Autor 11368 vizualizări


Regimul lui Ceauşescu este analizat într-o culegere de studii, „Politică şi societate în epoca Ceauşescu”, coordonată de Florin S. Soare şi apărută de curând la Editura Polirom.

Volumul „Politică şi societate în epoca Ceauşescu”, apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, include studii recente cu privire la instaurarea regimului Ceauşescu în România şi la efectele pe care le-a avut asupra societăţii. Pe baza documentelor de arhivă, dintre care multe inedite, sînt prezentate principalele transformări politice şi sociale din perioada 1965-1989, de la programele de reconstrucţie urbană pînă la formele de rezistenţă a populaţiei faţă de cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi modificarea discursului ideologic, cu trecerea de la „marxism-leninism” la „socialismul ştiinţific”. Analizele centrate pe relaţia scriitorilor cu cenzura şi puterea, utilizarea poeziei patriotice ca instrument de propagandă în şcoală şi condiţia femeii în comunism sînt completate de portrete ale unor personalităţi ale epocii, ca Lucian Pintilie sau Nicolae Rădulescu.

Iată titlurile câtorva studii prezente în volum:Intelectualii în tonuri de gri • Comandamentele tematice de propagandă ale poeziei şcolare din epoca Ceauşescu • Ion Caraion – consilier al Securităţii pe probleme de cultură • „Orfanii comunismului” în proza lui Mircea Nedelciu • Familia, căsătoria şi divorţul între ideologia comunistă şi pronatalism • Scriitorul oniric „securizat”:arhivele CNSAS • Între tipar şi sertar. Strategii şi opţiuni ale scriitorilor în anii ’80. Studiu de caz Ion D. Sîrbu • Umor şi politică în România comunistă:viaţa între rîs şi frică

Umorul politic în România comunistă – încotro?-fragment din volumul „Politică şi societate în epoca Ceauşescu”, coordonat de Florin S. Soare, Editura Polirom

Judecînd astfel în paradigma relaţiei de glumă între stat şi societate, se poate deduce faptul că umorul politic devine practic un catalizator al comunicării dintre cele două entităţi. Dacă umorul politic mediază şi moderează, deci, această relaţie, este important să observăm în ce manieră o face (ce trăsături transformă umorul politic în mediator) şi ce forme şi valenţe dobîndeşte în acest context.

Teorii privind modul în care umorul politic ar influenţa pîrghiile puterii sociale într-un stat totalitar există într-un număr relativ ridicat, însă de multe ori contextul „statului totalitar” nu este surprins într-un mod comprehensiv, pierzîndu-se astfel exact acel detaliu esenţial din întreg care se oglindeşte în parte. Pentru început, este important să delimităm motivele pentru care umorul politic românesc din perioada comunistă, atît cel oficial, cît şi cel popular, a fost luat în serios de ambele părţi ca practică de comunicare, dar mai ales de ce umorul politic de factură populară era văzut de Partid drept un element periculos. Răspunsul se află în chiar atitudinea Partidului faţă de umorul politic în general, considerat un instrument de corecţie socială, care ar fi putut deci modifica (chiar dacă doar incremental) atitudini şi comportamente. Într-un discurs din Urzica din februarie 1979, Nicolae Ceauşescu formula următorul îndemn:„Folosiţi arma umorului, satirizaţi defectele care se manifestă în societate şi la oameni! Faceţi din arta voastră un instrument de perfecţionare continuă a societăţii şi a omului, de afirmare a dreptăţii şi echităţii sociale, a modului de muncă şi viaţă socialistă şi comunistă!”(1). Dacă dintre persoanele intervievate unele au insinuat că Partidul ar fi fost lipsit de simţul umorului pentru că era în esenţă doar violent, problema se poate explica şi altfel:Partidul avea doar un simţ al umorului, adică o competenţă culturală redusă tradusă printr-un singur fel de a înţelege umorul, şi anume ca element corectiv. În consecinţă, orice banc făcut despre partidul sau statul comunist era o critică la adresa acestora, o încercare de a le corecta, or comunismul, deşi incomplet evoluat, era un lăstar al perfecţiunii! Aşadar, umorul politic comunist a fost luat în serios pentru că era considerat un act de conştiinţă care putea conduce la atitudini nepotrivite pentru bunul mers al revoluţiei socialiste. Urmînd acest fir, ajungem la aspectul privitor la conţinutul şi mesajul transmise de umorul politic şi trăsăturile implicate relativ la cele două entităţi aflate în disjuncţie. Umorul politic oficial „administrat” de Consiliul Român pentru Cultură şi Educaţie Socialistă era concentrat pe aspecte minore ale vieţii civice şi adînc înrădăcinat în retorica socialistă. Deşi se admite că revoluţia socialistă nu a ajuns la final şi comunismul încă nu a atins perfecţiunea, cauzele acestei evoluţii slabe sînt identificate în fiinţa umană şi în nevolnicia sa în alinierea cu „normele eticii şi echităţii noastre socialiste”, temele predilecte fiind birocraţia, mita, nepotismul, corupţia micilor funcţionari sau lenevia, considerate marile piedici în progresul socialismului. Se poate deduce deci că umorul politic oficial servea la protejarea utopiei comuniste de bănuieli de imperfecţiune, mutînd vina pe slăbiciunea umană. În acest sens, „omul nou” rămînea un obiectiv justificabil şi mai ales necesar.

