Un simbol republican și masonic: Statuia Libertății din Ploiești

Autor 22811 vizualizări


La Ploiești, în 1870, a avut loc ultima mare încercare de revoluție din spațiul românesc a generației pașoptiste și a mai tinerilor adepți ai spiritului anului 1848. Mișcarea, numită ironic Republica de la Ploiești, a fost descrisă în istoriografia română dintr-o perspectivă literaturizată, caragialească, dat fiind că-și datorează celebritatea operelor lui Ion Luca Caragiale. A rămas întipărit în mentalul colectiv și în cărțile de istorie că aici s-a proclamat republica și că a fost o mișcare antidinastică. O cercetare documentată a acestui fenomen ne-a relevat o cu totul altă realitate istorică, pe care am analizat-o și prezentat-o pe larg în cartea Republica de la Ploiești, apărută, în luna aprilie a anului trecut, la editura Societății Culturale Ploiești Mileniul III.

Pe scurt: n-a fost vorba de republică, de mișcare republicană și antidinastică, ci de o acțiune care a dorit schimbarea unui model politic și economic de modernizare pe care Carol I a încercat să îl impună. Complotiștii propuneau un utopic model de modernizare făcut de români și în beneficiul lor, nu în cel al capitalurilor străine. Urmele evenimentului din 8 august 1870 se încăpățânează să persiste și astăzi, prin existența unei statui cu o istorie specială, o statuie cu a cărei existență în secolul XIX doar trei orașe s-au mândrit: Parisul, New York-ul și... Ploieștiul.


Ploieștiul a fost un oraș cu o amprentă importantă în istoria anilor 1866-1870 pentru că aici a existat un spirit aparte, o comunitate profund implicată în viața politică națională. Acest fapt s-a datorat unei generații excepționale de oameni ai locului, care au înțeles să-și canalizeze energiile în folosul țării, chiar dacă uneori au și exagerat în demersurile lor. Ploieștenii, oameni educați în spiritul revoluției franceze, animați de dorința progresului țării, nu au lăsat istoria să treacă pe lângă ei, ci au înfăptuit-o când epoca și împrejurările le-au fost favorabile. La fel de importantă s-a dovedit și așezarea geografică a orașului, în vecinătatea Transilvaniei, dar și a Moldovei, fapt care l-a transformat într-un centru comercial cosmopolit unde, alături de mărfuri, circulau și ideile progresiste ale vremii.  

Așa se face că orașul a devenit un bastion al ideilor liberale, iar locuitorii săi, adepți înfocați ai crezului politic al unui I.C. Brătianu ori C.A. Rosetti. Alături de București, Ploieștiul a fost cel mai important centru al radicalismului liberal muntean al perioadei 1866-1876. Ploieștenii au luptat și au suferit pentru ideile lor, deseori fiind victimele persecuțiilor guvernelor moderate sau conservatoare din primul și instabilul deceniu al domniei lui Carol I care, nici el, nu prea i-a avut la suflet pe oamenii acestui loc. Ziarul „Românul” vorbea chiar despre o adevărată aversiune a autorităților centrale față de oraș, acuzându-le pe acestea că sunt ploieștiofobe. Cu siguranță, regele Carol I nu a uitat niciodată că din cauza acestor orășeni a fost pe punctul de a abdica.

După 1876, pentru liberalii lui Brătianu și Rosetti au venit vremuri mai bune. A fost epoca viziratului lui I.C. Brătianu, așa cum au denumit contemporanii lunga guvernare a acestuia ca prim ministru, în intervalul 1876-1882. Ploieștenii, vechii săi susținători, meritau o răsplată, un monument, care să vorbească peste timp de luptele acestora pentru libertăți și drepturi democratice, din anii 1866-1876. Așa se face că, la propunerea lui Dimitrie Brătianu, s-a decis ca aici să fie inaugurat un monument care să onoreze orașul și pe locuitorii săi. De altfel, încă din 1870, ziarul „Românul”, prin vocea lui C.A. Rosetti și D. Brătianu, au lansat ideea că Ploieștiul merită o medalie pentru că „a ținut ridicat stindardul libertății” – sau măcar aici să fie amplasată o placă din marmură care să comemoreze evenimentele.

Recompensa liberală: o statuie pentru o revoluție.

La 1870, după verdictul procesului de la Târgoviște, prin care autorii evenimentelor de la Ploiești, din 8 august, au fost achitați, Dimitrie Brătianu a propus ridicarea în orașul Ploieşti a unui monument al libertății. Din aceste inițiative a rezultat, în final, strângerea prin colectă națională a unei sume de bani și comandarea, la Paris, către atelierele Loudry &Co, în 1876, a unei Statui a Libertății. Comanda a fost onorată și statuia a ajuns în Ploiești.  


