Autor 17765 vizualizări


Pictorul Rafael (1483-1520), chemat la Roma – de la Florența, unde se afla atunci – de Papa Iuliu al II-lea, decorează pentru acesta camerele apartamentului pontifical (numite „stanze”). Într-una dintre ele ia naștere una dintre cele mai importante creații ale sale: Școala din Atena (1511). Această frescă este cel mai frumos imn închinat vreodată de cineva rațiunii și culturii. În cadrul acestei compoziții monumentale, Rafael prezintă un număr mare de filozofi antici în diferite ipostaze.

Fresca are ca subiect armonia dintre filosofia platonică și cea aristotelică. În centrul acesteia sunt două personaje: Platon, care ține în mână cartea sa Timaios– ce vorbește despre legile armoniei cosmice – și Aristotel, care ține în mână Etica – marcă a legilor comportamentului moral. În fond, renascentiștii vroiau, ca și scolasticii, să împace filosofia naturală a lui Aristotel, câștigată prin procese raționale, cu teologia revelată a Bibliei, acceptată prin credință – și care vedea în Platon un veritabil precursor!. Sau, altfel spus, renascentiștii vroiau să împace știința cu religia. Iar Școala din Atena a reușit pe deplin asta.

Camera semnăturilor

În noiembrie 1507, Papa Iuliu al II-lea (foto)  decide să-și transfere cartierul general în Palatul Vatican, mai precis în apartamentele Borgia, unde erau însă o mulțime de embleme ale odiosului său predecesor, Alexandru al VI-lea. Din ordinul lui Iuliu al II-lea lucrarea lui Rafael trebuia să împodobească unul dintre pereții Stanzei della Segnatura (Camera semnăturilor). Numele de Stanza della Segnatura a fost dat de Giorgio Vasari, pentru că atunci când scria Viețile, în 1540, aceasta era camera unde papa își punea semnătura pe documentele importante.

Când a fost construită, în mijlocul Quattrocentoului (sec. XV), era una dintre cele patru camere folosite ca reședință de vară. Adesea, este uitat și faptul că, în momentul în care Rafael a început să lucreze, camerele erau deja decorate. Vasari ne spune doar de existența unei fresce realizate de Pierro della Francesca, în Stanze d’Eliodoro (Camera lui Eliodor), și care va fi înlocuită de Rafael cu două fresce: Adunarea de la Bolsena și Sfântul Petru eliberat din închisoare.

Cunoașterea funcției pe care o avea Stanza della Segnatura este crucială pentru întelegerea iconografiei. În ciuda denumirii dată de Vasari, și pe care continuăm să o utilizăm și astăzi, camera era, de fapt, destinată să adăpostească biblioteca papei. Rafturile pentru cărți trebuie să fi fost unele joase, pentru a nu acoperi fresca. Potrivit practicilor renascentiste, cărțile ar fi fost divizate în funcție de cele patru domenii principale reprezentate pe pereți. Astfel, pereții lungi vor adăposti Disputa Sfântului Sacrament (Teologia) și Școala din Atena (Filosofia). Pe pereții scurți, care au și ferestre, sunt pictate Parnasul (Poezia) și Jurisprudența (Justiția). Luate împreună, decorațiile camerei ilustrează lumea cunoașterii creștine și păgâne.

Apollo și Atena – semnificația statuilor prezente în frescă

Reuniunea de personaje se petrece într-un cadru arhitectural care este inspirat de proiectul realizat de Donato Bramante pentru basilica San Pietro din Roma, pe care marele arhitect tocmai se apucase să o construiască. Din fundal pătrunde lumina unui cer albastru străjuit de nori albi, strălucitori, creând senzația de nemărginire.

Pereții sunt ornați cu statui și basoreliefuri. În cele două firide principale, pictorul i-a așezat pe protectorii artei și științei: pe Apollo în stânga și pe Atena (sau Minerva, după cum îi spun italienii) în dreapta. Apollo este zeul inspirației poetice și divinatorii (și îi grupează, parcă, pe filosofii idealiști), iar Atena este zeița înțelepciunii și a științelor (grupându-i pe filosofii rațiunii, ai experienței și ai vieții practice).

Apollo este înfățișat nud, cu lira într-o mână și cu cealaltă sprijinindu-se de un trunchi, în jurul căruia se poate distinge șarpele, simbol al sănătății, așa cum lira este un atribut al virtuții. Atena ține într-o mână un baston, iar cealaltă este sprijinită pe scut, pe care sunt sculptate gorgone. Sub această statuie, într-un pătrat, este „sculptată”, Virtutea ridicându-se deasupra norilor, ținând una dintre mâini la piept, pe cealaltă întinzând-o deasupra pământului.

