Autor 3708 vizualizări


În câte feluri se poate găti un ou? În foarte multe feluri, dau asigurări maeştrii bucătari. Şi în tot atâtea feluri poate intra în combinaţii care mai de care mai neobişnuite.

Dintr-o chiflă tăiată în jumătate şi prăjită, unsă apoi cu unt, peste care se aşază o felie de şuncă afumată şi un ochi românesc, se obţine unul dintre cele mai simple şi mai populare sandviciuri. Îl preparăm cu toţii acasă, îl aşezăm în servietă pentru a-l îngurgita cu nerăbdare pe tastatură la serviciu, fără a ne mai gândi că, pe alte meridiane şi cu câteva deosebiri minore, preparatul poartă numele de ou Benedict.

 

Unde s-a născut oul Benedict? La Restaurantul Delmonico sau la Waldorf?

Totuşi, naşterea acestui fel de mâncare este încă în dispută. Una dintre legende îi plasează debutul în istoria gastronomiei prin anii 1860, când Restaurantul Delmonico era printre primele incinte publice din Statele Unite unde se putea servi micul dejun. Se pare că LeGrand Benedict, unul dintre clienţii fideli ai restaurantului, s-a plictisit de acelaşi meniu şi, într-o zi, a cerut ceva nou maestrului bucătar Charles Ranhofer (1836-1899). Acesta a inventat celebrul sandvici, a cărui reţetă iniţială includea brioşe franţuzeşti prăjite în loc de chiflă, şuncă pe mărimea brioşei şi ou prăjit care respecta de asemenea dimensiunile pentru a nu strica aspectul preparatului. Însă un ou Benedictnu este întreg dacă nu este acoperit cu sos olandez. Chifla franţuzească a fost înlocuită în alte restaurante şi în alte legende de muffin-ul britanic.

O altă poveste legată de ouăle Benedicta fost consemnată în 1942, în săptămânalul „New Yorker Magazine”, unde se povesteşte o întâmplare petrecută în 1894. Relatarea menţionează un anume Lemuel Benedict, broker pe Wall Street, care ar fi cerut în restaurantul Waldorf din New York să i se aducă mai multe chifle tăiate pe mijloc şi prăjite, şuncă friptă şi ouă sparte şi fierte în apă cu oţet, însoţite cu ceva sos olandez. Bucătarul-şef de la Waldorf, Oscar Tschirky, a fost atât de plăcut surprins de această combinaţie încât a inclus-o în meniul restaurantului.

Pentru cine nu ştie, un sos oladez obişnuit se obţine din oţet, frunze de dafin, boabe de piper, două gălbenuşuri de ou, unt tăiat cubuleţe, două-trei linguriţe de zeamă de lămâie, sare şi piper alb. Gălbenuşurile, zeama de lămâie şi sarea se bat laolaltă, până fac spumă. Apoi bolul e pus deasupra unui vas cu apă aflat pe foc şi sosul este, în continuare, bătut până când se îngroaşă. Atunci se pune untul tăiat bucăţele. Sosul se păstrează cald pentru a fi mai apoi turnat pe sandvici, care se transformă astfel din cea mai banală în cea mai delicioasă gustare pentru toate gusturile şi orele.