Izbucnirea războiului dintre Rusia și Turcia din 1877-1878 și implicarea României în conflict au amânat procesul de amplasare și inaugurare a monumentului. În 1879 s-a început construirea soclului, dar pentru că evenimentele anilor 1869-1870 încă stârneau emoții și resentimente a trebuit să mai treacă ceva timp până când, în 11 iunie 1881, a avut loc inaugurarea. Statuia din bronz, înaltă de aproximativ 3 metri, reprezintă o femeie îmbrăcată în veșminte de inspirație antică, având într-o mână o suliță, iar în cealaltă o tabula ansata pe care scrie „constituţiunea şi legea electorală”. Soclul, placat cu marmură, avea o înălțime de 4,5 metri. Pe cele patru laturi sunt următoarele inscripții: „anul 1881 iuniu 11” (anul și data inaugurării), „Anul 1869 martie 26” (momentul alegerilor câștigate de liberalii ploieșteni), „Monument redicat prin subscripțiune națională” (ulterior s-a adăugat aici și inscripția: „refăcut în 1903”) şi „Cetăţenilor ploieşteni apărători ai libertăţilor publice România recunoscătoare”.

Într-o ceremonie fastuoasă, desfășurată pe 11 iunie 1881, s-a vorbit, aşa cum se cuvenea, cinstindu-se rangul unui oraş unde politica este omniprezentă în mintea şi sufletul localnicilor, despre libertate, virtute şi a răsunat fanfara. Cu mic, cu mare, întregul oraş a fost prezent, secondând participanţii activi ai evenimentelor, acum deveniţi lideri ai Ploieştiului. Profesorul Zaharia Antinescu, absent în analele luptelor ploieștenilor pentru drepturi și libertăți din anii 1869-1870, a compus chiar şi o odă, intitulată „La Statuia Libertăţii”, care sună astfel: „Sfânta zi de libertate, fraţi români a răsărit;/ Apăsarea, nedreptatea şi durerile au pierit;/ Ale tiraniei fiare, ţara noastră, mult au strâns./ Azi nemicii toţi să piară, căci dreptatea a învins”.

Au lipsit de la festivitate două personaje importante. Tiranul care strânsese ţara în fiare, Carol I, devenit de curând rege, şi adjutantul său, personificarea dreptăţii care azi învinsese – Candiano-Popescu. Nici liderii marcanți ai liberalilor nu au participat. S-a dorit, evident, menajarea regelui. În fond, era o ceremonie într-un oraș care luptase din răsputeri împotriva modelului german de modernizare propus de Carol I. Festivitatea s-a încheiat cu un banchet în cadrul căruia 270 de invitaţi – cam tot atâţia fuseseră şi cei care jucaseră un rol important cu un deceniu în urmă – au sărbătorit prezentul glorios şi au rememorat jertfele trecutului. Ploieștiul avea primul său monument public, comandat la Paris, orașul luminilor, al libertăților și al revoluției.

Statuia Libertății sau Statuia Republicii?

În epocă, dar și ulterior, s-a spus că statuia înfăţişează o femeie care o reprezintă pe zeiţa Minerva. Afirmaţia a primit și mai multă greutate când arhitectul emblematic al Ploieștiului interbelic, Toma T. Socolescu , a descris monumentul în Monografia orașului, nemenționând faptul că statuia are capul acoperit de o splendidă bonetă frigiană, simbol al revoluției și republicii... franceze. Așa s-a întipărit bine în conştiinţa locală și națională că Statuia Libertății o reprezintă pe zeița Minerva. Dar ce reprezintă, de fapt, statuia și ce simbolistică poartă?  

În Franţa, Marriane républicaine – cum este numită această reprezentare a unei femei îmbrăcate în veşminte de inspiraţie antică şi purtând pe cap boneta frigiană – este un simbol al libertăţii. Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, Marriane a devenit personificarea republicii, servind drept model pentru numeroase monumente publice, alegorii ale republicii şi ale libertăţii. Astăzi în Hexagon sunt peste 400 de astfel de statui de diferite dimensiuni, răspândite pe întreg cuprinsul ţării.


