Unde au dispărut cuceritorii Troiei?

Autor 34353 vizualizări


Dincolo de faptele de arme ale unor căpetenii precum Ahile şi Agamemnon, a căror amintire a fost păstrată în epopeile homerice, aheii, precursori ai grecilor din epoca clasică, s-au remarcat drept făuritori ai unei civilizaţii remarcabile în epoca târzie a bronzului, grupate în jurul impozantelor palate de la Micene, Tirins sau Pilos. Distrugerea bruscă a acestor centre în jurul anului 1200 î.e.n. suscită interesul savanţilor moderni de aproape 150 de ani, de când ea a fost identificată arheologic. Dacă motivele decăderii civilizaţiei miceniene rămân în continuare învăluite în mister, o a doua întrebare de mare interes, ce s-a întâmplat apoi cu aheii, pare să îşi găsească răspunsuri spectaculoase, în lumina celor mai recente cercetări. 

Civilizaţia căreia îi aparţineau figurile legendare ale lui Ahile, Patrocle, Agamemnon şi Ulise a început să se dezvăluie istoricilor moderni abia după ce, în 1876, arheologul german Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, începea săpăturile şi la Micene, în Argolida (nord-vestul Peloponesului). Schliemann descoperea astfel şi primul mare centru politic al aheilor, atacatorii Troiei, centru de la al cărui nume civilizaţia însăşi va fi cunoscută în continuare drept civilizaţia miceniană. 

De atunci, cercetătorii au putut să stabilească numeroase caracteristici ale acestei civilizaţii. Principala instituţie politico-militară era palatul în care locuia conducătorul. Aici erau concentraţi războinicii cei mai importanţi, aparatul administrativ compus din scribi şi alţi funcţionari, depozitele şi meşteşugarii. Deşi multă vreme s-a crezut că palatele răspândite din centrul Greciei până în sudul ei extrem ar fi fost centrele unor regate independente, se pare că în realitate, măcar pentru unele perioade de timp, ele nu ar fi fost decât reşedinţele unor conducători locali supuşi unui mare rege, a cărui capitală era la Micene. Atât de semnificativă ar fi fost puterea acestuia încât ar fi deţinut şi controlul unor capete de pod pe ţărmul Asiei Mici, precum cel de la Millawanda (mai târziu, în epoca clasică, Milet, astăzi Balat, în Turcia). Sprijinul acordat inamicilor Marelui Rege hittit, unul dintre cei mai puternici monarhi ai Orientului în epoca bronzului, la concurenţă cu faraonul Egiptului, l-a adus în conflict direct cu acesta. Puterea suveranului statului Ahhiyawa, aşa cum figurează el în arhivele hittite, era atât de mare încât Marele Rege îl recunoaşte în cele din urmă ca fiind egalul său.

Într-adevăr, în afara expediţiilor din Asia Mică, aheii au ajuns în căutare de metale până în Sicilia şi au făcut frecvent comerţ cu Egiptul faraonului Akhnaton. Tăbliţele în linearul B, scrierea silabică miceniană, descifrată în 1953, relevă o organizare administrativă şi fiscală exemplară şi o economie înfloritoare. Aceleaşi tăbliţe dovedesc că aheii vorbeau o limbă proto-greacă, ceea ce demonstrează faptul că şi etnic, nu doar teritorial, sunt precursorii grecilor din perioada clasică. 

Cum a dispărut dintr-o dată civilizaţia micenienă

În ciuda dezvoltării remarcabile a spaţiului locuit de ahei, săpăturile arheologice au înregistrat puternice urme de distrugere a majorităţii palatelor miceniene în jurul anului 1200 î.e.n., urmate de o semnificativă decădere a culturii materiale în toate aşezările de pe teritoriul Greciei. Explicaţia clasică este cea a invaziei dorienilor, un alt trib grecesc, mai primitiv, care locuia în nord-vestul Greciei şi care ar fi migrat spre sud. Evenimentul s-ar regăsi mitologic în legendele grecilor din epoca clasică sub forma întoarcerii Heraclizilor:urmaşii lui Herakles, ai cărui fii fuseseră exilaţi din Pelopones după moartea tatălui lor, se întorc la a treia generaţie din Tesalia şi îşi impun dominaţia în peninsulă. 

