Un guvern de groazǎ conduce Romȃnia

Autor 1789 vizualizări


Anul 1945 a adus ȋncheierea rǎzboiului mondial, dar Romȃnia a primit mai ȋnainte un dar otrǎvit din partea vecinului de la rǎsǎrit. Ziua de 6 martie 1945 a rǎmas ȋn istorie prin instaurarea primului guvern comunist, prezentat drept singura soluție spre fericirea socialǎ visatǎ de veacuri.

Noua conducere a venit cu un program de guvernare și la 1 mai a fost introdusǎ o nouǎ politicǎ economicǎ, potrivitǎ cu ideologia comunistǎ.  Ministrul Muncii Lotar Rǎdǎceanu recunoștea la 28 noiembrie 1945 cǎ mǎsurile luate de conducerea executivǎ au eșuat complet, cǎ guvernul a dat faliment. Avea totuși o bucurie:arunca vina pe odioasa conducere antonescianǎ. Ideea cu greaua moștenire se nǎștea. Un subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe constata cǎ muncitorii de la stat sunt cei mai prost plǎtiți din țarǎ. Muncitorii din București nu erau aprovizionați cu cartofi ȋn proporție de trei pǎtrimi ȋn pragul iernii.

Aceeași situație era la lemnele de foc. Caii armatei mureau de foame. Țǎranii erau lǎsați sǎ se descurce cum puteau și foarfeca prețurilor era deschisǎ chiar de autoritǎți. Sǎtenii nu aveau cum sǎ cumpere sare, cuie sau chibrituri fǎrǎ sǎ cearǎ 400 de lei pe un ou și 800 pe o varzǎ. Perechea de opinci era 22.000 lei. Guvernul pus de Moscova n-a cunoscut ideea de onoare și a rǎmas pe poziția ce aducea imense avantaje economice.

Efectele asupra populației au fost devastatoare. Au pierit ȋn 1946 296.439 de persoane și s-a ȋnregistrat o minimǎ creștere demograficǎ. 

Se putea ȋnsǎ și mai rǎu. Anul 1947 a fost marcat de dispariția a 349.331 de persoane și sporul natural a fost de numai 21.231 de suflete. Poporul a fost adus ȋn pragul extincției, dar s-a dat vina pe seceta din 1946. Petru Groza a stat la putere fǎrǎ remușcǎri pȃnǎ la 2 iunie 1952 și era convins cǎ a adus fericirea celor oropsiți prin aplicarea teoriilor marxiste. 

Experimentul roșu a continuat la fel de dezastruos decenii la rȃnd. Falimentul economic a fost demonstrat din plin de reintroducerea cartelelor alimentare.

Bibliografie minimalǎ

Anuarul statistic al Republicii Socialiste Romȃnia 1971.

Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri, Guvernarea Dr. Petru Groza Instaurarea regimului pro-comunist, vol. II (24 august 1945 – 28 februarie 1946), Ediție de documente ȋntocmitǎ de Marcel-Dumitru Ciucǎ, Editura Ordessos, Pitești, 2015.

Regele Mihai I s-a născut la Castelul Foișor din Sinaia în ziua de 25 octombrie 1921, ca Principe al României. S-a stins din viaţă la 5 decembrie 2017, la reşedinţa sa din Elveţia – în chiar anul în care se împlinesc nouă decenii de la urcarea sa pe tron. Avea 5 ani şi 9 luni în iulie 1927, atunci când i-a succedat bunicului său, Regele Ferdinand Întregitorul.

Şi câte nu s-au întâmplat de-atunci – o viaţă cu înălţimi, dar şi cu multe, multe prăbuşiri, căci ultimul rege al României a fost contemporan cu destinul zbuciumat al Europei în ultima sută de ani.

Acesta este, deci, un dosar „Historia” cu vocaţie recuperatoare: adună, unul după altul, toate capitolele existenţei celui de-al patrulea rege al României, şi mai cu seamă cele despre care se ştie mai puţin: anii 1944-1947, care conduc spre abdicarea forţată, coordonatele procesului de urmărire între 1948 şi 1990 – căci Securitatea nu l-a scăpat niciun moment din vedere pe regele exilat, ştergerea din istorie, în România comunistă, şi mai apoi demonizarea. Şi întoarcerea, în 1992, precedată şi urmată de un şir de reveniri ratate. Şi apoi discursul ca o moştenire, din octombrie 2011: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere”.