Turul de Foc. La pas prin periferia Bucureștiului de odinioară



Mult mai puțin titrat din punct de vedere al valorii patrimoniului arhitectural decât sectoarele 1 şi 3, Sectorul 2 al Capitalei ascunde însă adevărate perle ale unui oraș născut multicultural și dezvoltat în urma unor nevoi reale. Aici au supraviețuit aproape integral câteva dintre mahalalele Bucureștiului de odinioară, cu elemente specifice unor comunități care erau cândva foarte bine reprezentate.

Turul are în vedere elemente ale Cartierului Armenesc și monumente adiacente acestuia precum: Biserica Greacă, Foișorul de Foc, Casa Melik, dar și străzile Zece Mese, Spătarului, Franzelarilor. Totodată, articolul caută să atragă atenția asupra importanței patrimoniului, a îngrijirii acestuia, în contextual dezinteresului tot mai mare vizavi de păstrarea valorilor din trecut. Pentru a fi ușor de reperat, am ales ca punct de întâlnire și debut al turului nostru Biserica Armenească, o construcție emblematică a sectorului 2, amplasată pe bulevardul Carol I.

Poporul armean: de la Yerevan la București

Despre armeni se poate spune că au avut, dincolo de un simț înnăscut al negustoriei, o preocupare deosebită pentru viața spirituală. Leagănul civilizației armene este în jurul Muntelui Ararat, pe teritoriul Turciei actuale, loc din care se presupune că s-au extins în toate cele patru zări. Statisticile indică existența a 3 milioane de armeni pe teritoriul Armeniei actuale și 8 milioane în exteriorul granițelor acesteia.


Armenia este cunoscută pentru diferitele sale produse textile, fie că este vorba de brâuri, cuverturi sau covoare – acest lucru se datorează în parte și culorii kirmiz, o nuanță roșu-violet, denumită intuitiv de către arabi culoarea armenească. Interesant este faptul că această culoare este considerată la fel de importantă precum purpura din Imperiul Bizantin. Pigmentul se spune că este preparat cu ajutorul unei insecte ce trăiește pe stejarii din Armenia. Cu toate acestea, kirmizul a devenit treptat culoarea violet, fiind întrebuințată actualmente destul de rar în diferitele materiale textile. Legendele spun şi că succesul armenilor la negustorie ar fi lăsat moștenire omenirii cel mai banal și totodată plin de semnificație gest: simpla strângere de mână. Aceasta avea ca scop creșterea încrederii dintre vânzător și cumpărător.

Biserica Armenească și complexul din care face parte 

Cea mai veche biserică armenească din București datează din timpul lui Matei Basarab. Era o biserică de lemn. Mai târziu, pe locul acestei construcţii a fost zidită actuala Catedrală Armenească, conform planurilor arhitectului de aceeaşi etnie, Dimitrie Maimarlou. Biserica este construită după modelul Marii Caderale Armeneşti din Yerevan, cea mai veche catedrală din lume.

Biserica Armenească face parte dintr-un complex de clădiri și monumente strâns legate ca semnificație între ele – printre altele, aici se găsesc Muzeul și Biblioteca Dudian. Muzeul găzduiește diferite obiecte de cult, cărți, covoare și tapiserii. Alături de acestea, în curtea complexului se află bustul generalului Andranik Ozanian, militar și om politic care s-a remarcat în procesul de câștigare a independenței armene în luptele împotriva Imperiului Otoman, respectiv Țarist. Nu în ultimul rând, avem steagul armean, format din trei dungi orizontale de culoare roșie precum rodia, albastră asemenea strugurilor și portocalie precum caisa. Asocierea cu fructele nu este una întâmplătoare, întrucât, dacă analizăm crucea aflată în imediata apropiere a steagului, descoperim fascinația poporului armean pentru motivele florale, pentru fructe și plante, în general, căci, până la urmă, se pare, crucea a fost inspirată de copacul vieții.