Iată și filosofii prezentați în frescă, cu mențiunea că personajele au probabil o dublă identitate, unui filozof antic corespunzându-i un om de cultură contemporan cu Rafael; semnificațiile sugerate prin costume sau gesturi s-au pierdut, deși sunt, desigur, și aluzii moderne la nivelul epocii lui Rafael. Pentru a ușura identificarea lor, i-am numerotat ca în desenul alăturat.


Numerotarea personajelor

Personajele din centrul tabloului : Platon și Aristotel

Platon (nr.1) – este de fapt Leonardo da Vinci, care venise la Vatican în acea perioadă în vederea unei cercetări pentru o lucrare a sa. Platon ține într-o mână cartea Timaios, iar cu cealaltă arătă spre cer lumea ideilor desăvârșite, lumea unde el credea că este cunoașterea. Este reprezentant al filosofiei speculative, idealiste.

Aristotel (nr.2) – este cel care vorbește cu Platon. Ține în mâna stângă Etica Nicomahică, iar cu dreapta arată spre pământ, subliniind că observarea lumii din jurul nostru este sursa înțelegerii. Ca reprezentant al filosofiei practice pare să afirme, prin gestul său, că științele au ca obiect de studiu morala și aplicarea experienței.

Contrar lui Platon, Aristotel analiza lucrurile de la particular la general, respingea ideile a priori, și avea ca scop cercetarea naturii, studiul a ceea ce există, a ceea ce numim realitate. Perspicacitatea sa extraordinară, numeroasele sale cunoștințe fac din el conducătorul filosofiei experimentale.

Gesturile celor doi le putem interpreta drept contrare: idealismul primului este opusul materialismului pe care îl afirmă celălalt. Suntem, deci, în fața a două extreme: Platon ca autoritate in divinis și Aristotel ca maestru in naturalibus.

Este posibil ca hainele lui Aristotel, albastre și maronii să fie de fapt un semn al apei și al pământului (pentru a accentua faptul că filosofia sa este materială), la fel și în cazul lui Platon, culorile hainelor pe care le poartă, albastru și roșu, să reprezinte aerul și focul.

Grupul peripateticilor (nr. 3- 6)

În Atena antică, elevii lui Aristotel se plimbau, învățau și dicutau despre filozofie printre coloanele, numite în greacă, peripatos. Peripateticii sunt, deci, filosofii care urmau filosofia lui Aristotel. Astăzi, termenul mai are și înțelesul de intelectual căruia îi place să discute plimbându-se. După acest înțeles al termenului, atunci toată Școala din Atena este una… peripatetică. În sensul că toții filosofii din opera lui Rafael discută și se plimbă. La numerele 3-4 găsim pe doi foști elevi ai lui Aristotel.

Primul este Dicearh din Messina (nr.3) – fostul elev al lui Aristotel în cadrul Liceului (așa se numea școala de filosofie a lui Aristotel). Era filosof, cartograf și matematician. A trăit între anii 350- 285 î.Hr. A fost printre primii geografi care a folosit coordonatele geografice.

Celălalt personaj este Aristoxenes din Tarent (nr.4), filosof peripatetic, dar mai ales un mare muzician. Lângă acesta se detașează Eudemos din Rodos (nr.5). Acesta a trăit între 370-300 î.Hr. A fost primul istoric al științei și unul dintre cei mai importanți elevi ai lui Aristotel.

Urmează apoi savantul Teofrast din Lesbos (nr. 6), pe care maestrul îl va numi succesor al său în calitate de conducător al Școlii peripatetice.

Grupul stoicilor (nr.7-10)

Următorii filosofi sunt stoicii. Ei sunt promotorii unui materialism naiv. Pentru stoici, întregul proces al lumii se întâmplă după o necesitate absolută, de la cea dintâi producere a lucrurilor și până la apunerea acestora în focul originar. În lume stăpânește destinul, ursita, legea universală, înlănțuirea cea mai severă a cauzei cu efectul.

Mai întâi este prezentat Zenon din Cition (nr.7) – astăzi Larnaca (în insula Cipru). Zenon (334-262 î.Hr.) este chiar întemeietorul doctrinei stoicilor. Nr. 8 este neidentificat. Nr. 9 este și el greu de identificat, personajul fiind cu spatele. Ar putea fi Cleantes, cel de-al doilea conducător al Școlii stoice.

Îl vedem apoi pe Crisip (nr.10), cel de-al treilea conducător al școlii. A fost unul dintre autorii cei mai prolifici ai antichității; după Diogene Laertios, marele biograf al filosofilor antici, ar fi scris 705 cărți!.

