Un an ca leii!

Autor 8049 vizualizări


Despre Primul Război Mondial s-a spus adesea că ar fi putut fi evitat. Faptul că a avut totuși loc înseamnă, în logica istoriei, că era inevitabil. Izbucnit la conjuncția unor interese economice aflate în maximă expansiune, a unor ambiții teritoriale mereu nesatisfăcute, a unor orgolii personale exacerbate exact la momentul neoportun, prima conflagrație mondială a cuprins în vâltoarea ei 28 de state și peste 70 de milioane de oameni angrenați direct în război. Implicarea Japoniei și contribuția masivă a dominioanelor (Canada, Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud) la efortul de război al Marii Britanii, a făcut ca acest conflict să fie unul mondial.

Ultimele cuceriri ale științei și tehnologiei au fost folosite pe scară largă: avionul, submarinul, tancul, gazele chimice, etc. Pentru prima dată în istorie, numărul victimelor civile l-a întrecut pe cel al morților de pe câmpurile de luptă. Iar pentru mulți istorici, „Marele Război”, nu a fost decât preludiul unui conflict care a durat în realitate până în 1991 deci s-a terminat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Putem așadar vorbi de „Războiul de 77 de ani” așa cum vorbim despre „Războiul de 100 de ani”, sau cel de „30 de ani”.

În cele trei decenii premergătoare Primului Război Mondial se coagulaseră încet, dar sigur, cele două alianțe care se vor înfrunta apoi, timp de patru ani, pe viață și pe moarte. Mai întâi, Bismarck, cancelarul Germaniei, crease începând cu 1879-1882 sistemul Triplei Alianțe, (Germania, Austro-Ungaria, Italia) ca o contrapondere la o eventuală izolare a celui de-al doilea Reich în fața unei previzibile revanșe franceze de după catastrofa de la Sedan din 1870. Punctul slab al acestei alianțe consta în dificultatea Austro-Ungariei de a-și gestiona relațiile cu vecinii, Serbia, România și chiar Italia, Imperiul Habsburgic înglobând în numeroasele sale provincii, importante minorități slave, românești și italiene. În plus conflictul cu Rusia pe tema Balcanilor, făcea din Dubla Monarhie, un apendice periculos pentru Germania, obligând-o la susținerea necondiționată a aliatului său vienez și implicit la un conflict cu Rusia, deci la un război pe două fronturi.

Inevitabil Franța și Rusia erau aliați naturali, prima dorindu-și un mare aliat în est ca sa pună probleme Germaniei, a doua încercând să slăbească ajutorul pe care Germania ar fi putut să-l dea Austro-Ungariei. Marea Britanie, aflată încă în splendida ei izolare, nu dorea să-și ia angajamente față de nimeni, dar începuse sa fie mult mai îngrijorată de cursa înarmărilor navale declanșată de imperiul german, decât de avansul Rusiei în Asia Centrală. Retorica belicoasă a kaiserului Wilhelm al II-lea care cerea tot mai insistent „un loc sub soare”, pentru țara sa, nu făcea decât să alimenteze suspiciunile politicienilor englezi dornici să-și conserve imensul imperiu colonial pe care îl aveau deja.

România, care își câștigase independența, luptând alături de ruși (1877-1878) împotriva turcilor, se văzuse nevoită din considerente de securitate să se alăture Puterilor Centrale, împotriva tendințelor expansioniste ale fostului său aliat, care o deposedase perfid și nedrept de sudul Basarabiei la Congresul de la Berlin din 1878. Prezența unui prinț german pe tronul României fusese un factor favorizant al orientării noastre spre Tripla Alianță, dar politica Budapestei de maghiarizare forțată a românilor din Transilvania, va mina, încet dar sigur, relația Bucureștiului cu Viena și Berlin. De fapt singura politică coerentă a Austro-Ungariei față de România va fi cinic definită chiar de către Aerenthal, ministrul de externe al Dublei Monarhii: „trebuie să avem grijă ca ura artificială (!!!) a românilor împotriva ungurilor, să nu depășească teama lor fundamentală față de Rusia”.

Din nefericire însă pentru susținătorii alianței României cu Puterile Centrale, politica de maghiarizare forțată a guvernului de la Budapesta, îndeosebi sub prim-ministeriatul contelui Istvan Tisza (1903-1905;1913-1917) a continuat făcând total improbabilă onorarea de către România a tratatului secret din 1883 încheiat cu Germania și Austro-Ungaria.

„Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație ambiguă: aliată cu Puterile Centrale – Germania și Austro-Ungaria –, dar cu opinia publică ostilă Austro-Ungariei și câștigată eliberării teritoriilor românești, stăpânite de dubla monarhie, în primul rând a Ardealului” (Florin Constantiniu)

Războiul

Gloanțele trase de Gavrilo Princip, pe 28 iunie 1914, în prințul moștenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Franz-Ferdinand și soția sa, au antrenat ca într-un efect de domino, marile puteri în război, un război ce putuse fi evitat cu prilejul precedentelor crize (cele două crize marocane, criza bosniacă, războaiele balcanice). În vara anului 1914 însă, Austro-Ungaria decisese că Serbia trebuie distrusă, pentru a nu-și pierde credibilitatea de mare putere, Germania considera că orice întârziere a declanșării unui conflict nu-i poate fi decât defavorabilă, iar Rusia nu mai admitea să fie umilită din nou asistând neputincioasă la distrugerea fratelui său mai mic, slav și ortodox, regatul Serbiei.

Declarația de război din 28 iulie a Vienei adresată Belgradului n-a făcut decât să activeze automat alianțele preexistente. Rusia a declarat război Austro-Ungariei, Germania-Rusiei iar Franța-Berlinului. Invadarea de către kaiser a Belgiei, țară neutră – pentru a duce cu succes la îndeplinire planul Schlieffen de distrugere a armatei franceze –, a oferit prilejul unui guvern britanic destul de indecis și de fragmentat să intre în război de partea Parisului și Sankt-Petersburgului.


