Autor 1347 vizualizări


Din multe puncte de vedere Platon apare ca un dramaturg modern, care scrie ca un polemist incapabil sã piardã. De altfel Diogene Laertios menţioneazã faptul cã filosoful a debutat in viaţa publicã scriind versuri şi tragedii. Dialogurile sale se preteazã la punere în scenã, iar personajele sunt purtãtori de teze simple. În general Socrate are rolul de personaj pozitiv, iar ceilalţi sunt rãul asupra cãruia acesta triumfã.

Protarheste unul dintre sacii de box ai lui Socrate, hedonistul asasinat. Nu ia cuvântul decât foarte rar şi face pe neştiutorul. Platon îi conferã lui Socrate ceea ce refuzã sã-şi reproşeze sieşi:pasiunea pentru formã, obsesia retoricii, mania subtilitaţilor...şi îi mai pune la dispoziţie şi nişte duşmani sãraci conceptual, ca sã desfiinţeze de tot plãcerea în favoarea ascezei.

Digresiuni nenumãrate despre cauze, grade, intervale, asemãnãri, limitãri, specii, caractere, în fond reduse la o singurã problemã:condamnarea plãcerii, care ar fi singurul scop al hedoniştilor, identificatã cu binele suveran. Socrate caricaturizeazã opţiunea anti-asceticã, recurgând la comaparaţii cu animale, la invocarea bestialului, inumanului, instinctului. Din perpectiva platonicianã, Protarh şi Philebos, care apar în acelaşi dialog, nu meritã osteneala, pentru cã rãmân muţi în faţa abilitãţii dialectice a interlocutorului lor.

Astfel dialogul ”Philebos” pare un soi de pamflet. Platon nu îndrãzneşte sã polemizeze de pildã cu Aristip din Cirene, care are un corpus ce ar permite o confruntare pe mãsurã, cu subiecte legate de metodã, cunoaştre, scopul înţelepciunii, dualism, politicã etc. Dar în schimb îl alege pe Protarh, care se trezeşte obligat sã reprezinte pur şi simplu viaţa de plãceri, în opoziţie cu viaţa de reflecţie. Socrate propune la un moment dat un amestec între cele douã, dar tot nu îl lasã pe Protarh sã iasã din teza vieţii de plãceri. Îl preface în ţapul ispãşitor, cel care refuzã cu desãvârşire reflecţia.

Hedonistul autentic însã ar revendica şi el alternativa combinãrii celor douã vieţi. S-ar angaja într-o discuţie serioasã, ar interzice surghiunul hedonistului în coteţul cu animale...Aristip de exemplu, autor de dialoguri, diatribe, lucrãri consacrate educaţiei, cu greu poate fi încadrat în imaginea negativã pe care Platon le-a construit-o adepţilor cunoaşterii prin plãcere. Iatã cum cel care voia sã ardã operele lui Democrit îşi alege ca adversari personaje obscure, care îi oferã victorii fãrã glorie...

Nici Eudoxosdin Cnidos (395-343? a.Hr.) nu scapã de luptele înverşunate ale lui Platon. Eudoxos îi întâlneşte mai întâi pe sofişti, îi urmãreşte la Athena pe Protagoras şi Prodicos, cãlãtoreşte la Egipt, excelând într-o gamã variatã de domenii. Şcoala pe care o deschide ţine de materialismul democritian, dar nu neagã nici cosmogonia platonicianã.

Eudoxos devine un nume de referinţã în gândirea athenianã dupa ce îl cunoaşte pe faraon, Platon conferindu-i destul de multã putere, deşi la început nu îi dã chiar locul pe care acesta l-ar merita la Academie. Este plãcut impresionat de cunoştintele sale de geometrie si de lecţiile umane ale acestuia. Un platonist hedonist este ceva extrem de interesant.