Apar totuşi şi referinţe la Occident şi poluarea capitalistă, în aceeaşi logică prieten-duşman, Vestul fiind portretizat ca o lume pe marginea prăpastiei, dovadă fiind şi lupta pentru înarmare pe care o alimentează. Umorul popular însă pare să aibă un simţ mai acut al istoriei şi o ironie necruţătoare:

Din tezaurul de înţelepciune moştenit de clasicii marxism-leninismului:

– Capitalismul este pe marginea prăpastiei.

– Socialismul este cu un pas înaintea capitalismului (2).

Chiar şi cînd scăpau de sub lupa cenzurii în paginile Urzicii unele bancuri cu potenţial tăiş dublu, conţinutul acestora nu putea apărea decît sub o formă relativ atrofiată de satiră incertă, fără a ţinti direct persoana sau situaţia vizată. O diferenţă şi mai pregnantă şi pragmatică însă poate fi observată la nivelul socialului. Tipul de umor şi informaţie promovat prin Urzica era conceput astfel încît să integreze oamenii într-un sistem şi să dea impresia unei comunicări permanente, îndemnîndu-i să trimită contribuţii personale (plîngeri, observaţii, bancuri, caricaturi etc.) sub pretextul săvîrşirii unei datorii civice. Mai mult, se poate infera că menţinerea unei organizaţii oficiale a canalelor de umor intenţiona să reducă probabilitatea ca oamenii să recurgă la forme de umor „denigrante” şi periculoase pentru regim. Acest lucru nu se făcea doar prin revista oficială de umor, ci şi prin intermediul festivalurilor şi competiţiilor umoristice, apogeul fiind atins prin brigăzile umoristice (de agitaţie) prezente în multe instituţii şi întreprinderi şi formate chiar din angajaţi, cu scopul de a înlesni contactul colegilor cu realismul socialist şi de a demonstra că actul umorului este unul de conştiinţă (3). (...) 

 

Note

1. Editorial în Asociaţia Umoriştilor Români &CCES (ed.) – Urzica, februarie 1979, nr. 652, p. 5.

2. Călin-Bogdan Ştefănescu, 10 ani de umor negru românesc, Editura Metropol-Paideia, Bucureşti, 1991, p. 19.

3. Bogdan Căuş, „Comicul popular”, în Asociaţia Umoriştilor Români &CCES (ed.) – Urzica, februarie 1984, nr. 710, p. 2.