Primarul Protopopescu și piața care îi poartă numele 

Lăsând în urmă Biserica Armenească și continuându-ne călătoria pe bulevardul Carol I, vom ajunge într-o mică piață: Pache Protopopescu. Numele acesteia vine de la unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați primari ai Bucureștiului din secolul al XIX-lea, Emilian Pache Protopopescu, care a reușit, în scurtul său mandat, să modernizeze semnificativ capitala. De-a lungul vieții, el a ocupat mai multe funcții, precum: prefect al Poliției Capitalei sau deputat independent conservator, dar cea mai importantă a fost cu siguranță cea de primar al Bucureștiului (1888-1891). În timpul mandatului său o serie de străzi au fost pavate și sistematizate, au debutat lucrările pentru realizarea axei Est-Vest, au fost înființate 28 de școli, între care se numără și Liceul „Gheorghe Lazăr” și, nu în ultimul rând, s-au pus bazele primului serviciu de transport gratuit, cu trăsura, al bolnavilor la spital.


Pache Protopopescu a murit în anul 1893 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu. În memoria sa, în parcul amplasat în centrul pieței ce îi poartă numele a fost ridicată o statuie, operă a sculptorului Ion Georgescu. În 1948, comuniștii hotărăsc să înlocuiască statuia fostului primar cu o fântână arteziană și să schimbe atât denumirea pieței, cât și a parcului în „Izvorul Rece” (parcul a rămas cu această denumire și astăzi, în timp ce piața a revenit la numele inițial). Anul 2007 vine cu o nouă schimbare – demolarea fântânii și apariția, în locul său, a statuii lui Nicolae Bălcescu. Ulterior a fost construită în parc o nouă fântână. Dacă s-au încheiat sau nu transformările în privința amenajării parcului, timpul este singurul care ne va putea răspunde.  

Grecii – o comunitate aparte în Bucureștiul secolului al XIX-lea  

În imediata vecinătate a pieței Pache Protopopescu se află două clădiri emblematice pentru comunitatea elenă din București. Este vorba, desigur, despre Biserica și Ambasada Greciei.

Menționați în documente încă din secolul al XVI-lea, adeseori cu ocupația de negustori, grecii din Capitală se organizează sub forma unei comunități, numită Orphaeus, abia în 1874. Spre deosebire de celelalte comunități, grecii nu au avut niciodată un cartier propriu, iar acest aspect a îngreunat, firește, construirea unei biserici. Astfel, piatra de temelie a unui lăcaş de cult a fost pusă abia în 1899, de Ziua Națională a Greciei, pe 25 martie, iar prima Liturghie oficiată în noul așezământ a avut loc doi ani mai târziu. Construirea bisericii a fost posibilă în mare parte datorită donației oferite de către Panaghis Harokopos, un grec născut în Kefalonia și stabilit în România, în jurul orașului Călărași. Tot în 1899 a fost ridicată şi clădirea din spatele bisericii, în care astăzi își are sediul Ambasada Greciei. Ambele construcții au fost proiectate de arhitectul german A. Lardel și se află pe Lista Monumentelor Istorice.


Nu putem vorbi despre greci fără să îl amintim și pe Evanghelie Zappa. Și nu puține sunt motivele pentru care acesta ar trebui cunoscut. Un prim motiv ar fi acela că de numele său se leagă finanțarea primei ediții a Jocurilor Olimpice moderne, organizate la Atena, în 1859. Aceasta, împreună cu următoarele trei ediții, au rămas cunoscute sub denumirea de „Olimpiadele lui Zappa”. De asemenea, el a fost cel care, împreună cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fondat, în 1867, Academia Română. Patru ani mai târziu, Zappa a donat 10.000 de galbeni pentru ca Dicționarul și Gramatica limbii române să poată fi tipărite. În memoria sa a fost ridicat un bust, acesta găsindu-se în fața sediului Comitetului Olimpic și Sportiv Român.

Două „case surori” de secol XIX  

Continuându-ne plimbarea pe bulevardul Ferdinand I, merită să facem o scurtă oprire la nr. 13-15, pentru a admira două case de patrimoniu, construite la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai precis în 1897. Pe lângă asemănarea izbitoare din punct de vedere arhitectural, cele două imobile mai au o particularitate comună, și anume deschiderea parcelelor către două străzi: strada Olari și bulevardul Ferdinand I.

Despre casa de la nr. 13 aflăm din relatările lui Annie Bentoiu, soția compozitorului Pascal Bentoiu, că aceasta a intrat, începând cu anul 1947, în posesia unei mătuși a acestuia, „tante Aline”. Cei trei vor conviețui împreună (cuplul locuind în sufragerie) până în 1948. Odată cu naționalizarea apar și noi reglementări ce vizau spațiul de locuit. După luarea deciziei conform căreia un om avea dreptul la doar opt metri pătrați locuibili, podul casei a fost ocupat de câteva familii străine, care nu au avut drept principal obiectiv întreținerea în bună stare a casei. Astăzi construcția a fost renovată și găzduiește o companie de consultanță în comunicare.

