Trei sferturi de veac de minciuni democratice   ATACUL DE LA PEARL HARBOR jpeg

Trei sferturi de veac de minciuni democratice - ATACUL DE LA PEARL HARBOR

Ziua de 7 decembrie 1941 a fost marcată de atacul prin surprindere al aviației japoneze asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor. Au fost înregistrate pierderi grele fiindcă apărătorii nu erau pregătiți și nu aveau suficiente arme trimise de birocrații de la Washington. Aceleași idei sunt repetate permanent și nepregătirea a rămas spirit de lege pentru istorici. Oare să fie adevărat? Nu cumva această repetiție ascunde ceva? Să analizăm doar câteva categorii de arme.

Cuirasatul reprezenta vaporul de luptă cu o putere de foc devastatoare prin artileria grea și medie de la bord. Nici artileria antiaeriană nu era de neglijat și aviația niponă a putut să verifice eficiența proiectilelor americane în următoarele încleștări. Erau opt astfel de vase militare în golf. Japonia toată avea șase unități. Germania dispunea de o singură navă veritabilă la această categorie, temutul Tirpitz.

Mai existau patru crucișătoare de bătălie din clasa Kongo, dar acestea erau construite după proiecte britanice și aveau o mare vulnerabilitate la capitolul protecție prin blindaj. O întâlnire cu adevăratele cuirasate nu era recomandabilă. Situația era dezastruoasă la capitolul crucișătoarelor ușoare unde cărțile de istorie prezintă o superioritate niponă în vapoare de luptă de acest tip. Minciuna persistă după 75 de ani. Statisticile au fost umflate în tabăra asiatică prin introducerea în această categorie a unor nave de antrenament, lente și echipate doar cu câte patru tunuri de calibrul 140 mm.

Nici nu se puteau compara cu rivalele americane rapide și înarmate cu câte 10, 12 sau 15 tunuri de calibrul 150 mm. Aceeași situație există și la categoria portavioane unde Japonia este trecută de obicei cu zece unități. Aici au fost incluse și nave de instrucție precum Hosho. Nu se puteau compara cu USS Enterprise, USS Lexingtonși USS Saratogaprin numărul de avioane transportate. Calitatea tehnicii aeriene americane uimea, dar se repetă că era perimată încă de la începerea ostilităților.

Insula Oahu mai avea și 12 bombardiere strategice de tip B 17. Par puține, dar Japonia nu dispunea de aparate asemănătoare din cauza lipsei de combustibil. Un astfel de avion era capabil să înghită în copioasele rezervoare peste 10.000 l de kerosen, ceea ce ar fi tăiat din rația altor aparate de luptă. Cum precizia bombardamentelor de la mare altitudine lăsa de dorit, strategii recomandau utilizarea valurilor de asalt și atacurile multiple asupra unei ținte. Japonia nu și-a putut permite luxul întreținerii bombardierelor strategice până la sfârșitul ostilităților. Nici în Germania și Italia, aliații imperiului oriental, nu aflai ceva comparabil.

Au mai sosit 12 chiar în timpul atacului de la Pearl Harbor. Fortărețele zburătoare reprezentau un pericol mortal pentru orice bază aeriană și navală fiindcă aveau capacități ofensive deosebite și nu existau aparate de vânătoare capabile să oprească formațiile protejate de tirul concentrat al mitralierelor grele. Avioanele de vânătoare P-40 nu aveau rivali în Pacific la capitolele motorizare și putere de foc. Mitralierele de calibrul 12, 7 mm era suficiente pentru sfâșierea tablei subțiri a avioanelor japoneze. Au rămas eficiente până la sfârșitul ostilităților. Erau superioare la viteza în plan orizontal și în picaj. Dacă studiezi cu atenție ceea ce se găsea pe insulă în decembrie 1941, te întrebi cum de mai stătea la suprafața apei. Nu exista bază militară în lume mai pregătită pentru război la nivelul anului 1941.

Mai există unii autori ce repetă cu elan patriotic ideea că tehnica militară americană era depășită de evoluția războiului modern. Serios? Avioanele P 40 nu puteau să aibă mai mult de patru ani și nici bombardierele B 17. Un B 24 i-a șocat pe piloții niponi prin dimensiuni, chiar dacă se afla printre rivalele B 17. Crucișătoarele grele erau construite după 1927. Cuirasatele erau modernizate în ceea ce privește gurile de foc, instalațiile de propulsie, sistemele de ochire și protecția antitorpile. Flota americană a fost transformată fix în perioada Marii Crize Economiceși apoi a fost modernizată permanent.

Pumnalul american era înfipt în coasta imperiului asiatic prin forțele deplasate în Filipine, omise de multe ori din statisticile referitoare la raportul de forțe din Oceanul Pacific. Cele 35 de bombardiere strategice B 17 reprezentau un pericol mortal pentru forțele nipone angajate spre sud. Conducerea de la Washington a mutat în marele joc de șah astfel încât să obțină întâietatea chiar înainte de începerea luptelor.

Din păcate pentru trupele din Filipine și Hawaii, au fost dispuse prea ofensiv și lovitura inamică le-a provocat pierderi grele sau chiar distrugerea completă în cazul celor din Filipine. Jocul nu trebuia să înceapă așa, dar forța de izbire niponă a fost subestimată. Războiul era iminent și ambele tabere intuiau iminența declanșării ostilităților.

Conducerea de la Washington a știut de declanșarea apropiată a războiului, dar a neglijat aproape complet problemele defensivei și a fost sancționată dur. N-a existat nepregătire de război, ci o suprapregătire ofensivă. Amplasarea crucișătoarelor grele demonstrează clar modul în care au gândit strategii americani mutarea pieselor grele pe oceanele planetei. SUA dispunea de 18 unități, 12 fiind trimise în Pacific (66, 6%). Statisticile uită să precizeze că mai exista și USS Houstonîn Filipine, adică se ajunge la 13 nave (72, 2%). Unde erau celelalte? Poate apărau coastele țării împotriva flotei germane. Doar USS Augustamai era la 7 decembrie 1941 într-un port național. Două crucișătoare se aflau în Islanda pentru acțiuni preventive împotriva vaselor de suprafață germane. Celelalte două însoțeau convoaie militare britanice undeva în Atlantic.