Grupul hedoniștilor (nr.11-12)

Filosoful Epicur (nr.11), care a trăit între 341-271 î.Hr., este înfățișat urcând scările. Fondator al Școlii epicureice, el se apleca în special asupra mulțumirii personale și căuta fericirea în plăcerile de natură senzuală. Morala lui Epicur este hedonismul. Hedonismul lui nu constituie, totuși, o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură. Filosoful promovează de fapt o justă reglementare a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă. Urmând învățăturile lui Democrit, Epicur propune o explicație atomistă a naturii, lumea fiind compusă din elemente minuscule și indivizibile, atomii.

Epicur conversează cu Aristip din Cirene (nr.12), numit și Metrodidactus („Marele învățat”), tânărul bărbat cu părul buclat. Aristip (435-350 î.Hr.) a fost un hedonist bogat și extravagant. Iubea mesele bogate și plăcerile senzoriale. Cel mai înalt bun pentru Aristip era plăcerea clipei. Filosoful susținea că tot ceea ce putea fi cunoscut era numai percepție subiectivă.

Grupul scepticilor (nr.13-15)

Urmează un tânăr anonim care scrie ceva pe genunchi (nr.13), apoi Rafael îl reprezintă pe Pyrrhon din Elis (nr.14) – reprezentant al filosofiei sceptice. Pyrrhon a trăit între 360-270 î.Hr. Scepticismul este, într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu putem obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate.

Lângă Pyrrhon, filosoful care, printr-o mișcare de ezitare întoarce capul într-o parte și corpul în altă parte, trebuie să fie Arcesilaos din Pitania (nr.15). A trăit între 318 - 244 î.Hr. Ca filosof, s-a rupt însă de metafizica platoniciană și a combătut cu energie epicureismul. După o altă identificare ar putea fi vorba de Plotin, filosof neoplatonician, care a trăit între 204-270 d.Hr., dar plasarea sa printre adepții lui Aristotel este îndoielnică.

Între filosofi și savanți: artiștii (nr. 16-20)

Numerele 16, 17 și 18 prezintă niște anonimi. Ei fac legătura dintre grupuri. La extremitatea grupului filosofilor, Rafael (nr. 19) s-a plasat pe el însuși, însoțit de maestrul său, Perugino (nr. 20), ca „ascultători” ai filosofilor și savanților.

Păstrând convenția identității duble, am putea spune că Rafael ar putea fi pictorul grec Apelles, urmare a supranumelui dat maestrului renascentist de Vasari – „Noul Apelles”. Cel mai important pictor grec, Apelles s-a născut în jurul anului 370 î.Hr. în Colofon. A lucrat pentru Alexandru cel Mare și pentru tatăl acestuia, Filip al II-lea. Rafael nu pare însă să aibă aici o identitate dublă, el prezentându-se pe sine în clar, fără ambiguități, ca un martor al acestei impresionante desfășurări de forțe intelectuale și artistice.

Savanții: cei care cercetează Pământul și Cerul (nr.21 și 22)

Nu departe de grupul artiștilor, apar două venerabile figuri de savanți ce simbolizează geografia și astronomia: Ptolemeu și Zoroastru. Bărbatul acoperit de o mantie regală, purtând o coroană pe cap și un glob pământesc în mână este Ptolemeu (nr.21), astronom și astrolog grec, precum și unul dintre cei mai mari geografi ai Antichității. A trăit între 87-165 d.Hr. și a scris Tratatul de matematică – lucrarea de bază a astronomiei în timpul Evului Mediu, ce cuprindea, pe lângă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere amănunțită a reprezentării geocentrice a universului. Concepția geocentrică a lui Ptolemeu a domniat geografia timp de 1.300 de ani, adică până în perioada Renașterii.

În fața lui, bărbatul cu barbă ținând în mâna dreaptă un glob celest este magicianul Zoroastru (nr.22). Personaj istoric zeificat, Zoroastru a propovăduit o doctrină apropiată de vechiul dualism pers. Doctrina aceasta a devenit o religie autonomă. Zoroastru va fi desemnat de Petrarca drept inventator al magiei, știință strâns legată de astronomie.

Grupul lui Euclid (nr. 23 - 27): geometrul și elevii săi

Părăsind din ce în ce mai mult speculația, spiritul privitorului este purtat către științele pozitive. În frescă, ele încep cu geometria pe care o explică un maestru aplecat spre pământ, care demonstrează, cu ajutorul unui compas, figura isogonică desenată pe o tablă. Mai mulți elevi sunt grupați în jurul său. La nr. 23, Rafael îl reprezintă pe Euclid – el este, de fapt, viitorul mentor al lui Rafael… Donato Bramante, arhitectul catedralei Sfântul Petru din Roma.