Coincidența poate a făcut ca și la numărul 15 să locuiască tot un compozitor. De această dată este vorba despre Alexandru Adolf Flechtenmacher, cunoscutul violonist și dirijor român. Născut în 1823 în capitala Moldovei, acesta a compus muzica pentru majoritatea pieselor de teatru apărute pe plan național în perioada 1840-1880, a fost autorul primei operete românești și a creat muzica pentru binecunoscuta „Horă a Unirii”.

Când cea mai înaltă clădire a Bucureştiului avea 42 de metri... 

Construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, între anii 1890 şi 1891, clădirea Foişorului de Foc, devenită între timp monument istoric şi de arhitectură, a fost cea mai înaltă clădire din perioada respectivă (42 m înălţime). Arhitectul Primăriei Bucureştiului şi al Eforiei Spitalelor Civile din acele timpuri, George Mandrea, este cel care a conceput impresionantul edificiu, atribuindu-i acestuia două roluri extrem de importante: post de observaţie al incendiilor şi rezervor de apă. Trebuie menţionat că în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX infrastructura edilitară era extrem de precară. Rezervorul ce trebuia proiectat era o adevărată necesitate, atât pentru alimentarea cu apă a zonelor mărginaşe ale Bucureştiului, cât şi pentru intervenţiile brigăzilor de pompieri ce îşi încep activitatea în această clădire încă din anul 1892. Din cauza unor erori tehnice, rezervorul de apă nu a putut fi însă folosit niciodată. 

Cum s-a născut Foişorul de Foc 

Imaginaţi-vă că ne aflăm la început de secol XIX. Străzile oraşului lui Bucur sunt înguste, întortocheate, casele sunt construite una lângă alta, deloc aerisite. Mai mult de atât, majoritatea caselor din mahalale sunt construite din lemn şi bârne de salcâm, acoperite cu stuf, paie sau şindrilă. Un climat extrem de propice pentru ca un incendiu să se propage imediat de la izbucnirea lui. În anul 1847, în Sfânta zi de Paşti (23 martie), dintr-o joacă de copil şi pe fondul descrierilor de mai sus, un incendiu devastator distruge mai mult de trei sferturi din oraş. Focul a durat câteva săptămâni, pagubele au fost imense, iar ţările din vecinătatea Ţării Româneşti au trimis ajutoare sinistraţilor (în special Rusia şi Imperiul Otoman).


În urma acestui eveniment, pentru autoritățile de la acea vreme era evident că măsurile de prevenire a incendiilor trebuiau îmbunătăţite. Coroborată şi cu dărâmarea Turnului Colţea (principalul observator al incendiilor din acea perioadă) în anul 1888, necesitatea construirii unui nou turn de observație devine tot mai evidentă. Astfel, în anul 1891 se finalizează ceea ce a rămas în memoria colectivă sub numele de Foişorul de Foc. Deşi a fost o construcţie impresionantă şi costisitoare la vremea respectivă, Foişorul şi-a încetat relativ rapid activitatea de observaţie a incendiilor: în anul 1911 apar primele linii telefonice, incendiile putând fi anunțate mult mai rapid. De asemenea, clădirile care încep să fie construite în jurul edificiului îngreunează şi mai mult vizibilitatea.

În momentul de faţă, clădirea Foişorului de Foc găzduieşte Muzeul Naţional al Pompierilor. O scurtă vizită aici vă va lămuri asupra istoriei pompierilor de-a lungul timpului. O secţiune aparte a muzeului este cea dedicată luptei din Dealul Spirii, din anul 1848, când batalionul de pompieri conduşi de căpitanul Pavel Zăgănescu a fost învins de către oastea otomană trimisă să înăbușe revoluţia. Un alt aspect important ce trebuie remarcat în locul în care am ajuns cu traseul nostru este că, în perioada comunistă, demolările nu au afectat prea mult urbanistica zonei. Astfel că piaţa Foişorul de Foc, situată la intersecţia Bulevardului Ferdinand cu Strada Traian şi din care converg mai multe străzi secundare, este constituită, relativ, din aceleaşi clădiri pe care le puteam întâlni şi în perioada interbelică.  


