Autor 2348 vizualizări


Probabil cea mai cunoscută împrejurare din Antichitate în care un personaj masculin deghizat nesocotește interdicția de a participa la o celebrare religioasă exclusiv rezervată femeilor, și este surprins în spațiul care îi era interzis, este legată de biografia lui Iulius Caesar și a acolitului său, Clodius Pulcher. Acesta, cu o îndrăzneală care friza sacrilegiul, a îmbrăcat veșminte femeiești pentru a se strecura la celebrarea zeiței Bona Dea, chiar în casa Marelui Pontif Caesar, urmărind de fapt să-i seducă tânăra soție. Episodul, relatat în detaliu de Plutarh (Caesar, 9-10), a contribuit din plin la accentuarea conflictelor politice ale acelor ani.

Women on top?

E mai greu să discernem impactul politic al unei întâmplări asemănătoare, petrecute însă în teatrul atenian al anului 411 a.Chr., așa cum a fost ea imaginată de Aristofan în comedia Thesmophoriazousai, „Femeile la sărbătoarea Thesmoforiilor”. Argumentele invocate sub acest aspect, al răsunetului politic, de savanții moderni, se referă pe de-o parte la tema utopiilor comice ale lui Aristofan, între care nu mai puțin de trei piese sunt construite în jurul unei imaginare dominații a femeilor:e vorba de Femeile la Thesmoforii și de Lysistrata, ambele reprezentate în 411 a.Chr., și de Adunarea femeilor (Ekklesiazousai), pusă în scenă în 391 a.Chr. Pe de altă parte, cel puțin în cazul primelor două comedii citate, nu poate fi nesocotit faptul că ele au fost compuse cu doar câteva luni înaintea loviturii de stat oligarhice din 411/10 a.Chr. Fără a intra în detalii, e neîndoielnic faptul că ambele piese îmbină dorința de pace cu exasperarea față de ineficiența instituțiilor democratice, care nici nu pot, nici nu vor să pună capăt războiului cu Sparta. În mod special Lysistrata – adică „cea care demobilizează armata” – afirmă că, acolo unde bărbații nu sunt capabili de acțiune, femeile le vor lua locul:sau, cum traduce o versiune foarte recentă titlul Adunării femeilor, „Women on top” .

Excluziunea bărbaților din rit=excluderea femeilor din spectacol

Femeile la Thesmoforii nu au un subtext politic atât de acid, cel puțin în aparență;așa cum vom vedea în concluzia la această evocare, comedia e dintre cele mai puțin subversive. Femeile care ocupă Acropola ateniană au toată îndreptățirea să o facă, ele participând la sărbătorii închinate Demetrei. Mecanismul comic al piesei, care va reveni de altfel și în celelalte două comedii de care am vorbit, Lysistrata și Adunarea femeilor, pornește de la faptul că, în pofida interdicției care îi exclude pe bărbați de la celebrări, în teatru, atât protagonistele, cât și corul, sunt actori-bărbați, fiindcă o regulă de bază a teatrului atic – fie el tragic sau comic – este aceea că nu se admit pe scenă decât actori de sex masculin. Și asta cu toate că, în celebrarea cultului lui Dionysos, al cărui altar domină spațiul scenic, femeile joacă un rol important. Astfel, excluziunii bărbaților în rit îi răspunde excluderea femeilor din spectacol. 

În spectacolele comice, ca și în dramele cu satiri, această masculinitate exclusivă devine și excesivă, accentuată și de costum:și actorii (și corul, când e masculin) exhibă adesea un falus enorm din cârpe și sfori, într-o ireductibilă erecție. Acest exces de virilitate are, fără îndoială, la origine, un rol propițiator, dar devine repede o componentă esențială a spectacolului comic, așa cum se va întâmpla și în episodul central al Femeilor la Tesmoforii. 

Ruda lui Euripide

Prologul piesei intră direct în subiect:în scenă intră Euripide împreună cu un alt personaj, pe care unele manuscrise îl numesc Mnesilochos – numele adevărat al socrului poetului atenian – în vreme ce altele îi spun kedestes, cu numele comun rezervat în greacă rudelor prin alianță. Traducerile moderne folosesc echivalentul rudă – relative, parent, sau in-law:eu aș propune rubedenie, un termen care desemnează și rude de sânge, și rude prin alianță, dar care e destul de vag pentru a se apropia de conotațiile apelativului elen. 

Euripide a aflat că femeile ateniene vor profita de faptul că sunt singure pe Acropole ca să țină o adunare care să-l distrugă, pentru a se răzbuna pe poetul care a înfățișat în dramele lui tot felul de personaje feminine legendare cu deprinderi din cele mai rele, ceea ce a extins asupra tuturor femeilor un nume rău și bănuieli dintre cele mai grave. Intenția inițială a lui Euripide este să-l roage pe poetul Agathon (care debutase de curând, în 416 a. Chr., în competiția de tragedie) să se deghizeze în femeie și să se strecoare printre celebrante ca să-l apere pe confratele său. 

Un precursor al lui Eugen Ionescu?

Într-o carte intitulată Teatrul absurdului al lui Aristofan, Paul Cartledge scria:„Cu o singură lovitură de teatru, Aristofan combină presupusa misoginie a lui Euripide cu presupusa efeminare a lui Agathon pentru a parodia atât stilul tragic, cât și tragediile ambilor poeți, dar și pentru a pune în scenă autentica imposibilitate a întâlnirii dintre un bărbat actor care joacă rolul unui poet tragic – bărbat, dar efeminat – și un ritual presupus a fi secret, exclusiv rezervat femeilor, reprezentat în fața unui public (posibil exclusiv) masculin”. 

Din primele versuri ale piesei devine așadar cât se poate de evident că tema centrală a comediei este relația dintre genuri. Cum observa, într-o strălucită analiză a comediei, Froma Zeitlin, multiplele travestiuri ale personajelor, dar și ale actorilor, răspund parodiilor care se califică drept adevărate paratragedii.

Cadavrul viu al poeziei tragice

Un prim semn:Agathon intră în scenă lungit pe o canapea așezată pe platforma cu roți numită enkyklema – un accesoriu caracteristic pentru teatrul atic, care pare să fi fost inventată de Eschil pentru a putea aduce în fața publicului cadavrele mutilate și ucise ale eroilor tragici . Nu știm data exactă a apariției acestui element de punere în scenă, dar, cel mai târziu în 458 a.Chr., la spectacolul cu trilogia Atridă, Oresteia, platforma pe roți aduce în prim plan trupurile Cassandrei și al lui Agamemnon, în timp ce Clytemnestra își proclamă cu trufie crima în versuri cutremurătoare. Poate încă și mai devreme, la punerea în scenă a altei trilogii a lui Eschil, cea închinată neamului blestemat al lui Oedip, din 467 a.Chr., enkyklema va fi servit expunerii leșurilor mutilate ale ultimilor Labdacizi. Această inovație teatrală este datorată desigur geniului regizoral al lui Eschil, care a fost un om de teatru complet, comparabil doar cu Shakespeare ca inventivitate și capacitate de a provoca imaginația spectatorilor:să nu uităm că Eschil este primul dramaturg care aduce în scenă zei, fantome și monștri.

Ideea de a-l expune pe enkyklema, în loc de cadavru, pe poetul tragic însuși, cât se poate de viu și de activ, este de un haz nebun, și poate fi comparată fără ezitare, în registru comic, cu îndrăzneala teatrului tragic de a aduce în prim plan sângele și moartea. Ideea i-a aparținut fără îndoială lui Aristofan, vom vedea data viitoare în ce împrejurare. 

""