Unii l-ar vedea însă, aici pe Arhimede explicând una dintre teoriile sale. Chiar dacă, într-adevăr, Arhimede este considerat de greci ca fiind cel mai mare matematician, Euclid este totuși cel care a realizat pentru prima dată o lucrare despre geometria plană, faimoasa sa lucrare, Elemente. Realizată în secolul al III-lea î.Hr., această lucrare exista în câteva ediții în Biblioteca Vaticanului. Argumentul potrivit căruia geometrul reprezentat este Euclid (325- 265 î.Hr) poate fi dedus din desenele pe care acesta le realizează pe tablă.

Formele par să fie demonstrarea paralelismului, marea contribuție a lui Euclid în domeniul matematicii. Tinerii care îl înconjoară exprimă foarte clar diferitele etape ale învățării: primul (nr. 26) – în ciuda tuturor eforturilor sale, nu are un spirit atât de vioi pentru a înțelege demonstrația, în timp ce tânărul care se apleacă spre el (nr. 27) pare că a înțeles-o deja; cel de-al treilea (nr. 25), pare în temă cu subiectul expus și vorbește cu camaradul său de studiu, aflat în spatele său (nr. 24).

Numarul 28: Diogene din Sinope

În mijlocul adunării, Diogene din Sinope (412-322 î.Hr.), numit „Cinicul”, culcat cu neglijență, ține în mână o tabletă și pare că meditează profund, fără să se preocupe de ilustra adunare care îl înconjoară. Diogene, care se considera “cetățean al lumii”, rămas la un moment dat fără casă, își improvizează o locuință într-un butoi.

Purta iarna, ca și vara, aceeași haină, cerșea ca să mănânce și-i batjocorea neîncetat pe orășeni pentru modul lor de a trăi. Viețuind, după propria-i spusă, asemenea unui câine (kynos în limba greacă), doctrina sa a primit în secolul al IV-lea î.Hr. numele de „cinism”.

Potrivit legendei, Diogene umbla uneori prin Agora Atenei, în plină zi, cu o lampă în mână, “în căutarea unui om”. Cu această îndrăzneală a vrut să demonstreze că nu există în tot orașul său niciun om onest.

Un mare admirator al lui Diogene a fost Alexandru cel Mare. Acesta a vrut să îl întâlnească. Găsindu-l, l-a întrebat dacă ar putea să facă ceva pentru el. Diogene s-a gândit câteva clipe și apoi l-a rugat simplu pe marele rege, dacă ar putea... să se dea mai încolo pentru că, stând în fața lui, îi acoperea soarele! Până în zilele noastre, numeroși filozofi au avut în Diogene un model absolut de sinceritate și mai ales un exemplu rar de adecvare între idei și viață.

Nr.29 : Heraclit / Michelangelo

La extremitatea grupului din dreapta este reprezentat Heraclit din Efes, care a trăit cu 500 de ani înaintea lui Isus Hristos. El reprezintă aici Școala ionică. Rafael va picta această figură după ce terminase deja lucrarea. Heraclit de aici este un omagiu adus de Rafael lui Michelangelo, pe care îl reprezintă îmbrăcat în hainele filosofului din Efes. Heraclit meditează la corelarea dintre materie și spirit, de unde și figura lui, oarecum absentă.

Rafael îi va așeza în față o piatră, care poate fi interpretată ca materialitatea opacă și grea a corpului care închide spiritul. Lungit pe trepte și întors cu spatele la templul cunoașterii, omul nu se poate „ridica” către templul înțelepciunii înainte de a-și elibera inteligența de piedica materială.

Nr.30 : Anagoras sau Parmenide?

Filosoful de lângă Heraclit, argumentând despre o carte, este Anagoras, prietenul și învățătorul lui Pericle. Prin educația sa primară, acesta aparținea Școlii ionice, dar cum a fost primul care a suprapus spiritul creator al lumii deasupra materiei, el formează legătura dintre Heraclit și Pitagora și trecerea la Școala lui Socrate. Acesta este motivul pentru care a fost plasat imediat sub înțeleptul atenian.

După alte opinii personajul ar fi Parmenide, un filosof grec presocratic. Parmenide este cel dintâi filosof care face o distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul gândirii. În concepția sa, numai cea din urmă poate conduce la descoperirea adevărului.

Nr. 31 : Hypatia din Alexandria?

În spatele lui Anagoras se află un tânăr frumos în persoana căruia Rafael l-a reprezentat pe principele Francesco Maria della Rovere, duce de Urbino, ce se afla atunci la Roma. Era nepotul papei (numele real al papei era Giuliano della Rovere), pe atunci în vârstă de 20 de ani.

Artistul îi mai realizase un portret, în 1504, care are multe similarități cu personajul reprezentat în Școală. Personajul seamănă însă cu o femeie!. Și, în fond, de ce ar fi inclus Rafael portretul lui Francesco în lucrarea sa? Doar pentru că era rudă cu papa?

