Autor 29089 vizualizări


Existã nenumãrate concerne nemţeşti cu istorie şi tradiţie, dar niciunul nu este învãluit de o aurã misticã atât de pregnantã cum este firma Krupp, care serbeazã anul acesta 200 de ani de la înfiintare. Cum s-a nãscut însã acest mit?

Începuturile sunt departe de mit, dimpotrivã, au fost chiar lipsite de strãlucire:pe 20 noiembrie 1811 Friedrich Krupp, în vârstã de 24 de ani, înregistreazã în Essen, un orãşel care aparţinea la momentul respectiv marelui ducat napoleonian de Berg, o fabricã pentru turnarea oţelului.Tânãrul Krupp nu este tocmai ce înţelegem prin Selfmademan, din contrã, aparţine uneia dintre cele mai influente familii din oraş, familie de negustori care au migrat în secolul al XVI-lea din Tãrile de Jos. Actul fondator al lui Friedrich Krupp este de fapt o a doua încercare. Deja în 1807 tânãrul se iniţiazã în industria prelucrãrii fierului, bunica sa fiind proprietara unui amplasament siderurgic în Oberhausen-Sterkrade, unul dintre primele din regiunea Ruhr. Fabrica este însã vândutã, abia dupã moartea sa este Friedrich capabil sã dezvolte un procedeu pentru producţia industrialã pe scarã largã a oţelului turnat. Este un soi de post-invenţie a unui procedeu pãzit cu sfinţenie de englezi, Germania încã şchiopãta din punct de vedere tehnic.

De aici se putea urma o linie continuã, cum s-a întâmplat cu multe întreprinderi din secolul al XIX-lea, doar cã în cazul Krupp avem de-a face cu multe energii, rupturi şi reînnoiri care reprezintã una din cauzele apariţiei mitului. Asta pentru cã experimentele lui Friedrich au înghiţit averea familiei. Se asociazã cu parteneri dubioşi, şarlatani şi îşi asumã riscuri fnanaciare absurde. Astfel încheie înţelegeri cu fraţii von kechel sau ofiţerul Nicolai, figuri suspecte, care se pare cã se aflã în posesia unor reţete secrete de producţie a oţelului. Pânã la moartea sa survenitã în 1826 se îngroapã în datorii de 10.000 de taleri, adicã aproximativ 200.000 de euro. Casa patricianã de lânã piaţa din Essen trebuie vândutã, familia se mutã într-o micã locuinţã de pe terenul întreprinderii.

Oţelul Krupp nu este dur şi ”vâscos”, ci elastic şi maleabil. Fabrica lui Friedrich rãmâne o afacere de micã anvergurã, cu 4 lucrãtori care produc unelte şi matriţe.Dupã moartea sa, fiul sãu în vârstã de 14 ani Alfred trebuie sã se lase de şcoalã şi sã-şi ajute mama. El devine adevãratul fondator al firmei. Ani mai târziu, în 1873, la o privire retrospectivã asupra firmei devenite între timp un un imperiu cu mii de afaceri., se uitã cu mândriela originile modeste, dar nu-l pomeneşte nici macar o datã pe tatãl sãu. Totuşi atelierul sãu rãmâne intact şi este onorat ca locul de naştere al concernului. Mitul Krupp se leagã însã şi de materia deosebitã, care atunci era o raritate. Astfel experimentele lui Friedrich ne amintesc de tentativele enigmatice ale producãtorilor de porţelan. În cursul secolului al XIX-lea se tot încearcã diverse inovaţii, nu numai în ceea ce priveste turnarea oţelului de creuzet, care ajunge aici la desãvârşire, ci şi procedeele Bessemer sau Siemens-Martin, pentru care Krupp obţine patente şi se impune în Germania.

Oţelul era produsul momentului, materia primã a erei industriale, necesar practic tuturor maşinãriilor, uneltelor, armelor, cãilor ferate. Şi oţelul este zãmislit în focul furnalului, ceea ce simbolizeazã puterea productivã şi distructivã a industrializãrii:Prometheus şi Epimetheus. Este vorba şi de obsesia, nu de a produce oţel, ci cel mai bun oţel, Krupp, care se face remarcat prin elasticitate şi maleabilitate în ciuda abundenţei de firme din Europa. Oţelul Krupp şi-a câştigat şi  faima obscurã de fãurar al Reich-ului, tot parte din mit. Deşi industira de armament, cel puţin in timp de pace, nu era mai mult decât jumãtate din producţia totalã, niciun alt nume nu reprezintã mai bine producţia de tunuri şi proiectile. Familia a plãtit pentru asta:Alfried Krupp von Bohlen und Halbach, ultimul lider al casei, este condamnat la închisoare dupã rãzboi, în 1948. Trei ani stã în închisoarea din Landsberg, învinuit de crime de rãzboi.