Hartă satirică a Europei la începutul Primului Război Mondial 

Pentru a decide poziția pe care trebuia să o adopte România în conflictul deja generalizat, Regele Carol I convoacă la Peleș, pe data de 3 august 1914, un Consiliu de Coroană. În pofida insistențelor adeseori vehemente ale regelui și ale lui P.P. Carp – sprijiniți mai palid de către Alexandru Marghiloman și Theodor Rosetti – de a ne alătura Puterilor Centrale, hotărârea este cea propusă de către primul-ministru, Ionel Brătianu: „expectativa armată” și „neutralitate loială și definitivă”.

„Formula: «neutralitate leală și definitivă»… nu era crezută de nimeni. Era un simplu expedient, o temporizare. La adăpostul timpului câștigat, România trebuia să-și facă toate pregătirile politice și militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maximum de putere și de șansă de izbândă. În același timp trebuia să se facă și pregătirea sufletească a opiniei publice pentru încercarea cea mare.” (Constantin Kirițescu)

Într-adevăr cei doi ani de neutralitate vor fi ani furtunoși marcați de nerăbdarea opiniei publice românești de a intra în război de partea Antantei, nerăbdare stimulată de manifestările „Acțiunii Naționale”, apoi ale „Federației unioniste”, principalele organizații naționaliste aflate sub coordonarea lui Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, etc. Acestora li se părea că guvernul lui Brătianu tergiversează prea mult luarea unei decizii și presau, încurajați și de trimișii diplomatici ai Franței și Rusiei la București, pentru intrarea cât mai rapidă a României în război.

Probabil că în perioada neutralității s-au rostit cele mai înălțătoare discursuri politice din istoria oratoriei politice românești. Nicolae Filipescu: „Sire, să mori în Câmpia de la Turda sau să te încoronezi la Alba Iulia”; Take Ionescu: „Pe noi ne-a ursit soarta să îndeplinim fapta cea mare. Noi vom fi sau groparii muncii de veacuri, sau zămislitorii unei vieți așa de frumoase încât vedenia ei mă smerește”.

La rândul său, Brătianu, decis deja asupra căii de urmat, încerca să obțină pentru România cele mai bune condiții din partea Aliaților și mai ales să calculeze exact momentul potrivit al acțiunii noastre, astfel încât efectul să fie cât mai benefic cauzei comune. Tratativele mergeau greu, mai cu seamă cu Rusia, căreia ajutorul României i se părea mai degrabă împovărător decât de dorit. O Românie Mare ar fi fost pentru puterea moscovită un obstacol în plus în drumul ei spre Constantinopol și Strâmtori.

„Cu minuția venită din profesia de inginer și cu credința ancestrală – de sorginte țărănească – în angajamentul scris, Brătianu a negociat aproape doi ani, în secret, cu reprezentanții Antantei pentru a găsi redactarea cea mai favorabilă intereselor României a tratatului de alianță cu Antanta și condițiile cele mai convenabile pentru intrarea armatei române în acțiune”. (Florin Constantiniu)

Tratativele

Primul succes diplomatic pe care îl obține Brătianu este semnarea pe 18 septembrie 1914, a unei convenții secrete cu Rusia prin care vecinul de la răsărit se obligă ca în schimbul neutralității României, să-i garanteze acesteia integritatea teritorială și dreptul de a ocupa toate teritoriile austro-ungare populate de români. Nu era încă o angajare fermă de partea Antantei, dar indica clar direcția în care avea să se îndrepte țara noastră. Trebuie spus că această convenție a fost semnată cu știința și aprobarea Regelui Carol I, cel acuzat adeseori pe nedrept că ar fi pus mai presus de interesele țării sale de adopție, interesele țării sale de origine.

Țin să declar că, politica legăturilor noastre cu Aliații, nu am făcut-o, cum s-a spus, în contra voinței regelui Carol I, nu am făcut-o pe ascuns de Dânsul. Tot ce am lucrat, am lucrat ca un servitor credincios al țării și Tronului, cu încrederea și cu știința Suveranului”, va declara mai târziu Ionel Brătianu în plenul Parlamentului. Posibil că la schimbarea de atitudine a bătrânului monarh să fi contribuit și „miracolul de pe Marna”, în care rezistența înverșunată a francezilor din primele două săptămâni ale lunii septembrie dusese la prăbușirea planului Schlieffen și eșecul strategiei germane.

Victoria germană de la Tannenberg (26-30 august 1914) nu putea să șteargă insuccesul de pe frontul de vest, dar putea da o justă măsură asupra faptului că va fi un război greu și îndelungat. De altfel mersul tratativelor diplomatice purtate de către Brătianu cu reprezentanții Antantei va fi în permanență influențat de situația de pe fronturi. Când lucrurile mergeau bine pentru aliați, dorința lor de a atrage România în război pălea, când situația se agrava presiunile asupra României deveneau de nesuportat.


Când vezi tonul cu care Aliații ne vorbesc, regret timpul când Germania avea preponderență în Europa”, va exclama exasperat Ionel Brătianu (foto), la 25 martie 1915. De cealaltă parte liderilor Antantei li se părea că Brătianu se târguiește prea mult și amână intenționat intrarea României în război. Causticul prim-ministru francez, Georges Clemenceau, considera că omologul său român: „balansează spre cele 4 puncte cardinale, regretând că nu are decât patru”. Cât de nedreaptă ni se pare astăzi aprecierea bătrânului „tigru”! Dacă ar fi știut Clemenceau la câte presiuni venite din toate părțile era supus Brătianu?