Totuşi, sunt multe elemente care nu pot fi explicate printr-o invazie a unor barbari din nord, de aceea, de-a lungul timpului au mai fost formulate numeroase ipoteze, precum foametea prelungită sau revoltele populare. În prezent, cercetătorii favorizează o teorie complexă în care invaziile, răscoalele, seceta şi foametea au toate rolul lor:slăbiţi de certurile interne, conducătorii ahei solicită sprijinul triburilor de păstori din nordul Greciei, care profită de situaţia economică şi socială dificilă de la un moment dat pentru a se înstăpâni asupra Peloponesului. 

Ce s-a întâmplat cu aheii?

Unele zone locuite de ahei, de exemplu Attica şi nord-vestul Peloponesului, care în perioada clasică chiar a purtat numele de Ahaia, nu au fost afectate de distrugeri. În schimb, centrele miceniene importante de la Micene, Argos, Pilos sau Sparta au fost devastate complet. Se pare că locuitorii lor au fost aserviţi noilor conducători:celebru este cazul Spartei, unde tradiţia spune că războinicii lacedemonieni, de neam dorian, i-ar fi transformat pe aheii cuceriţi în hiloţi, ţărani dependenţi care munceau pentru stăpânii lor şi puteau fi chiar ucişi de aceştia. 

Unii dintre aheii din zonele cele mai expuse distrugerilor au emigrat însă. Cele mai la îndemână destinaţii au fost Attica, insulele din Marea Egee şi litoralul vestic al Asiei Mici. Totuşi, sfârşitul epocii bronzului a fost o perioadă de mare instabilitate nu doar în Grecia, ci în întregul bazin al Mării Mediterane, afectat de numeroase mişcări de populaţii. Cel mai probabil, şi aheii dislocaţi din Pelopones au fost prinşi în ceea ce se numeşte „invaziile Popoarelor Mării”, raiduri periodice ale unui conglomerat de populaţii din nordul Mediteranei, care au condus la destrămarea Imperiului Hittit, la mari distrugeri în Levant şi la eforturi considerabile din partea Egiptului pentru respingerea atacatorilor.

Pumnal micenian descoperit in mormântul V la Micene

Pumnal micenian descoperit in mormântul V la Micene

Tocmai din inscripţiile monumentale egiptene din vremea lui Merneptah (1213-1203 î.e.n.) şi Ramses al III-lea (1186-1155 î.e.n.) avem mai multe date despre cine sunt misterioasele „popoare ale mării”. Astfel, printre Sherden (înaintaşii sardinienilor?), Shekelesh (înaintaşii sicilienilor?), Lukka (licieni din sud-vestul Asiei Mici?), Teresh (tyrrhenieni originari din vestul Asiei Mici, înaintaşii etruscilor?), Tjeker (teucrieni, din apropierea Troiei?), se numără şi Denyen şi Ekwesh care, pe baza similitudinilor fonetice, au fost identificaţi de unii cercetători drept Danaoi şi Achaioi, numele cu care micenienii sunt cunoscuţi în epopeile homerice. 

Destinaţiile aheilor în afara Mării Egee:Cipru

Partizanii ipotezei că aheii dislocaţi din Pelopones ar fi fost unul dintre „popoarele mării” au început să caute şi alte argumente. Cel mai la îndemână a fost furnizat de insula Cipru, despre care se ştia că în epoca bronzului se afla sub influenţa Ugaritului şi a hittiţilor, dar care în perioada clasică era locuită majoritar de greci, care vorbeau un dialect asemănător cu cel al urmaşilor aheilor din Pelopones. Mai mult, legendele aminteau de sosirea unor eroi de la Troia, precum arcadianul Agapenor sau salaminianul Teucros, care ar fi întemeiat principalele cetăţi din insulă. 

Săpăturile arheologice au demonstrat că, deşi elemente de locuire miceniană apar deja în jurul anului 1350 î.e.n., începând cu 1200 î.e.n. prezenţa lor se intensifică foarte mult. Ceramica utilizată şi riturile de înmormântare se schimbă pregnant, fiind influenţate de modelele şi obiceiurile aheilor. Astfel, în Cipru apare în cantităţi considerabile ceramica cunoscută sub numele LH IIIC (de la Late Helladic III C, specifică ultimei faze de locuire miceniană în Pelopones), dar încep să fie atestate şi mormintele de tip puţ sau de incineraţie. De asemenea, scrierea silabică cipriotă înregistrează deja în jurul anului 1000 î.e.n. primul nume grecesc, Opheltas, inscripţionat pe trei frigări ritualice de bronz de la Palaipaphos. 