Cum a evoluat firma?

Imaginea cinicã a concernului bazat pe industria de armament este mereu contracaratã prin avangardismul social al intreprinderii. Dar asigurarea de muncã nu era o invenţie Krupp. Diferenţa o fãceau amploarea şi calitatea sistemului, care la începutul secolului la XX-lea consta intr-o asigurare de boalã, viaţã, pensie, cãmine de locuit, cãmine de recreere, spital sau şcoli profesionale. Invocatã cu drag este Margarethenhöhe, fondat în 1906, un oraş-grãdinã, care se voia a fi şi o colonie de artişti. Nu este o întâmplare cã moştenitorul societãţii Marktwirtschaft, Alfred Müller-Armack, este fiul unui cap al firmei Krupp. Multe dintre facilitaţi nu se aflau însã la dispoziţia muncitorilor, pentru cã se fãcea o diferenţiere clarã între colectivul permanent, de care firma nu se lepãda nici în vremuri de cirzã, şi colectivul de conjuncturã. De toate privilegiile firmei beneficia doar prima categorie, ceea ce producea o dinamicã extraordinarã în interiorul firmei pentru a face parte din ea.

Evident cã scopul principal era bunãstarea firmei. Primele realizãri sociale (fond de pensii şi asigurãri medicale) din 1830 se bazau tocmai pe ideea întreţinerii unei categorii de muncitori constante. Era necesarã priceperea lor tehnicã, care se dezvolta treptat odatã cu tehnica oţelului. În o a doua fazã, de la finele unificãrii germane, ţelul devine pacificarea politicã. Orice formã de politizare, de angajament sindical era de negândit în firma Krupp. Alfred Krupp scria în 1872 cã vitale sunt încrederea în concern şi abţinerea de la activitãţi politice. Rezultatul a fost o comunitate strânsã de lucrãtori, care consta un exemplu incã dinainte de primul rãzboi. Nu se lucra la Krupp, erai Kruppian. Asta înseman loialitate absolutã şi permanentã. Pânã în anii 60 concernul împãrţea propriile ordine de onoare şi gratificari, organiza sãrbãtori, ceea ce însemna cã se înţelegea drept un soi de stat autonom. Se plãtea bine. Krupp a fost de altfel şi una dintre primele firme care a despãgubit, prin anii 50, pe muncitorii sinici nevoiţi sã lucreze în condiţii execrabile la producţia de armament.

Angajamentul social depãşea granitele fabricii. Krupp se numãrã printre fondatorii şi finanţatorii Muzeului German din München şi de asemenea a contribuit la sãpãturile arheologice din orient (de pildã oraşul Gordion) şi la cercetarea biologicã din Marea Mediteranã. Mai ales fiul lui Alfred Krupp, Friedrich Alfred, a fost acela care nu numai cã a dezvoltata concernul, dar s-a dovedit şi foarte generos, la fel şi soţia sa Margarethe, care ţinea constant audiente. Friedrich, Alfred, Friedrich Alfred, Margarethe, Berta, Gustav, Alfried şi fiul sãu Arndt, ultimul Krupp, sunt toţi partea vie a mitului. Cronica casei Krupp reprezintã una dintre marile saga de familie din istoria germanã, cuprinzând legende, lovituri ale sorţii, mistere. Dintre acestea putem aminti marea crizã din 1870, în care Krupp aproape cã a falimentat şi a supravieţuit doar datoritã creditelor. Sau monstruoasa Villa Hügel însãşi, pe înãlţimile pãduroase ale Ruhr-ului, un palat rafinat ridicat de Alfred. Sau moartea misterioasã a acestuia în 1902, la scurt timp dupã care a fost acuzat de nelegiuiri homosexuale pe insula Capri. Sau trucurile Gustav von Bohlen und Halbach, care în 1906 o ia în cãsãtorie pe fiica lui Friedrich, Bertha, şi adoptã numele Krupp, cu permisiune imperialã. Sau favorurile fãcute liderilor celui de-al treilea Reich, care au privit iniţial cu circumspecţie concernul, pentruu ca sã îi mulţumeascã mai târziu. În fine, mitului aparţine şi sfârşitul concernului, când în 1966 Arndt von Bohlen und Halbach, renuntã la moştenire şi pecetluieşte transformarea firmei într-o societate pe acţiuni în proprietatea unei fundaţii. Printre figurile inflente ale concernului se aflau nu numai membri ai familiei. Cel mai însemnat este fãrã îndoialã Berthold Beitz, care la 98 de ani activeazã încã drept patron al fundaţiei.