„E învinuit că urmărește o politică de pradă, pentru câștiguri cât mai mari, cu jertfe cât mai mici. Conducătorii mișcării naționaliste care cunoșteau ceva din intențiile sale erau totuși și dânșii îngrijorați. Le era teamă să nu scăpăm momentul și războiul să se încheie fără participarea noastră. Erau destule persoane care-l bănuiau că cere prea mult ca să tergiverseze. Îngrijorarea cuprinsese până și cadrele partidului… Opinia publică devine din ce în ce mai nerăbdătoare. Mulțimea fanatizată de perspectiva înfăptuirii idealului național e capabilă să treacă la acțiuni violente. Din toate părțile curg invectivele la adresa primului ministru, nepriceputul și șovăielnicul Brătianu, care în loc să stea de veghe la cârma țării, trândăvește la Florica, doarme și lasă să treacă trenul României”. (Sterie Diamandi )

 Paralel cu pregătirea diplomatică a intervenției noastre trebuia pregătită și armata. Brătianu, ca participant direct la campania din 1913 împotriva Bulgariei, era conștient de lipsurile oștirii noastre. Partea cea mai bună a forței noastre militare o constituia resursa umană.

„Soldatul român, în imensa lui majoritate țăran, are toate calitățile țăranului. Rezistent la marșuri, oboseli și privațiuni de tot felul, ascultător și disciplinat, refractar la îndemnuri subversive, el nu e capabil – poate – de elanurile zgomotoase ale meridionalului, dar nici de deprimările repezi care aduc catastrofele. Blând, resemnat adeseori până la fatalism, el este dominat de un extraordinar simț al datoriei.” (Constantin Kirițescu)

Din nefericire însă războiul nu se mai câștigă cu marșuri lungi ca pe vremea lui Napoleon, și nici cu șarje inutile și eroice ca în timpul războiului Crimeii. Războiul trecuse de la stadiul de artă la cel de știință, devenise o industrie. Câștiga cel care avea mai multe mitraliere, tunuri grele, gaze toxice, în curând tancuri și avioane. Ionel Brătianu care deținea și funcția de ministru de război, ia măsuri urgente pentru remedierea situației.

Bugetul ministerului este suplimentat în 1914 cu 16,3 milioane de lei. În plus se angajează două credite extraordinare, unul de 107 milioane lei, celălalt de 196 de milioane de lei. Se dublează capacitatea de producție a pirotehniei și a arsenalului armatei, sporindu-se totodată numărul elevilor de la școlile militare de la 8.500 în 1913 la 20.000 în 1916. Numărul soldaților crește de la 400 de mii la 833 de mii plus o rezervă de 416 mii de oameni, ceea ce făcea că totalul soldaților apți de luptă să ajungă la 1,25 de milioane, adică aproximativ 15% din populația României.

Toate aceste resurse au fost repartizate în 23 de divizii, dintre care diviziile 1-10 erau considerate cele mai bune, fiind încadrate cu ofițeri activi, diviziile 11-15 erau unități noi formate din rezerviști, iar diviziile 16-23 erau divizii slabe încadrate doar cu ofițeri de rezervă și formate în mare parte din milițieni. Pentru comparație vom aminti că la începutul războiului doar germanii vor trimite împotriva României 40 de divizii, acestea adăugându-se celorlalte forțe austro-ungare, bulgare și turce aruncate împotriva țării noastre.

Și mai gravă era inferioritatea înzestrării cu tehnică de luptă a oștirii române. Țara noastră va intra în război având o mitralieră la fiecare batalion, în timp ce armata germană avea șase mitraliere la fiecare companie. La carențele de ordin tehnic se vor adăuga și carențele de comandament, în fruntea marelui nostru stat-major, aflându-se incompetentul și arogantul general Iliescu, al cărui singur mare merit era acela că nu ieșea din cuvântul lui Brătianu.

„În toată perioada pregătirii războiului, de la august 1914 și până în august 1916, Brătianu a lucrat de unul singur, fără încredere în nimeni, lăsându-se ajutat numai de oameni mediocri, de oameni de mâna a doua, dar supuși necondiționat voinței lui” (Constantin Argetoianu).

Brătianu va recunoaște deschis într-un discurs ținut în Parlamentul României în mai 1915: „Răspunderea mi-o asum în întregime”. Nu era vorba de exacerbarea unui orgoliu nemăsurat, ci de adânca conștiință a responsabilității și a poverii numelui ce-l purta. Dacă treburile militare au fost lăsate în seama suficienței generalului Iliescu, problemele externe au fost apanajul exclusiv al premierului. Formalul ministru de externe,

Emanoil Porumbaru, rămăsese în memoria contemporanilor doar prin usturătoarea remarcă a lui P.P. Carp care la finalul unui discurs în Parlament îi spusese junelui liberal: „Vezi, Porumbiță, tu ai avut două pasiuni în viață: femeile și politica. La femei n-ai avut p...ă, în politică nu ai c...r”. Și totuși acestui insignifiant personaj îi va fi dat să rămână în istorie prin semnătura pe care și-o va pune pe declarația de război adresată Austro-Ungariei în 14 august 1916!

Cea mai mare necunoscută pentru România, în anii neutralității (1914-1916) o reprezenta atitudinea Bulgariei, o Bulgarie extrem de pornită împotriva țării noastre după pacea de la București (1913). De poziția Bulgariei depindea întreg planul nostru de război. Dacă guvernul de la Sofia nu intervenea în conflict, România era liberă să-și concentreze toate forțele pentru eliberarea Transilvaniei, altfel ea era obligată să-și împartă armata pe două fronturi, în Ardeal și la Dunăre. Rușii susțineau, sus și tare, că Bulgaria nu va lupta împotriva Rusiei, ceea care – alături de români, adăugăm noi – îi eliberase în 1878 de sub jugul otoman.

„Veleitățile de independență ale unora dintre partidele de opoziție bulgărești, duplicitatea curții și a guvernului din Sofia, făcură pe guvernul rus să creadă că poate conta pe o dezlipire a Bulgariei de puterile centrale, în tot cazul pe abținerea lor la războiul împotriva eliberatorului și a aliatului lui. Această greșită premiză politică pe care rușii ne-au impus-o, ne-a fost fatală”. (Constantin Kirițescu)

 Opțiunea Bulgariei însă ar fi trebuit să apară tuturor clară, mai cu seamă din momentul în care pe 11 octombrie 1915, trupele vecinului de la sud, au atacat mișelește armata sârbă, obligând-o sub dublul impact, germano-austro-ungar din nord și bulgar din sud, să se retragă luptând eroic până la Marea Adriatică de unde a fost transportată pe navele aliate în insula Corfu. A rămas una din imaginile simbol ale Primului Război Mondial, armata sârbă avându-l în mijlocul ei pe bătrânul și bolnavul rege Petru I, transportat într-un car cu boi, retrăgându-se peste teritoriul Albaniei urmărită de copleșitoarele forțe ale Puterilor Centrale.