Destinaţiile aheilor în afara Mării Egee:Palestina

Ciprul era un candidat evident pentru o aşezare în masă a micenienilor fugiţi din Pelopones. Şi alte regiuni prezintă însă indicii ale unei migraţii aheene la cumpăna dintre epoca bronzului şi epoca fierului. Una dintre cele mai spectaculoase este sudul Palestinei antice, între actualul Tel Aviv şi peninsula Sinai, regiune locuită în prima parte a epocii fierului de filistinii biblici.

Chiar Biblia este cea care furnizează primele semne de întrebare faţă de originea filistinilor. Ei nu sunt circumcişi (Jud. 14:3, 15:19;1 Sam 17:26, 17:36;2 Sam 1:20) şi provin din ţara Caphtor (Amos 9:7;Ieremia 47:4). Acestor indicii au început să li se alăture treptat numeroase alte argumente arheologice şi lingvistice care să susţină o origine egeenă:ca şi în Cipru, puţin după 1200 î.e.n., ceramica LH IIIC se răspândeşte mai întâi în cele cinci importante oraşe de pe coastă, Gaza, Ashkelon, Ashdod, Ekron şi Gath, apoi şi în alte aşezări mai mici din interior;idolii filistini din lut, la fel ca şi inventarul militar, descris şi de Biblie în cazul temutei căpetenii Goliath, se aseamănă mult cu cei utilizaţi cu puţin înainte în bazinul egean;însuşi numele Goliath, dar şi termenul seren, cu înţelesul de „conducător”, îşi găsesc paralele în cuvinte vest-anatoliene şi greceşti precum numele lydian Alyattes şi cuvântul grecesc tyrannos. Tot arheologia arată că în aşezările filistine se consuma carne de porc, prohibită în schimb de religia ebraică şi de altfel rar consumată şi de alte populaţii din regiune, şi se foloseau cotidian unele obiecte asemănătoare celor din cultura miceniană, precum anumite tipuri de greutăţi pentru războaiele de ţesut. Treptat, diferenţele faţă de ceilalţi locuitori ai zonei au început să se estompeze, astfel încât filistinii dispar din surse în secolul al VI-lea î.e.n. 

Poarta de nord a orașului antic Micene,  1250 î. Hr. Situl aparține patrimoniului UNESCO

Poarta de nord a orașului antic Micene, 1250 î. Hr. Situl aparține patrimoniului UNESCO

Nu se poate vorbi despre dovezi clare privind originea miceniană a filistinilor, cu atât mai mult cu cât limba acestui misterios popor nu s-a păstrat. Totuşi, inventarul de evidenţe strânse până în prezent indică provenienţa străină a filistinilor, cel mai probabil din regiunea Mării Egee şi a sud-vestului Anatoliei. Sosiţi în Canaan între 1200 şi 1000 î.e.n., nou-veniţii, aparţinând unui conglomerat etnic între care este foarte posibil să fi existat şi ahei, s-au adaptat destul de rapid culturii locale, pierzându-şi în cele din urmă trăsăturile distinctive, nu înainte de a lăsa totuşi regiunii numele pe care îl primiseră de la autohtoni:Palestina. 

Cilicia – o destinație recent descoperită 

Cea mai recent invocată şi de departe cea mai puţin aşteptată destinaţie pentru ahei este Cilicia, regiune care se regăseşte astăzi pe coastele sud-vestice ale Turciei, cel mai important oraş din zonă fiind Adana. Cilicia, înconjurată de Munţii Taurus şi Munţii Amanus, era împărţită în Antichitate în Cilicia Tracheia („Accidentată” sau „Muntoasă”, în limba greacă, în sursele assyriene fiind cunoscută drept Hilakku), situată mai la vest şi recunoscută în timpul romanilor ca un imens cuib de piraţi, şi Cilicia Pedias („Plană” sau „de Câmpie”, în limba greacă, în sursele assyriene fiind cunoscută drept Que), aflată la est şi suprapusă, aşa cum îi spune numele, peste o câmpie străbătută de mari râuri. Importanţa strategică a Ciliciei, regiune de dimensiunea Republicii Moldova, a fost şi este esenţială în continuare:aici se face legătura între podişul Anatoliei, în nord-vest, şi câmpia siriană, cu oraşul Alep, la sud-est. 

