Ultimele ore din viața lui Dostoievski. „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”
„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i ţâşnea din suflet îşi trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanţuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe.
În „Dicționarul enciclopedic rus” din 1875, editat de I.N. Berezin, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg (anul al II-lea, seria V, fascicolul 2), biografia alcătuită de V.Z. este publicată cu o mulțime de greșeli referitoare la data nașterii, viața și opera scriitorului. În „Jurnal de scriitor”, volumul I, Dostoievski ne precizează: „E greu să-ți imaginezi că pe o jumătate de pagină se pot face atâtea greșeli. Nu m-am născut în 1818, ci în anul 1822. Răposatul meu frate Mihai Mihailovici, editor al revistelor Vremia [Timpul], Epoha, a fost mai mare și nu mai mic cu patru ani decât mine (…)”. De atunci, până în prezent, celebrele dicționare ale lumii chiar („Le Petit Robert des noms propres”, „Britanica Concise Enciclopedia”, „Larousse” etc.) prezintă anul nașterii 1821, iar prenumele: Fedor, Fiodor, Feodor. În descrierea CIP de la Biblioteca Națională a României este trecut Feodor Mihailovici Dostoievski. Varianta cea mai sinceră este cea a editorilor români care au trecut pe copertă: F.M. Dostoievski, iar în pagina biografică din carte: Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Primul roman, primul succes, prima criză de epilepsie
Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgârcit și alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care moare la 35 de ani, de turberculoză. Aveau împreună 8 copii.
După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.
Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în mână cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa ca să devină ca Shakespeare.
Se considera poet, nu inginer, atunci când e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic din cadrul armatei. „Să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și amuzament”, spunea adesea autorul „Idiotului”, participând la viața de seară a cafenelelor, la câte un joc de cărți.