Din nefericire, odată cu zdrobirea Serbiei, dispărea și cea mai lesnicioasă cale de comunicație pe care România o avea cu Aliații și pe care încă mai putea primi transporturile de muniții și armament. De acum încolo, singurul drum posibil pentru a fi aprovizionați era greoaia și nesigura rută prin Arhanghelsk, în nordul înghețat, apoi prin întreaga Rusie măcinată de revolte, incompetență, rea-credință și birocrație.

Presiunile Antantei se înmulțesc

 Tratativele lui Brătianu cu reprezentanții Antantei au intrat în faza lor finală, în vara anului 1916. Situația pe frontul occidental era deosebit de gravă pentru trupele franceze care se aflau angrenate în gigantica încleștare de la Verdun, soldată în final cu 362 de mii de victime în rândul francezilor și 336 de mii în rândul germanilor. Ofensiva declanșată de generalul rus Brusilov pe 4 iunie 1916, după ce a reușit spargerea frontului austro-ungar în Galiția s-a împotmolit provocând totuși pierderi de peste 1,5 milioane de oameni armatei habsburgice.

În aceste condiții, mai cu seamă Parisul dorea o intrare imediată a României în război, pentru a mai slăbi puțin presiunea exercitată asupra propriilor trupe la Verdun. Generalissimul Joffre, comandantul-șef al armatei franceze trimite la 6 iulie 1916, prin atașatul militar la București, colonelul Pichon o comunicare adresată guvernului român care se încheia cu ultimativa exprimare: „Generalul comandant al armatelor franceze… crede că România trebuie să se decidă, acum ori niciodată”.

Brătianu, măcinat totuși de îndoieli, se decide să semneze tratatul de alianță și convenția militară cu puterile Antantei. Deși condițiile teritoriale ale României fuseseră satisfăcute, mai rămânea în discuție chestiunea contingentului rusesc pe care Țarul trebuia să-l trimită în România, pentru a ne apăra de bulgari. Brătianu cerea 200 de mii de soldați, rușii nu ofereau decât 50 de mii. Inexplicabil, generalul Iliescu se răzgândește și-l convinge și pe Brătianu că 50 de mii de soldați ruși ajung pentru apărarea graniței dobrogene. Dar până și această slabă forță rusească va veni târziu, încet, contribuind prin inactivitatea ei la prăbușirea frontului de sud.

La începutul lunii august 1916 tratativele fuseseră în sfârșit încheiate. Puterile Antantei recunoșteau dreptul României de a se uni – în cazul victoriei – cu Bucovina, Ardealul, Crișana, Maramureșul și întreg Banatul. În plus cei patru (Franța, Anglia, Italia și Rusia) acceptau ca România să participe la conferința de pace pe picior de egalitate cu ele însele. Alianța politică era completată de o convenție militară care prevedea intrarea României, în război doar împotriva Austro-Ungariei (pentru a menaja susceptibilitatea Regelui Ferdinand și a nu-l pune în delicata situație de a declara război patriei sale de origine) până pe 15 august 1916.

Cu o săptămână înainte de intrarea noastră în război, aliații trebuiau să execute o viguroasă ofensivă la Salonic pentru a fixa trupele bulgare. Totodată rușii se obligau sa înceapă o susținută ofensivă pe tot frontul lor. Rusia dădea garanții în același timp că va asigura României un flux de 300 de tone de muniții pe lună. „Toate aceste clauze, în afară de cele care impuneau obligații României, vor fi încălcate”, nota plin de amărăciune contele Charles de Saint-Aulaire, ministrul Franței la București.

Semnarea celor două documente, esențiale pentru viitorul României mari, a fost în sine o aventură, Brătianu încercând să evite supravegherea agenților germani sau a colaboratorilor acestora. Dar să-l lăsăm pe neîntrecutul memorialist care a fost I.G. Duca (viitorul prim-ministru asasinat de legionari pe peronul gării de la Sinaia), ministrul cultelor în guvernul din 1916 să relateze evenimentul:

„Ca să nu se poată afla nimic, scena nu s-a petrecut la Brătianu acasă, unde obișnuia să primească pe toți diplomații, ci în casele lui Vintilă Brătianu din strada Țăranilor (actuala Aurel Vlaicu, nr. 19 – n.n). Cuvântul de ordine a fost ca toți să venim pe căi deosebite și pe jos. Cu Brătianu am fost la Procopiu (deputat liberal – n.n.), în strada Dumbrava Roșie, și de acolo, la un interval de un sfert de oră, am pornit pe jos, nevăzuți de nimeni, spre Vintilă Brătianu. Nu am fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski (ministrul Rusiei la București – n.n ), Diamandi (ministrul României în Rusia – n.n.), Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă cu cele cinci originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României… Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei… Eram siguri că a doua zi după ce vom ataca Austria, Germania va sări în ajutorul aliatei sale dar preferam, ca o chestiune de delicatețe față de monarh, ca Germania să fie aceea ce ne va declara nouă război, așa încât regele nostru să nu scoată el sabia în contra Germaniei. În odaie domnea o tăcere mormântală. O emoțiune concentrată ne stăpânea pe toți, și mai ales noi, românii, eram până în fundul sufletului pătrunși de gravitatea actului pe care îl săvârșeam… Brătianu, cel din urmă, a luat tocul și prin iscălitura lui a legat soarta neamului românesc de soarta Aliaților, semnând astfel actul însuși de naștere a unității noastre naționale. Deasupra mesei, privind drept în față pe cei care iscăleau, stătea atârnat în perete chipul lui Ion Brătianu cel bătrân. Făuritorul independenței României mici părea că privește cum urmașii săi zămisleau România Mare. Ai fi zis că spiritul său plutește peste noi toți în aceste clipe mișcătoare”.

