Autor 17186 vizualizări


Hotărât lucru, istoria familiei regale a României – cu toate capitolele sale, dintre 1866 până în 1947 şi chiar mai departe, până azi – reprezintă de câţiva ani un fragment foarte comercial al istoriei naţionale. Iar aici termenul comercial nu are nimic peiorativ, ci el defineşte mai curând interesul real pe care pasionaţii de istorie din România îl arată faţă de acest subiect, nu atât complicat cât complex, al trecutului nostru. Acest interes este firesc – după decenii de regim comunist în care această temă a fost una tabu şi după un alt deceniu şi mai bine (după 1990) în care misterele revoluţiei din 1989 sau istoria comunismului în genere au fost, la rândul lor, subiecte inedite şi, deci, „comerciale”.

Nu văd de ce nu aş spune, din proprie experienţă, ca profesor şi ca autor al unor texte de istorie, că acum – încă – o carte despre Gheorghe Gheorghiu-Dej se vinde invariabil mai bine decât o carte despre Mihai Viteazul. La fel, cărţile despre Regele Mihai (sau despre maşinile sale, muzica sa, menu-urile sale etc.) vor fi cu siguranţă mai căutate decât cărţi despre Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu sau Tudor Vladimirescu. Trebuie să ne alarmăm? Nicidecum. În istoriografie sunt astfel de tendinţe periodice, care ţin de interesul pasionaţilor. Despre Mihai, Ştefan sau Brâncoveanu avem impresia că ştim totul (dar nu e nici pe departe aşa!), pe când istoria comunismului sau a monarhiei au încă multe detalii inedite. Cât timp va mai dăinui acest interes? Până când cititorul mediu va avea impresia că a aflat suficient despre trecutul nostru recent. Ceea ce nu pare a fi cazul încă, deocamdată. 

O viaţă de familie... fără tabloide 

 Un alt detaliu al istoriei dinastiei noastre, care face ca interesul să fie astăzi real, este acela că – generic vorbind – familia regală a României a trăit şi activat într-o perioadă de opt decenii (1866-1947) în care presa în general şi cea mondenă (românească şi europeană) în special erau cu mult mai reduse ca impact şi cu mult mai... discrete decât astăzi. Drept pentru care – în lipsa paparazzi-lor, a televiziunii etc. – multe dintre culisele vieţii lor de familie sunt, practic, necunoscute. Este drept că anumite bârfe despre problemele de mariaj ale regilor noştri (cuplurile Carol I-Elisabeta, Ferdinand-Maria etc.) au apărut în stricta lor contemporaneitate, după cum au apărut şi pamflete foarte dure la adresa primilor noştri regi. Despre aventurile galante ale viitorului Carol al II-lea au scris, în anii ’20, ziarele europene – dar redacţiile de la Bucureşti au păstrat o discreţie care poate să pară astăzi surprinzătoare (şi care serveşte bine istoricilor de azi!). În noiembrie a.c., la Paris, într-un lift, am întâlnit întâmplător un francez în vârstă de 82 de ani; după câteva fraze de circumstanţă schimbate, aflând că vin din România, omul mi-a spus mai curând nostalgic că Regele Carol al II-lea a făcut oarecum parte din universul copilăriei sale – bunica sa îi citea din ziarele pariziene despre acest rege, „care părea a fi un bărbat foarte galant”...! Când i-am spus că fiul ex-Regelui Carol al II-lea încă mai trăieşte m-a privit surprins...


Apoi, să ne aducem aminte că primilor doi regi ai României le-au murit doi copii în fragedă pruncie: Regele Carol I a fost tatăl fericit iniţial al unei fetiţe pe nume Maria (născută la sfârşitul lui august 1871), dar care a murit de scarlatină trei ani mai târziu, în martie 1874 (datele sunt pe stil vechi); Regelui Ferdinand, de asemenea, i-a murit un copil în fragedă pruncie – micul prinţ Mircea, născut în ianuarie 1913 şi mort, de febră tifoidă, în toamna lui 1916. Dar, în ambele cazuri, presa română a păstrat o discretă abordare. Mi-e şi teamă de ce s-ar întâmpla astăzi, într-o situaţie similară...