Sau putem gândi că, mai degrabă, s-a folosit de înfățișarea lui feciorelnică pentru a o reprezenta pe Hypatia din Alexandria (a trăit între 370-415 d.Hr.). Mai plauzibilă este cea de-a doua variantă, ținând cont că aceasta a fost și prima sa intenție, care s-a lovit însă de dezaprobarea papei.

Una dintre istorioarele păstrate despre Școală face referire la acest portret. „Cine este femeia din mijloc?” întrebă papa. “Hypatia, cea mai faimoasă studentă a Școlii din Atena” a replicat artistul. „Șterge-o, știința ei se opune credinței noastre! În rest lucrarea este acceptabilă!

Singura opțiune a lui Rafael a fost, așadar, să ascundă identitatea tinerei femei sub o altă înfățișare. Hypatia a fost prima femeie matematician importantă din istorie. A trăit în Egiptul roman, la Alexandria. A făcut însă și filosofie neoplatoniciană și astronomie. A încurajat folosirea logicii și a matematicii împotriva misticismului. Din acest motiv, a fost ucisă de un grup de creștini copți care o blamau pentru ideile ei.

Alți critici de artă văd în acest pesonaj, mai degrabă, pe Pico della Mirandola, susținând că rolul principelui Francesco Maria della Rovere este de neînțeles într-o asemenea operă. În plus, tot cu Pico della Mirandola mai este identificat și tânărul blond, purtând togă albă, întors cu spatele, ce urcă scările. Reprezentarea lui Pico în Școală, în ambele părți – a filosofiei și a teologiei, pe de o parte ar putea fi un tribut just adus morții sale premature, pe de altă parte ar putea fi justificată prin prisma rolului său în căutarea compatibilității și armoniei dintre religie și filosofie.

Grupul lui Pitagora (nr.32- 34)

Cel mai în vârstă personaj din grupul din stânga-jos este Pitagora din Samos (nr.33). Lucrul ciudat întâlnit la această reprezentare este că, deși Pitagora – care a trăit între 580-500 î.Hr. – nu a lăsat nici o lucrare, aici este înfățișat… scriind. Cea mai celebră teoremă a sa a fost făcută cunoscută prin scrierile lui Euclid (în Cartea I din Elemente).

Prezența lui aici este însă neîndoielnică datorită diagramei armoniei pitagoriciene reprezentată pe o tablă ținută de un tânăr, probabil fiul său, Telanges (nr. 32). Tabla, care arată numerele 6, 8, 9, 12, ilustrează diviziunea diapazonului, care nu poate fi împărțit în mod egal, decât dacă acestea formează împreună o uniune armonică.Bărbatul chel și cu barbă din spatele lui Pitagora se crede că este Archytas (428 - 347 î.Hr.) (nr. 34).

Se pare că Archytas deținea în Tarent, ca om de stat și comandant de armată, o poziție comparabilă cu cea a lui Pericle în Atena și ar fi contribuit și el, prin exemplul său, la teza centrală din Republica, după care filosofii ar trebui să conducă statul. Discipol al lui Pitagora, Archytas nu s-a preocupat numai de matematică, ci și de muzică.

A susținut credința pitagoreică în extinderea infinită, dincolo de cosmos, punând următoarea întrebare pertinentă: Dacă aș fi la extremitate, în cerul stelelor fixe, aș putea să îmi întind mâna sau toiagul, ori nu? După alte identificări, personajul ar putea fi Anaximandru sau Empedocle.

Nr. 35 : Averroes, ultimul mare filosof arab al Evului Mediu

Bărbatul ce poartă pe cap un turban se crede a fi Averroes (a trăit între 1126- 1198) (nr.35), arab care a „transplantat” filosofia greacă în literatura arabă. Comentariile sale la Aristotel i-au adus, între latini, supranumele de „Comentatorul”, așa cum lui Aristotel i se spunea „Filosoful”.

Averroes urmărea să purifice aristotelismul de influențele platonice. Conform lui, nu există niciun conflict între religie și filosofie. Există, susținea el, două căi distincte de atingere a Adevărului: calea filosofiei și calea religiei. Astfel, cele două semicercuri ale frescei Școala din Atena, cea aristotelică și cea platoniciană, se unesc foarte bine în concluzia filosofică a lui Averroes.

Nr. 36 și 37: atomiștii

După Averroes este Democrit din Abdera (460-370 î.Hr.), aici prezent la nr. 37. Cel mai de seamă filosof materialist al lumii antice poartă pe cap o coroană din iederă. El se apleacă spre o coloană și răsfoiește o carte. Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat sistem filosofic, conform căruia la baza lumii se află atomii, care coincid cu plinul și vidul, golul adică. Spirit enciclopedist, studiile sale se raportează la cinci științe: logică, fizică, etică, matematică și artele muzelor. Tânărul care pune mâinile pe umerii lui Democrit este cu siguranță unul dintre numeroșii săi adepți, probabil Nausifanes din Teios (nr. 37), mai târziu maestru al lui Epicur.