 Ultima formalitate oficială înaintea intrării în război avea să fie Consiliul de Coroană convocat de regele Ferdinand la palatul Cotroceni, pe 14 august 1916. Spre deosebire de precedentul întrunit de Carol I la Peleș, acesta se va ține la palatul Cotroceni. Iar deosebirea cea mai importantă, deși în aparență minoră, constă în faptul că discuțiile s-au purtat în limba română, nu în franceză ca în 1914.

„De asta data discuția nu a mai avut loc, ca la Sinaia, în limba franceză, ci în limba română. România Veche murise în clipa în care se ridicau cele dintâi raze ale zorilor României Noi”. (I.G. Duca)

 Carol I ceruse în august 1914 părerea sfetnicilor săi în privința opțiunii pe care o avea de adoptat România, Ferdinand, doi ani mai târziu le cere sprijinul deoarece decizia sa, conformă cu a guvernului, era deja luată. Acest fapt provoacă prima reacție virulenta a lui P.P. Carp, care dându-și seama dincotro bate vântul, venise gata montat. Acesta îi reproșează regelui convocarea Consiliului de Coroană, din moment ce hotărârea fusese oricum adoptată. Duelul verbal dintre bătrânul conservator și rege va căpăta accente de tragedie greacă spre finalul Consiliului când Carp după ce afirmă: „am trei băieți, îi voi trimite să moară pentru țară”, nu se poate abține să nu ureze armatei române: „să fie înfrântă, căci doar așa va fi salvată România”. Replica regală a fost usturătoare:

„Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele dumneavoastră cuvinte… Ați greșit și odinioară, domnule Carp, când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea…. Știu că Hohenzollernii n-au obiceiul să fie învinși, de aceea prima victorie am repurtat-o asupra mea”.

Oricât de dramatic ar fi fost dialogul dintre Rege și P.P. Carp, esența adâncă a evenimentului a fost reliefată totuși de Brătianu:

„Fără îndoială cred că vom ieși învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim și învinși. De aceea vreau să se știe bine de toți, că, chiar învinși, tot cred că țara mea trebuie în această clipă a evoluțiunii ei istorice, să facă acest gest… Într-o atare situație este azi românismul, de aceea, chiar de-ar fi să fim bătuți, faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare și mai însemnat decât oricând…. Întrucât mă privește, îmi dau seama de toată răspunderea, de covârșitoarea răspundere pe care mi-am luat-o sfătuind pe rege să tragă spada și să intre acum în luptă alături de Aliați împotriva Puterilor Centrale, dar revendic întreaga răspundere a acestei politici”.

Întrunirea e încheiată de Ferdinand care ridicându-se în picioare se adresează celor prezenți: „Domnilor, cu Dumnezeu înainte!

Intrăm!

În aceeași seară, ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat, înmânează declarația de război a României, ministrului de externe austro-ungar. La București, oamenii alertați de dangătul clopotelor tuturor bisericilor, începând cu Mitropolia au ieșit pe străzi manifestându-și entuziasmul pentru intrarea în război. Pretutindeni se auzeau cântece patriotice, cel mai frecvent intonat fiind evident: „Treceți batalioane române, Carpații!” Regina Maria, fericită și emoționată nota în jurnalul ei:

„A sosit clipa. E război împotriva Austriei. E, poate război și împotriva Germaniei. Țărișoara noastră a devenit aliata Angliei mele iubite, a Franței, a Rusiei, a Italiei, Serbiei, Japoniei, a bietei Belgii cea mică și eroică – și să număr oare și Muntenegrul?... Din toate părțile s-au făcut încercări de a ne mitui, de a ne cumpăra, de a ne atrage către cauza lor… Cred că s-au turnat peste noi râuri de bani, dar în adâncul inimilor românii mei au avut o singură simpatie adevărată, Franța, și un singur ideal: Transilvania.”

În aceeași noapte de 14/15 august trupele române forțează trecătorile Carpaților pentru a elibera Ardealul. Planul strategic al României era simplu: ofensivă la nord, defensivă la sud. Armata Română și-a început ofensiva în Transilvania înaintând concentric pe cinci direcții:

1) Corpul Orșova debușează în valea Cernei inferioare și ocupă orașul Orșova

2) Armata I-a condusă de generalul Culcer intră în valea Jiului, ocupând Petroșaniul

3) Diviziile 2 și 13 de infanterie înaintează pe valea Oltului și ajung în împrejurimile Sibiului pe care nu-l ocupă deoarece austriecii organizaseră o puternică rezistență pe înălțimile de pe malul stâng al Cibinului. De altfel comandamentul român din zonă era jenat în acțiunile sale și de faptul că nu mai avea rezerve, deoarece toate forțele disponibile fuseseră trimise în sud unde deja se produsese dezastrul de la Turtucaia.

4) Armata a II-a română sub conducerea generalului Averescu, ulterior Crăiniceanu, ocupă chiar din seara zilei de 14 august, gara din Predeal apoi forțează trecătorile Bran, Predeal, Predeluș și Buzău, eliberând Brașovul pe 16 august , apoi Tohani, Zărnești, Sfântul Gheorghe. Țara Bârsei și ținutul secuilor erau acum în mâinile românilor.

5) Armata de Nord sub conducerea generalului Constantin Prezan forțează trecătorile Ghimeș, Bicaz și Tulgheș, ajungând în valea Târnavei Mici și la Odorhei, în valea Târnavei Mari. Din păcate de la început s-a manifestat inerția rusească care aflate în flancul drept al trupelor noastre ar fi putut să întoarcă dispozitivul austro-ungar. Rușii însă s-au mulțumit să dea câteva atacuri frontale slabe, respinse de austro-ungari.