Strada Zece Mese 

Continuând călătoria noastră prin vechiul Bucureşti, ajungem pe o veche stradă a periferiei oraşului de odinioară – şi încă una cu un nume şi o poveste aparte: strada Zece Mese. Ea aminteşte de un local dispărut, Cafeneaua Galbenă, frecventată în principal de samsarii pieţei. În timpul verilor călduroase, patronul cafenelei întindea de-a lungul trotuarului fix zece mese! Ca urmare, locuitorii străzii au adoptat această denumire populară a birtului.

Strada Zece Mese este amintită şi în literatură, I.L. Caragiale sau Nicolae Steindhardt o menționează în scrierile lor; şi, pentru a sugera şi caracterul multietnic al traseului, redăm un scurt pasaj din Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbînzii de Nicolae Steindhardt: „Vine şi Marghit? Întreb. Marghit e fiica necăsătorită a doamnei Kuprelnik; cealaltă, doamna Florel, şade în strada Zece Mese, în casa lor bătrânească. Tot acolo locuiesc şi madam Kuprelnik şi Marghit. Mătușa mea, când vorbeşte de ei, vorbeşte ca despre un minister sau o instituţiune: Merg în Zece Mese, sau: Sunt invitată în Zece Mese, sau încă: Aşa se serveşte în Zece Mese”.

Calea Moşilor 

Mergând către celălalt capăt al străzii Zece Mese, ne intersectăm cu una dintre cele mai vechi artere bucureştene: Calea Moşilor. Din istoria acestei străzi emblematice pentru oraş vom alege doar câteva evenimente şi poveşti importante.

Multă vreme „rivală” cu mult mai cocheta şi occidentala Calea Victoriei, Calea Moşilor este vechiul „Pod al Târgului de Afară” (Târgul Moşilor – zona Bucur Obor de astăzi). Este menţionată pentru prima dată în vremea domnitorului Şerban Vodă Cantacuzino (1640-1688) şi, tot în acea vreme, pe aici trecea pârâul dispărut al Bucureştiului: Bucureştioara. Constantin Bacalbaşa notează că în anul 1903, pe 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, aproape 200.000 de oameni au vizitat Târgul de Moşi. De altfel, I.L. Caragiale şi Tudor Arghezi amintesc de Târgul Moşilor în scrierile lor.

Dar Calea Moşilor punctează şi la capitolul premiere: este prima stradă pietruită din oraş (1825); în anul 1872 pe aici apar primele tramvaie trase de cai, pentru ca mai apoi, în anul 1894, să apară şi primul tramvai electric din Bucureşti, pe traseul Obor-Cotroceni. În anul 1906 este consemnată a fi cea mai lungă arteră a Capitalei. După instalarea regimul comunist, vechea stradă comercială a Bucureştiului este supusă şi ea, din păcate, demolărilor sistematice. Continuăm traseul către Strada Spătarului şi, după câţiva paşi, ne intersectăm cu Strada Franzelari. Strada apare în Planul maiorului Pappasoglu din 1871 şi îşi „trage” numele de la breasla franzelarilor, desigur. Un anume Ioniță Cocatorul este, pesemne, primul franzelar din Bucureşti (acest sortiment nou de pâine pentru locuitorii urbei, franzela – probabil de inspiraţie grecească – apare în Bucureşti la sfârşitul secolului XIX). 

Casa Melik – cea mai veche casă din București sau o legendă urbană? 

Pe strada Spătarului la nr. 22, în inima sectorului 2, nu departe de Biserica Armenească, se află o clădire presupusă ca fiind cea mai veche din capitala României. Ca în cazul oricărui monument istoric de mare importanță, și în cazul casei Melik putem vorbi de o sumedenie de legende urbane, de o învăluire categorică în mister. Numele străzii se află în legătură directă cu această locuință, despre care se presupune că a aparținut într-o primă etapă unui boier cu rang de spătar. De remarcat este că numele acestui individ nu rămâne consemnat în istorie – ceea ce rămâne este rangul său boieresc. Din acest motiv, dar și din lipsă de dovezi concrete cu privire la existența acestui prim proprietar, relatarea rămâne la nivelul unei legende urbane. 

