Turnurile de asediu: Cele mai mari şi mai complexe maşini de luptă din Antichitate şi Evul Mediu jpeg

Turnurile de asediu: Cele mai mari şi mai complexe maşini de luptă din Antichitate şi Evul Mediu

📁 Istoria Armelor
Autor: Liviu Iancu

    Până la apariţia armelor de foc, zidurile cetăţilor s-au dovedit a fi adeseori impenetrabile în faţa asalturilor, loviturilor de berbec sau tirului de proiectile ale balistelor și catapultelor. Asediatorilor le rămânea atunci una dintre cele mai costisitoare, dar și mai eficiente opţiuni: construirea unor gigantice turnuri de asediu, de cele mai multe ori mobile, mai înalte decât zidurile cetăţilor asediate. Acestea permiteau atacatorilor să se apropie în siguranţă de metereze și să mute lupta chiar pe zidurile fortificaţiilor potrivnice. 

    În principiu, există cinci modalităţi de a cuceri o cetate: 1. trecerea pe deasupra zidurilor ei, folosind scări sau construind platforme până la înălţimea meterezelor; 2. distrugerea unui segment al zidurilor prin tiruri de proiectile și lovituri de berbec; 3. provocarea prăbușirii zidurilor, prin săparea de galerii subterane sau demolarea bazei acestora; 4. provocarea capitulării prin încercuire și înfometare; 5. utilizarea șiretlicurilor și trădătorilor. Cea mai simplă metodă pare a fi prima, fără a necesita cunoștinţe tehnice deosebite. În schimb, ea este și cea mai primejdioasă, atacatorii fiind expuși permanent tirului celor asediaţi. Apariţia turnului de asediu se explică tocmai prin dorinţa de a oferi protecţia necesară trupelor care au ca obiectiv să ajungă pe zidurile cetăţii vizate.

    În varianta cea mai simplă, turnul de asediu nu este decât un paralelipiped de lemn, cu o înălţime mai mare decât cea a zidurilor (deci, de obicei, mai înalt de 10 metri), care adăpostește în interiorul său războinici dispuși la mai multe niveluri care comunică prin scări. Turnul, așezat pe roţi, este deplasat prin diferite metode până în apropierea zidurilor dușmane, unde războinicii situaţi la cel mai înalt nivel reușesc să coboare pe metereze folosind un pod de lemn, mutând astfel lupta în interiorul cetăţii. Acestei idei de bază i-au fost adăugate numeroase îmbunătăţiri de-a lungul timpului, în funcţie de necesităţile, resursele și inventivitatea armatelor care au folosit o asemenea mașină de război. Încă de la începuturi, în Asiria, alături de soldaţii care luptau corp la corp, în turnurile de asediu au fost adăpostiţi și arcași care aveau ca scop eliminarea sau incomodarea apărătorilor de pe ziduri.

    Mai târziu, alături de arcași, la diferite niveluri ale turnurilor sau chiar pe acoperiș au fost amplasate mașini de luptă care aruncau proiectile. Spre sfârșitul Evului Mediu s-a ajuns chiar ca pe platformele superioare ale turnurilor de asediu să fie amplasate imense catapulte cu contragreutate (trebuchet), în vreme ce la sol erau montaţi berbeci gigantici. Alteori, ca în timpul asediului Niceei din timpul primei cruciade, turnurile au fost folosite pentru a distrage forţele asediate în lupte pe ziduri, protejând astfel activitatea sabotorilor care acţionau la baza fortificaţiilor. Dedicat iniţial depășirii zidurilor pe deasupra, turnul de asediu a devenit treptat un adăpost perfect pentru mai multe categorii de arme și o mașină complexă de luptă. Mai mult, turnul de asediu putea fi utilizat alături de alte categorii de forţe și alte mașini de luptă. De exemplu, la asediul Constantinopolului din 1204, veneţienii au construit turnuri de asediu pe galerele cu care îi atacau de pe mare pe bizantini. Pe de altă parte, de multe ori turnurile nu erau concepute pentru a fi deplasate, ci doar pentru a obţine supremaţia în duelul cu artileria de pe zidurile dușmane și a curăţa de la distanţă meterezele de inamici, permiţând berbecilor sau trupelor de asalt să se apropie în siguranţă de fortificaţii.

Neajunsurile acestor mașini de război

    Faptul că adeseori turnurile de asalt rămâneau imobile indică unul dintre marile lor dezavantaje: dificultatea de a fi mișcate. Uneori turnurile se prăbușeau chiar de la prima încercare de a le deplasa, ca în cazul asediului avarilor asupra Thesalonicului din 617-618. Sistemele de tracţiune erau oricum rudimentare, turnurile fiind mișcate ori cu ajutorul boilor, vulnerabili în faţa săgeţilor apărătorilor, ori prin efortul a sute și mii de soldaţi care le împingeau din interior și din spate. Abia mai târziu, ca la asediul castelului Kenilworth din 1266, ultimul mare asediu din istoria Angliei, un complex sistem de pârghii și scripeţi a fost utilizat pentru deplasarea turnurilor mobile. Alteori, terenul era ori prea accidentat, ori prea înclinat, ori prea moale pentru ca turnurile să poată fi utilizate. De exemplu, la asediul Lisabonei din 1147, turnul cruciaţilor anglo-flamanzi s-a afundat în solul de pe ţărm, iar fluxul Atlanticului i-a izolat pentru un timp pe războinicii din turn de restul camarazilor. Conștienţi de aceste limitări, apărătorii încercau să sporească barierele naturale împotriva turnurilor de asalt, săpând șanţuri cât mai adânci sau deversând în drumul mașinilor de război mari cantităţi de apă, noroi și chiar excremente. Asediatorii erau nevoiţi să execute lucrări suplimentare care să asigure un drum solid și neted spre zidurile inamice: de pildă, spre sfârșitul Războiului de 100 de ani, la asediul castelului Bréteuil din Normandia, francezii au folosit toţi șerbii din împrejurimi, timp de o lună, pentru a astupa șanţul de apărare pe un segment de câţiva zeci de metri, necesar deplasării unui gigantic turn de asediu. Totuși, se putea ajunge la o mare măiestrie în construcţia și manevrarea turnurilor de asediu, ca la asediul Ierusalimului din prima cruciadă, când creștinii au mutat doar în noaptea de 9 spre 10 iulie 1099 un imens turn de asediu pe o distanţă de 1000 de metri, spre un sector mai slab al apărării. Manevra a fost decisivă pentru obţinerea victoriei.