„Inacțiunea rusească era, la aceea epocă, inexplicabilă. S-a văzut mai târziu că era determinată de un amestec de neputință și de intenții ascunse”. (Constantin Kirițescu)

Practic o treime din teritoriul Transilvaniei fusese eliberat. Dar toate aceste realizări au fost compromise de evoluția nefavorabilă pentru noi, de pe frontul din sud. Nu trebuie uitată niciun moment dificultatea armatei române, în număr de aproximativ 800 de mii de oameni, de a apăra și a lua ofensiva pe alocuri, pe cel mai întins front european.

„Armata română – nota istoricul militar elvețian, Egli – a fost chemată să lupte, în același timp, împotriva austro-ungurilor, germanilor, bulgarilor și turcilor, pe unul din cele mai întinse fronturi care au însângerat globul. Acest front avea aproape 1500 de kilometri, față de cel francez care avea 700 de kilometri și care era apărat de 4 milioane de oameni, față de cel italian, lung de 600 de kilometri și de-a lungul căruia se aflau un milion și jumătate de militari și față de cel rusesc, aproximativ egal cu cel românesc dar pe care se aflau 4 milioane de luptători.”

 România intrase la momentul potrivit în război și dacă aliații noștri și-ar fi onorat promisiunile era posibil ca întreg războiul să fi avut o altă desfășurare. Erich von Ludendorff (1865-1937) șef al Marelui Stat-Major german – și viitor camarad de puci cu Hitler în 1923 – avea să spună: „Nu puteam încă să-mi dau seama pe atunci cât de greu ne lovea declarația de război a României”, iar predecesorul său în funcție, generalul Erich von Falkenhayn va nuanța: „La 14 august 1916, România a declarat războiul, în mod surprinzător de timpuriu. Eu îmi închipuiam că intrarea în război… trebuia să aibă loc după strângerea recoltei, adică înspre sfârșitul lunii septembrie.”

Deci intervenția României ar fi putut fi decisivă dacă aliații noștri ar fi acționat conform convenției semnate la 4 august: ofensivă pe frontul de la Salonic și sprijin rusesc în Dobrogea împotriva bulgarilor. Ezitările comandamentului aliat au permis Puterilor Centrale să aducă în grabă trupe de rezervă de pe celelalte fronturi și să le arunce împotriva României. A fost constituită în Transilvania, armata a IX-a germană, pusă sub comanda generalului von Falkenhayn.

Lui Falkenhayn i s-au dat în vederea zdrobirii României, nu mai puțin de 16 divizii de infanterie și o divizie de cavalerie germane, precum și 7 divizii de infanterie și o divizie de cavalerie austriece. Vedeta armatei sale era însă corpul alpin de vânători, unitate de elită, compusă din batalioane bavareze, specializate pentru lupta în munți. Pe de altă parte, cu destulă discreție, o armată alcătuită din divizii germane, bulgare și turce, înzestrată cu artilerie grea și aruncătoare de mine, s-a concentrat la granița Dobrogei.

Comanda ei a fost încredințată feldmareșalului August von Mackensen (1849-1945) supranumit și „spărgătorul de fronturi”, cel despre care generalul Hans von Seeckt, creatorul Reicswehrului, după 1918, va spune că era un „comandant înnăscut cu instincte de vânător”. De remarcat pentru atenția ce se acordă scoaterii României din război, faptul că doi din cei mai titrați generali ai armatei germane, von Falkenhayn și von Mackensen fuseseră trimiși împotriva țării noastre.

Dezastrul

Bulgarii, după ce timp de trei zile au agitat steaguri albe la graniță, pentru a ne induce în eroare, au atacat prin surprindere pe 18 august trupele române din sudul Dobrogei. A doua zi a sosit și declarația de război împreună cu cea a Turciei. Oprimatul și opresorul din 1877-18787 își uniseră eforturile împotriva eliberatorilor. Asta era recunoștința bulgărească!

Pe 19 august a început bătălia de la Turtucaia, probabil cel mai grav dezastru suferit de armata română vreodată. Trupele armatei a III-a, conduse de incompetentul și fanfaronul general Mihai Aslan, secondat cu brio de generalii Teodorescu și Bassarabescu, au fost copleșite de forțele superioare germano-bulgare-turce. La 22 august Mackensen ocupa Bazargicul, două zile mai târziu începând asediul și carnagiul Turtucaiei.

„În ansamblul sistemului militar românesc, de la Dunăre, Turtucaia a reprezentat o poziție fragilă. Este de amintit că acest cap de pod nu avea pod peste Dunăre, ceea ce reprezenta un impediment pentru asigurarea logistică și o eventuală retragere. Acest aspect nu a scăpat comandamentului bulgaro-german care a preconizat aici o puternică lovitură.” (Petre Otu)

E adevărat că la Turtucaia, comparația dintre trupele române și cele bulgaro-germane era net favorabilă acestora din urmă. Românii aveau 19 batalioane, marea majoritate formate din rezerviști iar inamicul avea 31 de batalioane, deja rodate în bătălii. În plus germano-bulgarii aveau artilerie cu bătaie lungă, aeroplane și cavalerie. Diferența însă au făcut-o comandanții.

 În timp ce Mackensen și-a pregătit cu minuțiozitate atacul, la București, generalul Aslan perora emfatic prin cafenele: „Turtucaia c’est notre Verdun”. Cinci zile a durat bătălia Turtucaiei, mii de soldați români înroșind glia Dobrogei sau valurile Dunării. Turtucaia se preda la 24 august 1916, și odată cu ea cad prizonieri 25.000 de soldați și 300 de ofițeri (printre care și poetul George Topârceanu). Dezastrul nu a fost atât unul militar, cât unul moral și psihologic.

„Înfrângerea era așa de răsunătoare – nota I.G. Duca, în memoriile sale – încât nu numai că anula toate succesele, netăgăduitele succese de la nord, dar arunca de la început un fel de val de discreditare asupra întregii noastre intrări în acțiune.”