Nr. 38 : Diogene Laertios, biograful filosofilor antici

Diogene Laertios (nr.38) are de fapt și o identitate contemporană lui Rafael; este prințul, de 10 ani, Federigo Gonzaga, fiul Isabellei d’Este – „prima doamnă a Renașterii”. În iulie 1510, prințul fusese trimis de la Mantua la Roma, ca ostatic al papei. Diogene Laertios este marele biograf al filosofilor antici. El este autorul unei vaste opere de compilație, Despre viețile și doctrinele filosofilor, în 10 cărți, integral păstrate. Lucrarea, un adevărat tezaur de informații, prezintă școlile filosofice antice și biografiile filosofilor greci până la Epicur; opera lui constituie cel mai prețios document pentru istoria filosofiei grecești. Diogene Laertios nu adoptă niciuna dintre doctrinele expuse, deși se poate constata o anumită înclinare al acestuia spre scepticism.

Grupul eleaților (nr.39- 40)

Nr. 39 nu are o identitate clară (este un copil), dar nr. 40 este Zenon din Elea (490-430 î. Hr.), pe care Aristotel îl considera inventatorul dialecticii. El este cel care impune demonstrația prin reducere la absurd. De la el au supreviețuit patru paradoxuri care demonstrează imposibilitatea mișcării și a pluralității. Cea mai celebră aporie (problemă imposibil de rezolvat) a sa este cea numită Ahile și broasca-țestoasă. Ahile se întrece cu o broască-țestoasă pe o distanță de un kilometru. Ahile “cel iute de picior”, care aleargă de zece ori mai repede, îi oferă cu mărinimie adversarei sale un avans de 100 de metri. Ahile nu poate pierde. Dar poate oare câștiga? Cei doi pornesc! Ahile sprintează pe cei 100 de metri. Broasca abia se deplasase 10 metri. Ahile parcurge cei 10 metri; broasca mai parcursese un metru. Ahile parcurge și acel metru dar broasca tot mai are un avans de 10 cm. Broasca are tot timpul un avans progresiv mai mic, dar care există până la infinit. După această logică Ahile nu va ajunge niciodată din urmă broasca țestoasă și, deci, mișcarea este o iluzie.

Sofiștii (nr.41- 43)

Pe treapta superioară, vedem mai întâi câțiva reprezentanți ai sofiștilor, împotriva cărora se pronunța, foarte vehement, Socrate. Sofiștii supun unei critici tăioase toate credințele tradiționale despre stat, morala, limba și religie; s-au preocupat și de natura cunoașterii și a limbajului. Dezbaterile inițiate de ei i-au stimulat pe Socrate și Platon, a căror filozofie nu poate fi separată de contribuțile sofiștilor. Omul pe jumătate dezbrăcat, cel mai proeminent personaj al grupului, este Diagoras din Melos (nr. 42), discipol al lui Democrit. I se aspunea „Ateul”. Atenienii l-au acuzat de impietate și l-au alungat din cetate.

Lângă el este Gorgias din Leontium (nr. 41). Gorgias este al doilea mare sofist, ca importanță. Acesta era vestit pentru tezele pe care el le reprezenta în opera sa Despre non-existență. Aceste teze rămase de la el, și care trec drept paradoxale sunt: 1) Nu există nimic; 2) Chiar dacă ar exista, noi tot n-am putea cunoaște acest ceva și 3) Chiar dacă am putea cunoaște acest ceva, totuși această cunoaștere n-am putea s-o împărtășim și altora. Un asemenea nihilism îl duce pe Gorgias la negarea filozofiei și a științei.

Urmează Critias din Atena (nr.43), adversar al lui Socrate. Critias a fost un văr al mamei lui Platon și unul dintre cei treizeci de “tirani” care au guvernat în Atena, începând din anul 404 î.Hr. „Cei 30 de tirani” au cârmuit Atena aproape un an, timp în care au luat măsuri pentru lichidarea democraților, dedându-se la crime înfiorătoare. Ca filosof, Critias avea o concepție pesimistă despre lume și viață.

Grupul lui Socrate (nr.44- 49)


Acest grup începe cu Eschine (389- 314 î.Hr.) (nr.44). Fervent admirator al lui Socrate, a devenit mai târziu unul dintre marii oratori ai Greciei, fiind marele rival și adversar politic al lui Demostene, de care a fost însă înfrânt, oratoric și politic, murind departe de Atena, în pribegie. Întinzând brațul drept către sofiști, pare că vrea, printr-un gest imperativ, să-i îndepărteze.