Mitul casei Krupp nu este însã doar o creaţie a istoricilor sau regizorilor. Este o marcã produsã chiar de Krupp. Cu noile mijloace ale fotografiei şi ulterior ale filmului familia are la dispoziţie tehnologia care îi permite producerea de materiale media, propagandã ce funcţioneazã ca anexã a conducerii firmei. Şi expoziţiile mondiale sunt folosite în acest scop, Alfred Krupp fiind în acest sens un geniu al marketingului. Dacã la expoziţia din 1855 din Paris podeaua crapa sub greutatea blocului de oţel Krupp, lucru mediatizat de toatã presa, Alfred ordonã turnarea unui bloc şi mai mare. Cu succesul prevazut:gazetele povestesc sãptãmâni în şir despre organizarea standului firmei, ridicând problema electrizantã a rezistenţei podelei în faţa oţelului. Începând cu 1867 firma începe sã se reprezinte şi ca o reţea socialã specialã. O altã strategie a stilizãrii a fost istorizarea intensivã. La jubileul din 1873 cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la luarea firmei în proprietatea lui Alfred, se folosesc cãrţi de vizitã cu Villa Hügel sau portretele lui Alfred şi a descendenţilor sãi, invocându-se permanent originile. Krupp a fondat şi o arhivã a firmei, în care se depozitau acte, cronici şi biografii ale proprietarilor. La aniversarea de 100 de ani s-a organizat o sãrbãtoare în prezenţa împãratului Wilhelm al II-lea, care ar fi costat în valoare de azi în jur de 60 de milioane de euro.

Evident cã aceastã propagandã oarecum ofensivã a determinat critica concurenţilor. Scepticismul era alimentat şi de apropierea firmei de casa imperialã. Wilhelm a vizitat Villa Hügel de 12 ori, iar Alfred o consulta pe majestatea sa în Berlin. Se întâlneau cu plãcere pentru a naviga împreunã în Kiel, oraşul care prin vânzarea şantierului naval în timpul goanei nebune a înarmãrilor devine al doilea oraş kruppian dupã Essen. Deci nu este de mirare de ce firma era principalul centru unde se primeau comenzi imperiale şi nu numai. Atacatã a fost firma şi de social-democraţi, care vedeau în paternalismul promovat de aceasta un contraproiect al mişcãrii muncitoreşti. Pe tãrâm local, Essen a fost intens bombardat în timpul celui de-al doilea rãzboi, distrugeri datorate prezenţei concernului, ceea ce a provocat un val de reacţii care au dus la îndepãrtarea monumentului lui Alfred Krupp şi al numelor lui Gusav şi al Berthei de pe lista cetãţenilor de onoare. Dar Kruppianii venerau firma ca şi înainte. Abia dacã existã o gospodãrie din care sã fi fost eliminate însemnele firmei sau distincţiile primite de la aceasta.

Dar vremea activismului kruppian a trecut şi ea. Astãzi mai existã în regiunea Ruhr trei siderurgii. În 1999 au fuzionat vechii competitori Krupp şi Thyssen, administraţia centralã avându-şi sediul din 2010 pe aceleaşi meleaguri de unde a început totul. Ce rãmâne de învãţat din povestea Krupp, mica întreprindere care în câteva decenii se preschimbã într-un concern mondial? Krupp, dincolo de tradiţie, a investit mereu în cercetare şi noutate. Krupp reprezintã o industrie germanã care a accentuat mereu inovaţia mai degrabã decât producţia de masã. De reţinut ar fi şi importanţa pe care concernul a acordat-o coeziunii din sistem, angajamentelor luate faţã de lucrãtorii cãrora li se lãsa impresia de atmosferã familialã, importanţa profesionalismului membrilor stimulaţi şi material şi psihologic. Oricât de sceptic am privi organismul acesta patriarhal şi autoritar, într-o vreme in care consorţiile industriale jongleazã cu firmele pânã la a le face de nerecunoscut şi imaginea managerului este asociatã corupţiei, modelul proprietarului responsabil, care era totuşi cazul Krupp, cel puţin la nivelul percepţiei publice, nu mai este viabil. Monumentul lui Alfred este din nou la locul sãu în Essen.

Sursa:zeit.de

""