Autor 12287 vizualizări


Ce cuvinte să rostești în fața unui rege? Ce cuvinte ar face cinste unui astfel de moment – când în fața ta, la nici un metru distanță, atât de aproape încât îi vezi clar albastrul ochilor și pielea brăzdată de trecerea anilor, stă gârbovit – sub greutatea vârstei, a solemnității rangului sau poate doar a vieții – ultimul rege al României? „Să trăiți, Majestate!”sună nelalocul lui. Poate că e mai bine să nu zici nimic – și să zâmbești pur și simplu, încercând să transmiți printr-un gest simplu bucuria din suflet și un gând bun.

Aceasta este o dilemă pe care nu o vom mai avea niciodată. Este și povestea unui moment pe care-l păstrez cu mare drag în memorie, pitit cu grijă în colțul amintirilor de care nu mă voi despărți toată viața.

Era 10 mai 2012. Zi de sărbătoare și amară nostalgie pentru cei care celebrează vechea zi națională a României și ziua regalității. O zi în care mai aveai șansa să vezi pe stradă doi oameni întâlnindu-se și salutându-se cu un simplu „Trăiască Regele!”. Eram pe-atunci în ultimul an de facultate și pregăteam lucrarea de licență. Prin urmare, acel 10 mai m-a prins în sala de lectură numărul 4 de la Biblioteca Centrală Universitară. La ora 11 am coborât la statuia lui Carol I, acolo unde membrii familiei regale depun în fiecare an o coroană de flori în onoarea întemeietorului dinastiei. În jurul statuii se adunase deja un grup destul de numeros de oameni. Cei mai mulți era trecuți de prima tinerețe. Unii erau probabil născuți chiar în vremea regatului; alții poate crescuseră în familii în care s-au transmis de la generațiile bătrâne povești din vremea regilor. Și câțiva, mai tineri, născuți în comunism sau chiar în România postdecembristă, care vedeau în monarhie și în persoana regelui Mihai posibilitatea, din păcate ratată, a unui alt prezent.

Când am coborât atunci în Piața Palatului nu aveam de unde să știu că avea să fie ultima oară când Regele Mihai participă la această ceremonie... Puțin după ora 11 a sosit coloana oficială a familiei regale. Regele era însoțit de fiica sa, principesa Margareta, și de soțul acesteia. Îmi aduc aminte cum mulțimea strânsă în fața statuii primului rege al României s-a îngrămădit în jurul ultimului rege în momentul în care acesta a coborât din mașină. M-aș fi bucurat și eu să-l văd mai îndeaproape pe regele Mihai, dar nu mi s-a părut de cuviință gestul îmbulzirii în fața acestui om bătrân și firav. Am rămas prin urmare într-o parte și m-am mulțumit să privesc de la distanță cum regele depune coroana de flori într-un cor de voci care strigă „Trăiască Regele!” și „Monarhia salvează România”.

Norocul a făcut ca pașii să-l poarte pe rege înapoi spre mașină chiar prin fața mea. A trecut încet, cu pași mărunți, și a întors privirea către noi, cele câteva persoane rămase acolo. Să se fi citit pe chipul meu emoția sinceră a momentului? Mai mult ca sigur, pentru că m-am trezit dintr-o dată că îmi întinde mâna. I-am strâns mâna parcă mai mult din instinct, din reflexul gestului, pentru că altfel m-am blocat. Aș fi vrut să-i spun ceva – dar ce? Și-aici revin la dilema de la început: ce cuvinte să rostesc în fața unui rege, când ne despart trei pași, 70 de ani și rămășițele apăsătoare ale unei vieți așa cum nimeni nu și-ar dori?

N-am fost în stare să spun nici măcar un cuvânt. Am zâmbit doar – și am primit la rându-mi un zâmbet cald, plin de recunoștință. Recunoștința unui rege în vârstă de 91 de ani care vede în ochii unui tânăr de 21 de ani, născut într-o altă lume, simpla bucurie de a fi față în față.

De-atunci, nu m-am mai întors în Piața Palatului de ziua regalității. Iar următoarea zi de 10 mai nu cred că va mai fi o bucurie pentru nimeni. Am rostit deja pentru ultima oară „Trăiască Regele!”.