Învăluit în mister este și anul ridicării acestei construcții. Deși cercetătorii plasează în studiile lor casa în a doua jumătate a secolului XVIII, nu se știe cu siguranță anul în care a apărut ea în peisajul urbei. O variantă vehiculată este anul 1760, dar povestea începe să fie tot mai clară începând cu anul 1800. Luând în considerare situarea în proximitate față de cartierul armenesc, nu este de mirare faptul că această construcție ajunge, în cele din urmă, în posesia unui negustor armean, pe numele său Kevork Nazaretoglu. Sub patronajul său, casa Melik intră într-o perioadă de restaurare, prima de acest gen dintr-o serie de astfel de acțiuni. Renovări ulterioare au fost făcute în anii 1920, 1970 și 2009.


Numele Melik provine de la cel mai important proprietar al acestei locuințe, arhitectul Iacob Melik, care se căsătorește cu o urmașă a negustorului armean Nazaretoglu, pe numele ei Ana. La moartea soțului ei, Ana va dona această casă comunității armene. În 1920, un descendent al lui Iacob Melik, Eugen, va reintra în stăpânirea locuinței, moment în care va porni un amplu proces de restaurare. În 1969, reintrată în posesia comunității armene, casa este donată statului, care decide să facă din aceasta un muzeu de artă. Începând cu anul 1971, casa devine Muzeul „Theodor Pallady”, locul de adăpost al colecției de artă donate de către soții Răuț, Gheorghe și Serafina. Colecția cuprinde aproximativ 1.300 de piese și include lucrări ale unor pictori străini precum și autohtoni. Muzeul capătă acest nume ca urmare a numărului mare de lucrări semnate Theodor Pallady prezente în colecție.

Mai mult, Casa Melik este un exemplu de arhitectură tradițională românească, lucru evidențiat în special prin intermediul cerdacului închis de la etaj. Scara din lemn, streașina, dar și decorațiunile exterioare completează aspectul casei, de altfel foarte puțin modificat pe parcursul numeroaselor demersuri de renovare. Vechimea, dar și aspectul acestei locuințe, legendele care o înconjoară dar și informațiile certe fac din aceasta o comoară inestimabilă a Bucureștiului, un monument ce nu este exploatat încă la adevărata sa valoare.

Traseul pietonal „Turul de Foc – La pas prin periferia Bucureștiului de odinioară” face parte din proiectul „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociației Turism Istoric. Turul a fost realizat în luna septembrie a 2017 și a adunat 80 persoane în fața Bisericii Armenești, curioase să descopere istorii din mahalalele de odinioară.

Surse:

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat – Memorii 1947-1959, Editura Humanitas, Colecția Ebook, 2011 
Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot: Biserici, ceremonii, războaie, București, Humanitas, 2015 
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, București, Editura Vremea, ediția a III-a revăzută, 2009 
Titu Maiorescu, România, Războaiele balcanice și Cadrilaterul, București, Editura Machiavelli, 1995 
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, București, Ed. Humanitas, 2007 
George Potra, Din Bucureştii de ieri, Vol. I, București, Ed. Ştinţiifică şi Enciclopedică, 1990 
http://www.uariasi.ro/despre-armeni 
http://www.stradaarmeneasca.ro/12-curiozitati 
http://topu.ro/12-lucruri-interesante-despre-armenia 
http://ouatib.blogspot.ro/2016/06/fintina-din-parcul-izvorul-rece-1950.html 
http://biserica_greaca_bucuresti.crestinortodox.ro/istoric/istoria_bisericii_grecesti_buna_vestire_din_bucuresti-49  
http://patrimoniu.gov.ro/images/lmi-2015/LMI-B.pdf  
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/minunata-poveste-a-lui-evanghelie-zappa  
http://punctedefuga.ro/2012/09/ferdinand-nr-13 
http://www.ipedia.ro/alexandru-flechtenmacher-643 
http://www.muzeulpompierilor.ro/index.php/2013-04-26-02-05-09/despre-muzeu 
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_din_Bucure%C8%99ti,_sector_2#B-II-m-B-18722  
http://www.mediafax.ro/cultura-media/poveste-urbana-casa-melik-o-parte-a-istoriei-romaniei-impresioneaza-in-circuitul-arhitectural-bucurestean-foto-12942001  
http://100delocuri.ro/casa-melik-muzeul-theodor-pallady 
http://www.digi24.ro/emisiuni/jurnal-pentru-copii/povesti-din-bucuresti-casa-melik-212280 


""