Mai departe, în spate, este Euclid din Megara (nr. 46), un alt admirator al lui Socrate. Filosofia lui Euclid din Megara (435-365 î.Hr.) este o sinteză între ideile eleatismului și cele socratice. După cum spunea el, „Dumnezeu este Unul, însă îi putem spune în diferite feluri, uneori Dumnezeu, alteori Credință, sau Rațiune”;  tot el spunea că „opusul lui Dumnezeu nu există”. Euclid a fost de față la moartea lui Socrate și el a fost acela, care, după moartea acestuia, le-a oferit azil elevilor marelui atenian, ca să-i salveze de la prigoane.

Nr. 47 este neidentificat. Lângă el, și mai aproape de Socrate, este un bărbat tânăr, complet absorbit de cuvintele maestrului său. Este Xenofon din Atena (nr.48). Acest mare istoric, cel mai intim discipol al lui Socrate, ne-a lăsat în scrierile sale o fidelă imagine a maestrului său. Se presupune că ar fi trăit între 444 sau 430-354 î.Hr. El nu l-a ascultat pe Socrate decât un timp foarte scurt și toți istoricii filosofiei sunt de acord că, militar fiind, n-a înțeles, de fapt, spiritul filosofiei socratice. Diogene Laertios îl descrie ca fiind vanitos. Printr-un prieten cu numele de Proxenos, ajunge la curtea lui Cirus cel Tânăr, în slujba căruia a intrat. Apoi, fire de aventurier, a luptat alături de spartani împotriva patriei sale, Atena. Drept recompensă, spartanii i-au dăruit o moșie, pe care însă a pierdut-o atunci când tebanii i-au învins pe spartani. Se pare că a murit în Corint.

Socrate (nr.49) ar fi reprezentat de bătrânul cu barbă, care vorbește ceva cu bărbatul în armură. Socrate (469- 399 î.Hr.) n-a scris nimic; tot ceea ce știm despre învățătura lui, știm din relatările lui Platon, încât cu greu poate fi disociată concepția sa de cea a lui Platon. Nu făcea parte din rândul sofiștilor, dar avea multe puncte comune cu aceștia și era prieten cu cei mai renumiți dintre ei. Asemenea sofiștilor, Socrate prefera ca, în locul unor probleme de știință, să dezbată probleme de ordin practic privind viața politică a statului și problemele morale ale omului, supunând examenului rațiunii obiceiurile și instituțiile. Discutabilă este însă identitatea personajului în armură (nr. 45).

Cine este nr. 45?

O primă ipoteză: Alexandru Macedon. Nu este însă foarte plauzibilă, întrucât Rafael, care îi studiase pe Laertios și Plutarh, știa că Alexandru cel Mare nu îl întâlnise niciodată pe Socrate. Mai mult decât atât, filosoful preferat al primului era Aristotel. Cu alte cuvinte, nu ar exista nicio logică în această alăturare de personaje.

A doua ipoteză, care este acceptată de cei mai mulți istorici ai artei, susține că personajul misterios ar fi de fapt Alcibiade, un aristocrat atenian renumit prin frumusețea sa. Se spune că Alcibiade ar fi fost prieten al lui Socrate, dar faptul că reputația sa nu era nici pe departe aceea de om virtuos, îi reneagă posibilitatea de a se afla între prietenii marelui filosof.

Cea de-a treia variantă ne oferă o perspectivă cu totul nouă: este oare posibil ca personajul în armură să fie de fapt Pericle? Faptul că a fost cel mai mare om de stat atenian îi dă într-adevăr dreptul să se numere printre personajele reprezentate în Școală. Vechea literatură îl descrie cel mai adesea ca purtând armură, și în special, coiful.

Mulți filosofi sunt menționați ca fiind profesori ai săi, dar cel mai cunoscut dintre ei este filosoful-astronom Anaxagoras, care este cunoscut și că i-ar fi perfectat capacitățile oratorice. Această nouă teorie ar presupune așadar, ca personajul cu care el conversează nu este Socrate ci Anaxagoras. Membru a ceea ce astăzi numim Școala ioniană de filosofie, Anaxagoras a fost unul dintre prietenii apropiați ai lui Pericle și a exercitat o sensibilă influență asupra tânărului Socrate. Este preocupat de originea lucrurilor și de geneza universului. Principalele sale idei filosofice sunt:

  • 1. Ideea de nous (rațiune, spirit) – energie care ordonează lumea, organizând materia și ființa, pentru că potrivit concepției sale, universul este alcătuit din mici particule, eterne, angrenate într-o mișcare haotică.
  • 2. Ființa și materia nici nu se produc și nici nu se creează, ele se transformă – găsindu-se astfel la originea ideii lui Lavoisier: „Nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă”.