În epoca bronzului, între 1600 şi 1300 î.e.n., în regiune se afla regatul Kizzuwatna, cucerit de hittiţi, pentru ca după perioada întunecată cuprinsă între 1200 şi 900 î.e.n., în sursele assyriene să fie amintite cele două regate ale Hilakku şi Que. Cele două regiuni au reprezentat pentru aproape 300 de ani mărul discordiei între Imperiul Neo-Assyrian (care cuprindea în mare teritoriile Irakului şi Siriei de astăzi), Urartu (situat în Armenia şi nord-vestul Turciei) şi Frigia (ţara legendarului rege Midas a cărui atingere transforma totul în aur, situată în centrul Turciei actuale). După anul 600 î.e.n., Cilicia este încorporată în Imperiul Persan.

Primele indicii ale unei legături cu micenienii apar în Herodot şi în legendele greceşti. Astfel, „părintele istoriei”, în enumerarea supuşilor regelui persan, aminteşte că în vremurile de demult, cilicienii erau cunoscuţi sub numele de hypachaioi-„aheii de jos” (Hdt. 7.62). Pe de altă parte, geografi şi istorici târzii, precum Strabon, Pausanias, Pomponius Mela sau Ioannes Tzetzes, păstrează amintirea ghicitorului micenian Mopsos, fondator al oracolului lui Apollo de la Klaros, pe coasta vestică a Asiei Mici şi cocnurent al lui Calchas, ghicitorul aheilor la Troia, pe care îl învinge într-un concurs de aflare a viitorului. Legendele spun că Mopsos ar fi părăsit Klarosul natal însoţit de tovarăşii săi şi ar fi întreprins o călătorie de-a lungul coastelor sudice ale Anatoliei, până în Cilicia, unde ar fi întemeiat o cetate şi ar fi decedat în cele din urmă. Posibile dovezi ale trecerii lui Mopsos prin Cilicia ar fi reprezentate şi de toponimele atestate începând cu secolul al IV-lea î.e.n., Mopsuestia („vatra lui Mopsos”) şi Mopsokrene („izvorul lui Mopsos”).

„Ulise și Circe”,  pictură din secolul al XVII-lea

„Ulise și Circe”, pictură din secolul al XVII-lea

Până de curând, istoricii considerau aceste menţiuni drept simple invenţii ale grecilor stabiliţi în Cilicia în perioada elenistică, care intenţionau să găsească nişte înaintaşi nobili, din vremea războiului troian. Descoperirea inscripţiilor de la Karatepe (în 1946-1947) şi Çineköy (cu puţin înainte de 2000) a schimbat însă radical viziunea cercetătorilor moderni. 

Cele două inscripţii sunt bilingve, fiind scrise atât în luwiană, limba locală, cât şi în feniciană, limba „cancelariei” statului Que. Ele sunt datate între 725 şi 675 î.e.n. şi aparţin a doi conducători ai regatului:regele Awariku/Warikas (Urikki în sursele assyriene) şi generalul Azatiwadas, cel mai probabil locotenentul lui Awariku/Warikas, după ce acesta dispare misterios în contextul rivalităţii dintre marile puteri Assyria, Urartu şi Phrygia. Foarte interesant este că cele două inscripţii denumesc dinastia regală ciliciană drept „casa lui Mopsos” (M-p-š în feniciană, Mukšuš în luwiană), iar numele ţării în luwiană este păstrat ca fiind Hiyawa, ceea ce aminteşte de mult mai cunoscutul Ahhiyawa, din textele hittite. 

Unii cercetători aduc şi alte argumente lingvistice, este drept, mai puţin sigure, pentru originea miceniană a elitei conducătoare din Que. Astfel, Awariku/Warikas ar putea fi o transliterare a numelui grec comun Euarchos, numele unui zeu menţionat în inscripţia de la Karatepe ar putea fi de fapt un nume grec, în vreme ce textul luwian pare a fi o traducere a celui fenician şi nu viceversa. Este deci posibil ca aheii ajunşi în Cilicia, pierzând abilitatea de a scrie în linear B, să fi adoptat o asemenea limbă oficială de prestigiu pentru a se diferenţia de supuşii lor luwieni, aşa cum pare a fi norma în regiune în acea epocă. 