 Bineînţeles, unii dintre românii de vază ai acelor ani au scris, cu talent, diverse pagini memorialistice – de la Alexandru Marghiloman la I.Gh. Duca, la Nicolae Iorga sau Constantin Argetoianu ş.a.m.d. Deseori, în acele pagini, informaţiile (sau bârfele) despre familia regală apar, inevitabil. Chiar şi unii membri ai familiei regale au fost notabil de... transparenţi, în felul lor. Regina Maria are un corpus masiv de memorii, admirabil scrise; Regele Carol al II-lea are note zilnice foarte interesante; iar discuţia-interviu dintre Regele Mihai şi Mircea Ciobanu a produs o carte pe care o recomand tuturor studenţilor (sau prietenilor) mei. Totuşi, aceste cărţi – surprinzător? – sunt puţin cunoscute la noi. Pe scurt fie spus, românii au încă multe de aflat despre propria lor istorie regală, modernă sau contemporană. Cel puţin încă o generaţie de istorici de acum înainte (Herodot spunea că o generaţie are 20 de ani) va putea, cu succes, desţeleni acest teren regal, încă atât de puţin cunoscut în România. Tăcerea elegantă a presei din regatul României de altădată permite astăzi cercetătorilor să ofere revelaţii... care atunci, pentru iniţiaţi, nu existau.

Oameni fiind, aveau probleme de familie omeneşti 

 Regele Carol I rămâne, din multe puncte de vedere, autenticul Sfinx al României moderne. Riguros şi închis în sine, scump la vorbă şi zgârcit când era vorba de banii ţării, Regele era în totală antiteză cu poporul pe care îi fusese ursit să-l conducă. Toate datele ne conduc la ideea că destinul său în România a fost însoţit, de la un capăt la altul, de autentice drame de ordin intim.

 La câţiva ani de la venirea la Bucureşti, el a fost la un pas de abdicare – pentru că pur şi simplu credea că nu poate conduce un popor atât de imprevizibil, de imatur şi de superficial precum păreau românii de la 1870. Mai apoi, în vara anului 1914, în ultimele sale luni de viaţă, Regele a fost din nou afectat: el a murit supărat, având impresia că a fost trădat de elita politică a ţării (precum liberalul Ion I.C. Brătianu, sceptic în a intra în război alături de Germania şi de Austro-Ungaria – cum regele ar fi dorit, de teama ruşilor) şi chiar şi de propria sa familie – inclusiv tânăra prinţesă anglo-rusoaică Maria (viitoarea Regină a României), care în mod deschis făcea propagandă pentru alianţa cu Antanta franco-britanico-rusă, şi pe care prinţul moştenitor Ferdinand nu cuteza să o contrazică. Adevărul este că cel mai mare şi mai meritoriu rege al dinastiei române, după fapte şi nu după vorbe, – Carol I, adică – a murit întristat şi foarte sceptic în privinţa viitorului românilor. Şi cu siguranţă el ar fi avut dreptate... dacă revoluţia bolşevică nu ar fi împiedicat Rusia să câştige Primul Război Mondial.

 Viaţa intimă a cuplului Carol I-Elisabeta s-a fracturat exact în perioada premergătoare Războiului de Independenţă din 1877. Moartea unicului lor copil, micuţa Maria – în 1874, cum spuneam – i-a îndepărtat prin suferinţă pe cei doi soţi. Or, ei nu fuseseră atât de reci de la început! În curând va apărea în România un volum cuprinzând corespondenţa dintre tinerii Carol I şi Elisabeta. Nu pot să dau mai multe detalii, dar unul dintre editori mi-a spus că cititorul român va avea surpriza să vadă ce scrisori erotice putea scrie Elisabeta – o postură în care astăzi nu prea ne-o putem imagina. Dar moartea fetiţei lor i-a marcat profund pe amândoi. Tacit, fiecare şi-a urmat drumul său. Regina Elisabeta a devenit o protectoare a artelor şi o lobby-stă avant la lettre a ţării sale de adopţie, România (chiar dacă, la drept vorbind, regina a fost o vreme mai uşor de întâlnit prin Germania decât prin România!), iar Regele s-a retras în ceea ce se pricepea cel mai bine – munca sa de modernizare a ţării, pe care a făcut-o cu abnegaţia unui funcţionar german: la ora 7 a dimineţii îşi începea programul şi se retrăgea seara în dormitor cu aceleaşi probleme în minte.