Asemănarea evidentă a profilului statuii ploieştene cu republicana Marriane poate fi o simplă coincidenţă dată de faptul că a fost executată într-un atelier parizian unde, întâmplător, sculptorul şi echipa lui s-au inspirat după modelele care circulau în epocă – ori, pur şi simplu, aceasta a fost intenţia iniţiatorului, Dimitrie Brătianu, de a oferi oraşului un monument cu o mare valoare metaforică. În Franța există o întreagă teorie despre personificarea libertăţii, în care se pare că şi masoneria are meritul de a fi impus în conştiinţa publică acest simbol cu multiple semnificaţii: libertate, republică, Franţa, revoluţie . Ce metaforă mai bună putea fi aleasă pentru o statuie, aici, la Ploieşti?

 Doar că, la 1881, nu se putea vorbi, în Regatul României, de republică (nici republicani nu erau prea mulți, excepțiile fiind C.A. Rosetti și Eugeniu Carada). De aceea, monumentul a fost prezentat ca fiind o creaţie care rememorează luptele ploieştene pentru libertăţi publice, drepturi cetăţeneşti. Explicația acestei denaturări a simbolismului statuii este una clară: la vremea inaugurării, republica, simbolurile republicane erau ceva tabu într-o țară care tocmai se proclamase regat, iar nici locuitorii ei nu înțelegeau prea bine ce este republica. De aceea, semnificația statuii a fost ocultată. Zeița Minerva nu a deranjat nici monarhia, nici regimul comunist...

Personajul care a inițiat campania și a dat comanda la Paris, D. Brătianu, a aparținut masoneriei – de altfel poate așa se și explică unele similitudini, desigur păstrând proporțiile, cu istoria Statuii Libertății din New York (colectă publică, sculptor mason, donatori masoni, inclusiv Marele Orient al Franței, simbolistica artistică a sculpturii etc.). Simbol cu origini republicane și masonice, Statuia Libertăţii din Ploieşti pare a fi o iniţiativă, şi un dar pentru oraş, a masoneriei! Nu întâmplător, un ploieștean cunoscut astăzi doar ca prototip al personajelor lui Caragiale a fost cel care a recitat un poem și a luat cuvântul la festivitatea dezvelirii monumentului. La acea vreme, Zaharia Antinescu, căci despre el este vorba mai sus, era un personaj afiliat masoneriei ploieștene...

Avatarurile monumentului 

Anii evenimentelor marcaţi de monument au simbolizat, evident, luptele ploieştenilor pentru drepturi civile, pentru o altă cale de modernizare a ţării, dar atunci, la Ploieşti, nu s-a proclamat republica. Nu a fost vorba de republică. Caragiale, conservatorii și folclorul local au fost creatorii ulteriori ai republicii și mișcării republicane de la Ploiești!

Iată supremul paradox: în 1881, la câteva luni de la proclamarea Regatului României, în centrul Ploieştiului a fost implantat un simbol republican de factură franceză, Statuia Libertăţii! Este actul de naştere al umorului şi al ironiei ploieştene: să ai, în plină monarhie, un simbol republican în centrul oraşului!


Cu umor şi simpatie, ploieştenii i-au spus statuii „madame Grigorescu”, întrezărind o oarecare asemănare cu soţia primarului liberal C.T. Grigorescu, şi el absent în ziua de 8 august 1870. Caragiale, din nou, în stilu-i propriu, a vorbit despre aceasta ca fiind „statuia cu bronzul ca spanacul”, iar Iorga a numit-o „o cucoană mică”.

Peste ani, monumentul a devenit un simbol al oraşului, al spiritului ploieştean. Încă de la inaugurare a fost amplasat în faţa clădirii primăriei pentru a aminti autorităţilor să respecte drepturile şi libertăţile publice. A stat aici mai bine de un secol. Şi comuniştii au suportat statuia în faţa clădirii noi a unei primării moderne, numită de către localnici, cu mândrie şi cu subtilitate, Casa Albă.

De curând, prin grija autorităţilor, statuia a fost restaurată, dar a fost mutată fără nicio motivaţie istorică şi urbanistică. Orașul s-a schimbat, oamenii la fel. Ploieștenii n-au mai ieșit în stradă precum înaintașii lor din secolul XIX... În locul bătrânei doamne, strecurându-se printre fustele lui Mam’mare, Mamiţa şi tanti Miţa, domnul Goe zâmbește, alături de magistrul Caragiale, spre clădirea primăriei postdecembriste a Ploieştiului.

La ceva distanță de primărie, într-o intersecție, se odihnește bătrâna statuie a Libertății. Pe soclul său stau săpate în marmură niște cuvinte care, astăzi, probabil, nu mai înseamnă mare lucru pentru citadini:

„CETĂŢENILOR PLOIEŞTENI,

APĂRĂTORI AI LIBERTĂŢILOR PUBLICE, ROMÂNIA RECUNOSCĂTOARE”


""