Arheologia începe să îşi aducă la rândul ei o contribuţie tot mai importantă în sprijinul penetrării aheilor în Cilicia. Astfel, la Tarsus şi Soli, două importante aşezări din regiune care păstrează urme ale distrugerii din perioada de tranziţie de la epoca bronzului la cea a fierului, au fost identificate cantităţi considerabile ale aceluiaşi tip de ceramică LH IIIC. De asemenea, după distrugere, greutăţile folosite pentru războaiele de ţesut, precum şi arhitectura, sunt inspirate din modelele deja cunoscute în lumea miceniană. 

Chiar dacă detaliile sunt puţin cunoscute, este tot mai probabilă ipoteza că grupuri de războinici din aşa-numitele „popoare ale mării”, conduse de o oarecare căpetenie Mopsos, să se fi aşezat în Cilicia în perioada tulbure de la sfârşitul epocii bronzului. Între aceşti războinici, o componentă importantă, dacă nu chiar cea majoritară, trebuie să fi fost cea miceniană. Deşi pentru o vreme ei s-au constituit într-o elită diferenţiată de restul populaţiei luwite autohtone, la fel ca şi tovarăşii lor aşezaţi în Palestina, războinicii egeeni au fost asimilaţi în cele din urmă de cultura locală. Amintirea cuceritorilor ahei veniţi dinspre apus s-a păstrat doar în legende cărora savanţii moderni nu le acordaseră creditul cuvenit, şi în inscripţii şi artefacte care au aşteptat aproape 3000 de ani pentru a fi descoperite.

Concluzie 

Deşi arheologia şi studiile lingvistice au furnizat în ultima sută de ani numeroase noi dovezi despre sfârşitul epocii bronzului, perioada cuprinsă între 1200 şi 1000 î.e.n. rămâne încă obscură sub multe aspecte pentru istoricii moderni. Există totuşi din ce în ce mai multe indicii că strălucita civilizaţie miceniană, prăbuşită în urma unui complex de factori dintre care cel mai important pare să fi fost reprezentat de atacurile unor triburi greceşti mai puţin dezvoltate din nord, a fost perpetuată pentru o vreme de aheii emigraţi din Pelopones către estul Mediteranei, mai ales pe coastele vestice ale Asiei Mici şi în Cipru. Angrenaţi în vastele mişcări de populaţii care au pus capăt înfloritoarei epoci a bronzului, este foarte posibil ca aheii să se fi aşezat şi în zone surprinzător de îndepărtate, precum Cilicia sau Palestina. Aici şi-au pierdut treptat individualitatea într-o vreme în care scrisul devenise o raritate, astfel încât puţine sunt astăzi mărturiile lăsate posterităţii de ultimii urmaşi ai cuceritorilor Troiei. 

Reconstituirea atmosferei unui port din vremea miceniană

Reconstituirea atmosferei unui port din vremea miceniană

Bibliografie

Drews, Robert, The End of the Bronze Age:Changes in Warfare and the Catastrophe ca. 1200 B.C., Princeton, Princeton University Press, 1993.

Lopez-Ruiz, Carolina, „Mopsos and cultural exchange between Greeks and locals in Cilicia”, în U. Dill şi Ch. Walde (eds.), Antike Mythen. Medien, Transformationen, Konstruktionen (Fritz Graf Festschrift), Berlin-NY:Walter de Gruyter, 2009, pp. 382-396.

Kelder, Jorrit, The Kingdom of Mycenae;A Great Kingdom in the Late Bronze Age Aegean, CDL Press, The University of Maryland Press, 2010.

Singer, Itamar, „Old Country” Ethnonyms in „New Countries” of the „Sea Peoples” Diaspora”, în R. Koehl (ed.), AMILLA. The Quest for Excellence. Studies presented to Guenter Kopcke in Celebration of His 75th Birthday, Philadelphia, INSTAP Academic Press, 2013, pp. 321-334. 

Yakubovich, Ilya, „Phoenician and Luwian in Early Iron Age Cilicia”, Anatolian Studies 65, 2015, pp. 35-53.

""