 Deşi nu era fiu al Regelui Carol I, Ferdinand a moştenit mult (poate chiar mai mult decât originalul!) din introvertirea acestuia. Având cunoştinţe savante în tot felul de domenii – de la limbi moarte la botanică –, pasionat de timbre şi de detalii din bătălii istorice, Ferdinand a fost, din multe puncte de vedere, la antipodul tinerei sale soţii, frumoasa Maria (venită în România, ca soţie şi prinţesă moştenitoare, la doar 17 ani). Faţă de prea-prevenitorul şi prea-reţinutul Ferdinand, Maria a fost de la bun început o explozie de viaţă şi de exuberanţă. La 18 ani, prinţesa Maria devenea mamă pentru prima dată şi dădea ţării un prinţişor moştenitor – pe viitorul Carol al II-lea (născut la Sinaia, în octombrie 1893). Un an mai târziu, Maria năştea un al doilea copil – principesa Elisabeta (octombrie 1894). Peste şase ani, odată cu noul secol, în ianuarie 1900, se năştea al treilea copil al cuplului – principesa Maria (alintată Mignon, pentru că o vreme Maria a crezut că ea va rămâne cel mai mic copil, adică ultimul). Iar peste trei ani, în august 1903, cuplul moştenitor Ferdinand & Maria avea un al patrulea copil – prinţul Nicolae, alintat Nicky –, pentru ca în ianuarie 1909, când Maria împlinea 34 de ani, să li se nască cel de-al cincilea copil, principesa Ileana. Şi a urmat şi un al şaselea copil, în ianuarie 1913 – micul Mircea –, dar a cărui moarte precoce, spuneam, în toamna lui 1916, făcea pereche cu drama prin care trecea ţara: abia intrată cu mari speranţe în Marele Război, armata altădată eroică la Griviţa sau Rahova urma să sufere înfrângerile de la Turtucaia, apoi pe Jiu şi pe Olt, pentru ca în decembrie 1916 trupele germane să intre în Bucureşti, în paralel cu bulgarii şi turcii care devastau Constanţa...

 Până astăzi, unii români se întreabă – cu o umbră de subînţeles... – dacă toţi cei şase copii ai cuplului l-au avut ca tată pe viitorul Rege Ferdinand. Potenţiali candidaţi pentru o paternitate alternativă, aparent, nu au lipsit... – dat fiind că Maria a fost nu numai o femeie frumoasă şi inteligentă, ci şi o prinţesă-viitoare regină care totdeauna s-a simţit bine (şi a ştiut să strălucească) în lumina ochilor unor admiratori. Dată fiind diferenţa de temperament (reală!) dintre Ferdinand şi Maria, întrebarea este legitimă – chiar dacă, din punctul meu de vedere, adevărul s-ar putea să fie cu mult mai banal. Personal, cred că fetele au semănat fizic şi în bună parte ca fire cu tatăl lor, iar fotografiile de tinereţe ale lui Nicolae-Nicky trimit de asemenea, indubitabil, la trăsăturile lui Ferdinand. Fapt rămâne că, indiferent de diferenţele lor intime de ritm (sau de sentimente), Ferdinand şi Maria au reuşit cu maximă eleganţă o separare netă între viaţa lor privată (rămasă mai curând necunoscută până azi – aş spune, din fericire) şi viaţa lor publică, în care au jucat magistral rolul de Rege şi Regină ai ţării în care niciunul dintre ei nu se născuseră. Încoronarea lor de la Alba Iulia, ca Rege şi Regină ai României Mari, pe 15 octombrie 1922, rămâne drept unul dintre cele mai înălţătoare momente ale istoriei noastre. Din perspectiva Istoriei cu majusculă, situaţia lor maritală din acel moment rămâne clară precum cristalul – un soţ şi o soţie ca oameni de stat, care niciodată nu au permis încurcarea planurilor între imaginea lor publică şi latura privată a căminului. Este o lecţie de reţinut.

Câţi copii, atâtea poveşti de viaţă 

 Pe cât de cunoscuţi sunt Regina Maria sau Regele Ferdinand pentru pasionaţii de istorie, pe atât de misterioşi par a rămâne copiii lor – cu excepţia celui care avea să devină rege sub numele de Carol al II-lea şi despre care, uneori, s-a vorbit în exces (şi preponderent denigrator). Paradoxal, cum vom vedea, în anii ’20 Regina Maria a fost mai comentată – în presa străină – nu pentru băieţii săi, ci... graţie fetelor sale.