Grupul lui Platon (nr. 50- 56)

Numerele 50 și 51 nu au fost identificate. Lângă Platon este fiul surorii sale, Spensippus din Atena (nr. 56), care va rămâne fidel vechii Academii; mai sunt apoi – Menexenus din Eretria (nr. 53), Xenocrates (nr. 52) calcedonianul – acesta a fost chiar conducătorul Academiei platoniene, între 339-314 î.Hr -, Phoedros (nr. 54) și Agathon (nr.55), cărora Platon le-a dat locurile cele mai distinse în Simposionul său.

Teorii despre Școala din Atena

Școala din Atena suportă mai multe interpretări. Este ea expresia disputei dintre gândirea păgână și cea creștină? O alegorie a celor șapte arte liberale ? Sau o reprezentare a treptelor educației omului medieval? În mod surprinzător, toate aceste puncte de vedere sunt adevărate.

A. Disputa dintre gândirea păgână și cea creștină. După anumiți critici, Școala din Atena este interpretată ca fiind, de fapt, o dispută între Sfinții Petru și Pavel pe de o parte și atenieni pe de altă parte. Teoria are ca origine o gravură de Giorgio Ghisi (zis Mantouan), din jurul anului 1500. Ar fi deci vorba despre opoziția dintre teologie și filosofie. În gravura publicată o dată cu lucrarea, Mantouan le va adăuga lui „Platon și lui Aristotel”… aureole. Ideea aceasta este reluată de Scannelli, în Microcosmosul său, precum și de Grimm, în secolul al XIX-lea. După acesta din urmă, Rafael ar fi ilustrat de fapt capitolul 17 din Faptele Apostolilor, în care se vorbește despre o predică ținută de Sfântul Pavel, atenienilor. Dacă Petru/ Platon este caracterizat prin soliditate și prin expresia sa de siguranță și de justă dominație, Pavel / Aristotel încarnează puterea sugestiei și forța activă, sugerată de altfel și prin gestul său. De fapt, adaugă Grimm, acest semn îi este specific Sfântului Pavel, încât îl mai întâlnim și într-o scenă din Faptele Apostolilor: „Atunci, Pavel, în fața lui Agrippa, cu mâna întinsă, începe să depună mărturie”.

B. Treptele educației. La nivelul inferior din stânga, un bătrân are grijă de un copil, iar potrivit lui Platon, orice educație începe cu povestiri spuse de bătrâni. Apoi, lângă baza coloanei, este ilustrată treapta educației elementare de astăzi, prin profesorul care instruiește un băiat în scris. În partea din dreapta jos a acestui grup, elevii de liceu par să primească lecții de geometrie, în timp ce sus, în centru, în dreapta și stânga lui Platon și Aristotel sunt instruiți tineri la nivel academic. În plus, cele patru trepte – care duc spre templu – au fost interpretate ca fiind o aluzie la cele patru discipline ale quadriviumului – aritmetica, geometria, astronomia și muzica.

C. Alegoria celor șapte arte liberale. Din punctul de vedere al celor șapte arte liberale, Trivium-ul și Quadrivium-ul (cele două cicluri ale artelor liberale) sunt înfățișate astfel. Trivium- ul – care semnifică „cele trei drumuri” (în latină), are în vedere puterea limbajului. Celelalte trei discipline apar după cum urmează: gramatica – prin instructorul și elevul din partea dreaptă; retorica reprezentată prin Socrate, considerat a fi unul dintre cei mai mari maeștri ai retoricii și dialectica reprezentată prin disputa dintre Platon și Aristotel. Quadrivium-ul sau „cele patru drumuri”, se raportează la puterea numerelor și se referă la geometrie și muzică (reprezentate de Pitagora), aritmetică (prin Arhimede) și astronomie (prin Zoroastru).

Câte ceva despre baza documentară a operei


Cu siguranță, Rafael a primit de la un savant informațiile necesare pentru alegerea filosofilor pe care trebuia să îi reprezinte în Școala din Atena. Poate acest savant a fost contele Castiglione sau poate Jacopo Sadoleto sau un altul. Oricare ar fi fost, trebuie să presupunem că acela a cunoscut foarte bine lucrarea lui Diogene Laertios, cea care ne dă cele mai multe informații cu privire la viețile filosofilor reprezentați.

În ceea ce privește autenticitatea portretelor, este bine să amintim că, în timpul lui Rafael foarte puține dintre busturile și statuile antice ale filosofilor fuseseră descoperite; de altfel, se pare că doar figura lui Socrate îi era cunoscută artistului. De aici provin și identificările nesigure ale filosofilor. Vasari ne spune că în Școala din Atena, sigure sunt doar portretele ducelui de Urbino, al ducelui de Mantua, ale lui Bramante, Michelangelo, Perugino și cel al pictorului însuși.