea decisivă cu coaliția antinapoleoniană.

Succesul acestei epopei cinematografice este asigurat de reproducerea, cu anumite inexactități istorice și ficționări cerute de nevoia de a dramatiza și de a face actual discursul despre povestea de război, de narațiunea preponderent tragică și de spectaculozitatea operațiunilor militare redate;ele ocupă o oră și jumătate din durata filmului.

Rod Steiger l-a interpretat magistral pe Napoleon,  în pelicula „Waterloo” regizată de Serghei Bondarciuk (1970)

Rod Steiger l-a interpretat magistral pe Napoleon, în pelicula „Waterloo” regizată de Serghei Bondarciuk (1970)

 

Mișcarea trupelor este surprinsă prin tehnici de filmare speciale, detaliul fiind îmbinat cu panorama. Panoramarea este efectul filmării, din elicopter, a scenelor de luptă. A se vedea, de pildă, impresionanta reconstituire a atacului cavaleriei franceze asupra infanteriei aliate dispuse în careuri defensive ‒ este vorba despre secvența militară cunoscută sub numele de „marele atac francez de cavalerie” de la orele 16:00, atac neautorizat de împărat, declanșat și condus neinspirat de generalul Milhaud și de duplicitarul și impulsivul mareșal Ney;francezii au eșuat, provocând începutul sfârșitului pentru armata napoleniană. 

De cealaltă parte, detaliile, dar și mărirea secvențelor cu conținut militar s-au realizat prin filmarea, de la nivelul solului, simultan, cu mai multe camere;vezi scena șarjei cavaleriei grele britanice, scenă în care caii și călăreții par că avansează perpetuu, iar inamicul nu este vizibil. Astfel se creează impresia de gigantesc, chiar de coregrafie. 

Firul conducător:confuntarea dintre Napoleon și Arthur Wellesley

Multe dintre personajele secundare ies în relief, prin cuvinte memorabile sau prin acceptarea morții. Însă axul filmului este confuntarea epică dintre Napoleon și Arthur Wellesley, duce de Wellington – supranumit de istorici „Ducele de Fier” și numit, cu familiaritate, de către soldații din armata sa pestriță și plină de bravadă „Atty care îi chelfănește pe francezi”. Interesantă este prezentarea, aproape simetrică, a personalității celor doi comandanți. Dacă Ducele este un om care crede că oricând pronia divină poate schimba sorții conflictului, e prudent, responsabil și își controlează eficient corpul ofițeresc, Napoleon este o personalitate în declin, care se îndoiește de mareșalul Ney și de generalii săi care manifestă inițiative nefericite şi îndrăzneală vindicativă vizavi de adversar. 

Comandantul francez, deși declară în fața Statului său Major că „Dumnezeu nu se amestecă în desfășurarea războaielor”, nu mai este sigur de posibilitatea realizării proiectului său;mai mult chiar, fostul împărat devine anxios când furtuna și ploaia din timpul nopții anterioare zilei hotărâtoare (18 iunie 1815) – ploaie torențială pe care o percepe drept un element ostil ce îi reamintește de zăpezile și gerul din campania rusească – îi dau peste cap strategia. Napoleon este în film, precum a fost şi în realitate, omul riscului, comandantul care miza pe intuiție şi anticipa coparticiparea la înnoirea lumii prin război – precum cuceritorii care își doresc cu ardoare un destin istoric care să biruie temporalitatea, precum cuceritorii pentru care soldații lor sunt niște instrumente care (însă) pot savura victoria;soldații francezi din fanfară au cântat, la Waterloo, „La Victoire est en nous”, „Vive l’Empereur”, chiar și când erau răniți . Pentru Napoleon, războiul este și o artă . 

Jack Hawkins (în rolul generalului Thomas Picton) şi Christopher Plummer (în rolul lui Arthur Wellesley,  duce de Wellington)

Jack Hawkins (în rolul generalului Thomas Picton) şi Christopher Plummer (în rolul lui Arthur Wellesley, duce de Wellington)

De cealaltă parte, Wellington așteaptă provocarea, o vede și încearcă să o rezolve, menajându-şi în acelaşi timp trupele. Deși obține victoria, fiind ajutat și de erorile umane, şi de terenul care a îngreunat mișcările armatei franceze, Ducele este întristat de „costurile” bătăliei, de moartea a zeci de soldați. Bondarciuk îmbină în redarea scenelor de luptă, aşa cum nu s-a mai văzut în istoria cinematografului, atrocitatea războiului cu neutralitatea naturii;această din urmă, prin frumusețea sa, contribuie la estetizarea secvențelor de conflict. Este reprezentativă, în acest sens, scena atacului asupra fermei La Haye Sainte, fermă fortificată și asaltată, dar fără finalizarea așteptată de francezi. Imaginea este dominată de culoarea roșiatică a fumului gros (fumul bătăliei este, de altfel, o prezență proteică:ușor și subțire ca un abur, gros și plin de funingine, ridicat la orizont asemenea unui apus) care pare că inundă scena. 

Fără să facă exces de prezența sângelui, regizorul doar sugerează brutalitatea atroce a unor episode, precum cel presupus de moartea gărzii imperiale, care refuză, printre injurii, să se predea, fiind ucisă, prin loviturile de tun, de către britanici. Regizorul a apelat la controversatul episod deoarece acesta face drama mai explicită;la fel, și demnitatea cu care soldatul francez, atașat de proiectul cuceririi lumii din viziunea politică napoleoniană, preferă moartea în locul eșecului. Riposta învingătorului este rapidă, căci garda de veterani este spulberată cu lovituri de artilerie. Acest final împarte spectatorul între condamnarea actului de cruzime gratuită și admirația vizavi de disprețul cu care cel învins, omul simplu, își privește învingătorul care se așteaptă ca învinsul să fie disperat și umil. 

Prin câteva scene scurte, Bondarciuk surprinde moartea toboșarilor francezi preadolescenți, condamnând astfel folosirea copiilor în război;ei, precum şi cimpoieșii scoțieni, sunt primele victime – deși nu erau înarmați, în acest tip de război, alături de rația de alcool și de tabac, reprezentau principalul mijloc de îmbărbătare a militarilor, iar cântecele lor erau electrizante. Se conservă astfel motivul loialității exemplare a militarului francez. 

Poate cea mai mare realizare a filmului este însă portretul lui Napoleon, căci Rod Steiger, un actor de excepție care a îmbinat forța expresivă a chipului său cu capacitatea de interiorizare, a compus portretul unui om covârșit de boală, dar și de propria-i natură pasională. Umanizarea figurii comandantului a ferit construcția actoricească și filmică de pericolul oscilației între mitizare și demitizare. În acest sens, pentru noi este memorabilă scena în care, la debutul filmului, Napoleon, după acceptarea abdicării, se desparte de garda sa loială și sărută drapelul țării. E o scenă pe muchie de cuțit, o secvență cu accente patetice care ar fi putut degenera în în ridicol. 

Filmul „Waterloo” fascinează cinefilul prin reproducerea bătăliei, făcându-l totodată să perceapă faptul că, dincolo de „frumusețea” aparentă a operațiilor militare, se manifestă mecanismele interne ale deciziei celor care, prin mijloace extreme și arbitrare precum războiul, determină viața și moartea celor pe care îi conduc. 

Un Napoleon prăbuşit,  în capodopera lui Bondarciuk

Un Napoleon prăbuşit, în capodopera lui Bondarciuk

""