Judecata altui contemporan e mult mai aspră, dar și mai profundă:

„Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre… Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, o dată cu dezastrul de la Turtucaia , s-a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”. (Constantin Argetoianu)

Într-un fel, prin frustrările pe care le-a generat înfrângerea de la Turtucaia a stat și la baza ulterioarei popularități a generalului Averescu – singurul general calm și lucid în acele împrejurări atât de grave – dar și a curentului extremist de dreapta din perioada interbelică. Octavian Goga, alături de fratele său Eugen (care și-a pierdut o mână) au luptat la Turtucaia și ca martor ocular la grozăvia dezastrului a lăsat pentru nemurire următorul diagnostic al clasei politice românești, valabil din păcate și astăzi:

„Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști, …NU ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșată de meningită morală. Țara în care un Mortun e ministru de interne, un așa-zis Porcu (Alexandru Constantinescu – n.n.) stâlp de partid, cu conducători simpli hoți la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei”.

Pentru deplină obiectivitate, trebuie să spunem ca toți cei menționați de către Goga, ca și șefii armatei, generalul Vasile Zottu și generalul Dumitru Iliescu, erau printre oamenii de casă ai premierului Brătianu, cel care se despărțea foarte greu de oamenii care îi erau loiali, chiar dacă se dovedeau incompetenți sau corupți.

Astfel după sinuciderea lui Zottu, suspectat de a fi fost cumpărat de germani, compromisul Iliescu este numit oficial șef al Marelui Stat-major, apoi față de valul de critici pe care l-a suscitat această numire este înlocuit de generalul Constantin Prezan, dar numit reprezentant al armatei române în… Franța. Rotația cadrelor pare că funcționa și în aceea epocă!


Soldați români căzuți pe câmpul de luptă de la Turtucaia

Pe frontul de sud este trimis generalul Averescu să salveze situația. Comandanții își pierduseră cu totul capul în urma Turtucaiei. Nefericitul general Socec – ulterior degradat și închis ca urmare a faptului că își va părăsi postul în timpul bătăliei pentru București – intrat în panică îi cere permisiunea lui Averescu să arunce în aer podul de la Cernavodă, bijuteria inginerească a lui Anghel Saligny. Rezoluția pusă de viitorul mareșal pe cererea lui Socec rămâne antologică: „Sunt de părere să sară în aer generalul, podul nu”.

Tot lui Averescu i se datorează și cea mai ingenioasă și percutantă idee strategică a României din timpul războiului: manevra de la Flămânda. Era vorba de o amplă mișcare de învăluire peste Dunăre, în sectorul Oltenița-Giurgiu, în dreptul localității Flămânda, scopul fiind nimicirea armatei a III-a bulgare și a forțelor germane care operau în nord-estul teritoriului bulgar. Forțarea Dunării urma să fie realizată de către armata a III-a, iar acțiunea a început la 18 septembrie 1916. După înfrângerea de la Turtucaia, faptul că găsisem resurse să atacăm inamicul pe teritoriul lui, a avut un efect mobilizator asupra opiniei publice.

Din nefericire, exact ca în povestea mantalei lui Arvinte, acoperindu-ne în sud, rămăseserăm descoperiți în nord. Riscam să ajungem în paradoxala situație cu armata română ocupând o parte din teritoriul inamic la sud de Dunăre, dar cu o parte a teritoriului național ocupat de austro-germanii care forțaseră trecătorile Carpaților. Germanii au încercat rând pe rând să forțeze intrarea pe teritoriul românesc pe la Oituz, Bran, Predeal, valea Oltului, valea Jiului.

„Timp de mai bine de o lună, infanteria română a rezistat cu stoicism în fața atacurilor viclean desfășurate de corpul alpin german și de diviziile lui Falkenhayn experimentate în lupta pe Somme, în Galiția și la Verdun.” (Zorin Zamfir, Jean Banciu)

După atacuri zadarnice și eforturi supraomenești din partea trupelor române, străpungerea inamică s-a realizat pe valea Jiului, acolo unde începând din 10 octombrie germanii au aruncat în luptă două divizii și jumătate pentru a înfrânge rezistența a șase batalioane românești. Pe data de 2 noiembrie Târgul-Jiu era ocupat, germanii ocupând apoi întreaga Oltenie. Pe 10 noiembrie Mackensen trece Dunărea la Giurgiu. Situația României devenise extrem de critică. Prezan propune un plan ce urma să devină „bătălia mare și hotărâtoare” (I.G.Duca), pentru salvarea Bucureștiului.

Începută promițător, ceea ce urma să devină „Marna Română” (ideea inițială aparținuse doar lui Henri Bethelot, șeful misiunii militare franceze venite în octombrie în România) s-a transformat într-un eșec. Ceea ce putea fi o strălucită victorie românească s-a transformat într-o catastrofă din cauza a doi ofițeri români care au fost prinși la Rățești, având asupra lor întregul plan al operațiunii. Miracolul de pe Marna nu s-a repetat și în fața Bucureștiilor, acesta fiind ocupat de trupele germane pe 6 decembrie 1916, exact în ziua în care biruitorul Mackensen împlinea 67 de ani.

A început lunga și chinuitoarea retragere în Moldova, descrisă atât de elocvent de același I.G. Duca:

„Spectacolul drumurilor era de nedescris:bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor… Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldații, grăbiți să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern”.

La toate acestea ar trebui adăugat cumplitul tifos exantematic care a secerat 300 de mii de vieți și care a făcut din lunile de început ale anului 1917 o iarnă a pătimirii noastre.


6 decembrie 1916: trupele germane intră în București (în centru, feldmareşalul german Anton Ludwig August von Mackackensen)

Bilanțul anului 1916 părea catastrofal: familia regală, guvernul, parlamentul și armata fuseseră obligate să se retragă în Moldova, inamicul ocupase 2/3 din teritoriul țării, inclusiv Bucureștii, iar frontul se stabilizase pe aliniamentul Carpații Orientali – linia fortificată Focșani-Nămoloasa și pe Siret, aproape de vărsarea acestuia în Dunăre.