t2 jpg jpeg

    Printre neajunsurile turnurilor de asediu se numărau costurile mari și lipsa resurselor necesare construirii lor. Mai ales în Orient, lipsa lemnului era un impediment considerabil: cruciaţii aduceau uneori cheresteaua pentru turnuri pe mare, pe corăbiile veneţienilor sau genovezilor. Pe de altă parte, lemnul este un material ușor inflamabil, așa că unele dintre armele cele mai la îndemână pentru asediaţi erau tirurile de proiectile incendiare sau atacurile surpriză în afara zidurilor pentru a le aprinde de la bază. Atacatorii protejau părţile expuse ale turnurilor cu piei de animale înmuiate în noroi și oţet sau, mai rar, cu plăci metalice, mai eficiente, dar mai costisitoare. Împotriva atacurilor surpriză se săpau șanţuri în jurul turnurilor, ca la asediul cruciat al Tyrului din 1111.

    Alte inconveniente erau durata mare de construcţie a unui turn de asediu, precum și imposibilitatea de a ţine ascunsă pentru mult timp această operaţiune, ceea ce permitea apărătorilor să se organizeze împotriva ei. Avarii au reușit să surmonteze acest obstacol în 626, la asediul Bizanţului, evitând construirea turnurilor la faţa locului prin aducerea componentelor, deja fabricate, în care de transport, și doar asamblarea lor la faţa locului. În mod normal, manevra nu era posibilă, generalii neavând în intenţie să îngreuneze deplasarea armatelor cu un număr atât de mare de care. În plus, succesul turnurilor de luptă nu era niciodată sigur. Pe lângă contramăsurile deja amintite, asediaţii mai beneficiau și de alte opţiuni pentru a stăvili turnurile de asediu.

    Apărătorii puteau opta pentru construcţia unor turnuri de lemn pe sau în spatele propriilor ziduri, mai înalte decât cele ale atacatorilor. Grinzi groase erau folosite pentru a bloca rabatarea podului de lemn al turnului de asediu, astfel încât războinicii adverși nu mai puteau coborî pe metereze. Nu în ultimul rând, o prăbușire controlată a zidului, la momentul potrivit, putea conduce la blocarea turnului fără ca cetatea să devină ușor penetrabilă, măsura fiind aplicată de musulmani la același asediu al Tyrului din 1111. Deși unele armate aveau o adevărată preferinţă pentru construirea turnurilor de asediu, precum oștile cruciate împotriva puternicelor fortăreţe din Mediterana Orientală, de cele mai multe ori utilizarea unei asemenea mașini de luptă rămânea ultima opţiune a comandanţilor. Se miza inclusiv pe efectul psihologic al unei asemenea construcţii, care prin dimensiunile ei putea afecta moralul apărătorilor până acolo încât aceștia să se predea.

    Pentru sporirea efectului înfricoșător, dar și pentru protecţie în faţa proiectilelor, uneori se ţintuiau prizonieri pe laturile expuse ale turnurilor, așa cum au făcut syracusanii tiranului Agathokles la asediul cetăţii carthagineze Utica din 307 î.Hr. sau soldaţii împăratului romanogerman Frederic al II-lea la asediul Bresciei din 1328. În concluzie, balanţa dintre avantajele și dezavantajele turnurilor de asediu depindea foarte mult de contextul istoric particular al desfășurării asediilor. Nu este întâmplător că utilizarea turnurilor de asediu în istorie a fost inegală și diferită de la un spaţiu geografic la altul și de la o epocă la alta. Primele menţiuni despre turnurile de asediu vin din epoca mijlocie a bronzului, în urmă cu 3500 de ani, din Orientul Mijlociu, și se datorează imaginilor de pe pereţii mormintelor egiptene și ale textelor din arhivele de la Mari (important oraș-stat situat pe râul Eufrat). Unii istorici au argumentat că turnurile de asediu au fost folosite și în epoca târzie a bronzului, citând ca exemplu faimosul „cal troian”. Argumentele în favoarea identificării dispozitivului menţionat de miturile din ciclul troian cu un turn de asediu rămân totuși profund speculative.

Acest text este un fragment din articolul „Turnurile de asediu: Cele mai mari şi mai complexe maşini de luptă din Antichitate şi Evul Mediu” apărut în Historia Special nr. 10, disponibil în format digital, pe paydemic.com