Dar Eudoxos nu desconsiderã trupul şi senzualitatea, ci nutreşte convingerea cã lumea sensibilã şi cea inteligibila nu sunt separate. Forma face parte din materie, ideea nu se degradeazã în materie ca la Platon. El repune realitatea în drepturi, pledând pânã la urmã tot pentru etica hedonistã, de aceea rãmqne şi el destul de obscur.

Nu îl ştim decât prin câteva rânduri de la Aristotel. Iatã cele patru teze scurte ale filosofului:plãcerea este un bine pentru cã toţi aspirã la ea;suferinţa ca opus al sãu se vrea evitatã;plãcerea are valoare prin ea însãşi;dacã o activitate aduce plãcere atunci este cu atât mai dezirabilã. Asta e tot ce avem de la el. Un hedonism redus la minimum. Aristotel nu mãrturiseşte o aderenţã clarã fatã de acest curent în a sa ”Eticã Nicomahicã”, dar  se apropie de el. Plãcerea nu este nici bunã, nici rea, ci depinde de activitatea cu care este asociatã. Plãcerea de a filosofa se defineşte drept cea mai bunã. Dar niciun hedonist adevãrat nu ar nega niciodatã asta. Artistotel şi Eudoxos sunt în acest sens de aceeaşi parte a baricadei împotriva cãreia luptã Platon.

Sã aruncãm o privire şi asupra lui Prodicosdin Keos (sec. V a.Hr.), care figureazã în nebuloasa sofistã din jurul lui Protagoras. Lucrãrile consacrate sofistilor îl prezintã ca pe un gânditor auster şi totuşi...o serie de mãrturii vorbesc despre felul sãu enervant de a preda şi îmbrãcat în piei de animale, deci un practician amator de plãceri pe care le defineşte şi clasificã în mai multe moduri. Neînţelegerea personajului se datoreazã, ciudat, unei bune reputaţii. Într-un text al sãu, ”Alegerea lui Heracle”, un text în care putem gãsi un elogiu adus virtuţii. Dou femei simbolizeazã Plãcerea şi Virtutea, iar în jurul lor se ţes procedeele specifice tradiţiei sofiste. Nu înlãnţuiri metodice, logice, subtilitãţi, ci o opoziţie între douã teze uşor de configurat. Nu îşi exprimã o preferinţã clarã pentru niciuna, dar expune morala ca pe un ghid de înţelepciune practicã.

Fericire sau virtute? Fericirea nu este neapãrat moralã, virtutea poate şi ea sã întoarcã spatele fericirii. Ori te bucuri de plãceri, ori suferi pe drumul spre perfecţiune. Fericirea îi ţine lui Heracle discursul hedonismului, cã nimic nu ar conta în afara satisfacţiei imediate, cã problemele nu au nicio importanţã, cã omul nu trebuie sã lupte decât pentru voluptãţile cele mai senzuale. Cealaltã cale este a perfecţionãrii, innobilarii prin muncã, efort, suferinţã, omul trebuie sã câştige respectul zeilor prin fapte mãreţe.

Heracle nu manifesta vreo opţiune, dar faptele prin care a rãmas cunoscut o trãdeazã. Merge la braţ cu virtutea, care îi aduce şi bravura, şi forţa, şi hotãrârea, şi energia. Dar numai atât sã fie? Heracle, sa nu uitãm, este destul de dezinhibat la ospeţe, îi place vinul, pleacã urechea la glume. Ce vrea de fapt Prodicos în textul pãstrat de Xenofon? Cã nu ar trebui sã ne limitãm la alternative. Cã ar trebui sã gãsim o cale de reconciliere, sã avem douã vieţi într-una singurã. Etica hedonistã nu aratã nicidecum cã omul este o fiintã instinctualã, ci îl îndeamnã sã îmbine toate aspectele vieţii sale, sã nu se limiteze doar la spiritualismul excesiv promovat de un Platon care neagã beneficiile plãcerii.

Referinte:Michel Onfray, ”O contraistorie a filosofiei”, Iaşi, 2008.

""