„Înfrângerea din 1916 s-a datorat unor cauze multiple:nerespectarea angajamentelor luate de aliați privind asigurarea cu armament și muniții, inactivitatea armatelor anglo-franceze, cantonate la Salonic – ceea ce a permis Bulgariei să atace România – oprirea ofensivei rusești, slaba angajare a unităților țariste pe frontul din Dobrogea; în sfârșit dotarea necorespunzătoare, în special cu tehnică de luptă, a armatei române.” (Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan)

Minunea învierii

Și totuși în această vreme de restriște și deznădejde, începuseră să mijească zorii nădejdii și ai viitoarei Români mari. Pe 3 octombrie 1916 sosise în țară, misiunea militară franceză, condusă de către generalul Henri Berthelot și compusă din peste 1500 de militari, inclusiv ofițeri de stat-major, piloți, medici. Au fost primite din partea aliaților 150 de mii de puști, 2000 de mitraliere, 1,3 milioane de grenade și 355 piese de artilerie.

 În martie 1917 s-a contractat de la Banca Angliei un împrumut de 40 de milioane de lire sterline, adică aproximativ un miliard de lei. În același timp guvernul de la Petrograd a acceptat ca prizonierii români din Rusia care luptaseră în armata austro-ungară să fie eliberați și să continue lupta ca voluntari în armata română, de partea Aliaților. Vor fi peste 30 de mii de ardeleni în acest corp al voluntarilor. La sfârșitul lunii aprilie 1917, noua armată română era constituită. Mai mică decât cea cu care intrasem în război în august 1916, ea număra doar 700 de mii de oameni. Era însă mai flexibilă și mai bine dotată tehnic. Nucleul de bază îl constituiau cele doua armate (I-a și a II-a) compuse din 458 de mii de soldați.


Soldați români în drum spre front

Exemplul mobilizator al redresării îl dă însăși familia regală și în primul rând Regina Maria: „singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi cum a fost .Este adevărat:toată lumea s-a îndoit, dar toți, fără excepție” (Alexandru Marghiloman). Mult mai cinicul Argetoianu, face un portret mult mai complet și mai elogios, al prințesei de Edinburgh, devenită regina României:

„… războiul rămâne pagina ei, pagina cu care se poate făli, pagina care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee, printre combatanți, în rândurile înaintate; o găsim în spitale și în toate posturile sanitare; printre răniți, printre bolnavi; o găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. N-a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum n-a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activități, dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării și al ridicării morale a celor care trăiau în jurul ei și aveau să hotărască, în cele mai tragice clipe, de soarta țării și a neamului. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești… s-a așezat ca ctitorită a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.

Trebuie spus că Regina Maria a jucat un rol decisiv și în remanierea guvernului Brătianu, liderul liberal acceptând să includă în executiv o serie de miniștrii conservatori-democrați, inclusiv pe liderul partidului, Take Ionescu. Astfel, începând din 11 decembrie 1916, România era condusă de un guvern de coaliție care alătura pe liberali de conservatorii antantiști ai lui Take Ionescu.

„Brătianu îl ruga pe Take Ionescu să intre în minister. Miniștrii puterilor aliate îl sfătuiră în același sens. Un guvern național părea tuturor necesar… Condițiile acestei colaborări nu mai aveau importanță. Victoria era totul.” (Constantin Xeni )

Dacă din punct de vedere politic și militar, România intra în noul an 1917 pregătită pentru înfruntarea decisivă, rămânea factorul moral. Românii, și mai ales cei care luptau în linia întâi aveau nevoie – dincolo de nădejdea unirii – de o perspectivă a ceea ce avea să vie, de o promisiune că ceea ce fusese nedrept în România mică nu se va perpetua în cea mare. Iar făgăduiala a venit din partea factorului constituțional, regele Ferdinand, în cel mai potrivit moment. Încă din februarie 1917, Ferdinand adresându-se trupelor îndeamnă la optimism și speranță:

„Din adâncul nefericirii noastre trebuie să ne ridicăm ca un exemplu de energie… Privirile noastre trebuie să fie îndreptate spre viitor”.

Confruntat însă cu evenimentele declanșate de abdicarea țarului Nicolae al II-lea (2 martie 1917), disoluția armatei ruse, agitația elementelor bolșevice din România în frunte cu fostul socialist (devenit acum ciracul lui Lenin), Cristian Racovski, care amenința cu asasinarea familiei regale, dar și cu incipientele ambiții politice ale generalului Averescu, Regele Ferdinand, aflat în inspecție, exact la armata a II-a, condusă de Averescu, ține la Răcăciuni pe 23 martie un discurs în fata soldaților:

„Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da și o largă participare la treburile politice.”

Acest discurs, care pare să fi fost spontan – premierul Brătianu neavând cunoștință de el – a avut un efect nemaipomenit asupra ostașilor.

„Cuvântul regal a avut o extraordinară forță de consolidare și amplificare a motivației soldaților-țărani de a continua lupta. Pentru ei, sfârșitul războiului trebuia să însemne, în primul rând, împroprietărirea. Este ceea ce explică soliditatea «frontului intern» – absența oricăror tulburări în rândurile populației și armatei – precum și imunitatea manifestată față de propaganda comunistă, desfășurată de soldații ruși, câștigați de ideile lui Lenin”. (Florin Constantiniu)

Dacă 1916 fusese anul dezastrului, 1917 urma să devină anul decisiv. România ori urma să fie ștearsă de pe hartă, cu familia regală și autoritățile ei rătăcind prin sudul Rusiei, ori va rezista pe peticul de pământ rămas, păstrându-și o minimă suveranitate și putință de a continua lupta alături de aliații săi, în vederea împlinirii idealului național. La această dilemă vor răspunde ostașii români în vara anului 1917. Fără tragediile anului 1916, fără sacrificiile și eroismul anului 1917, nu ar fi putut exista clipele astrale din 1918.