 În februarie 1921 (cu puţin înaintea apariţiei Partidului Comunist Român – cine ar fi bănuit atunci ce impact va avea comunismul asupra familiei regale!), principesa Elisabeta se căsătorea cu prinţul George al II-lea al Greciei – de care a divorţat de altfel în 1935, ieşind relativ traumatizată dintr-un mariaj fără copii şi cu multe incompatibilităţi. Elisabeta s-a retras apoi în România, iar după 1948 a trăit în Sudul Franţei – unde a murit în discreţie maximă, în 1956 (aproape la aceeaşi vârstă la care a murit şi mama sa). La rândul său, principesa Maria-Mignon s-a căsătorit la un an după sora sa mai mare, în iunie 1922, cu regele Alexandru al Iugoslaviei – nuntă care a prilejuit şi un meci istoric dintre echipele de fotbal ale celor două ţări, ambele state beneficiare ale păcii de după Marele Război! Până târziu în anii ’90 ai secolului trecut, sârbii de peste Dunăre vorbeau cu românii de la Turnu Severin sau Timişoara spunându-le „cuscre” – aceasta, ca urmare a nunţii din 1922! Ca regină a Iugoslaviei, Mignon şi-a făcut datoria faţă de ţara sa de adopţie (trei băieţi destinaţi tronului), dar geopolitica timpului i-a marcat decisiv (şi nefast) viaţa: în octombrie 1934, soţul său Alexandru a fost asasinat de un anarhist bulgar pe când făcea un voiaj oficial în Sudul Franţei, la Marsilia. După începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Mignon s-a retras în Anglia, sperând ca acolo să fie la adăpost – şi a fost, până în iunie 1961, când a încetat din viaţă (la aproape aceeaşi vârstă ca a mamei sale la deces!). În anul 2013, după câţiva ani de tratative, noua republică a Serbiei i-a recuperat rămăşiţele şi le-a reînhumat într-un spaţiu rezervat familiei regale a fostei Iugoslavii, nu departe de Belgrad.


 După aceste nunţi ale fetelor sale, pe drept sau pe nedrept (pe drept, în opinia mea), Regina Maria a fost numită de presa europeană ca fiind „soacra Balcanilor”. Deşi exagerată (ca multe alte etichetări de presă...), nu era nimic greşit în această descriere. Nu e nicio îndoială că aceste nunţi aveau şi o miză politică: întărirea relaţiilor dintre monarhiile din zona noastră, într-o vreme în care, totuşi, tronul regal al României era cel mai stabil dintre toate. Inteligentă şi cu un simţ al relaţiilor pe care niciuna dintre viitoarele „prime doamne” ale României nu l-a mai avut, Regina Maria rămâne – peste partizanii sau detractorii săi – unul dintre actorii principali ai ofensivei diplomatice care a ridicat steagul intereselor româneşti după Primul Război Mondial.

 Cât priveşte băieţii Reginei Maria, cunoaşterea este la jumătate faţă de ceea ce ar merita: avem relativ multe texte despre Carol al II-lea şi foarte puţine despre fratele acestuia mai mic, prinţul Nicolae – sau Nicky. Fără vreo speranţă de moştenire în competiţie cu mult prea expansivul său frate (în mod evident, Carol al II-lea a semănat la fire cu mama sa, Regina Maria – adică inteligent şi răsfăţat deopotrivă!), Nicky şi-a jucat decent (dar ineficient, dată fiind situaţia) rolul de membru al Regenţei (1927-1930), după care s-a rezumat la gestionarea propriei sale vieţi: o căsătorie morganatică, în 1931, cu o româncă (care i-a atras excluderea din Casa Regală, detaliu care i-a facilitat retragerea în Elveţia, pe care a ales-o singur); apoi, după moartea prematură a primei soţii, o altă căsătorie, în 1967, cu o portugheză alături de care nu şi-a mai pus problema unor moştenitori. Prinţul Nicolae a murit în anul 1978, la 74 de ani, într-o vreme în care Nicolae Ceauşescu părea încă greu de înlocuit de la conducerea României.

 Desigur, în paralel cu istoria familiei dinastice s-a mai consumat şi destinul primului fiu (natural) al lui Carol al II-lea: Mircea Grigore (născut în august 1920), rezultat al idilei (şi căsătoriei anulate apoi) a viitorului rege cu Ioana „Zizi” Lambrino. Chiar dacă legitimitatea includerii în familia regală rămâne discutabilă, paternitatea a fost indubitabilă, asemănarea fizică a fost evidentă, la fel ca şi asemănarea de destin: purtând numele mamei sale (Lambrino), Mircea a avut trei soţii şi doi băieţi în urma primelor două – dintre care primul născut, Paul Lambrino, continuă eforturile (tardive, în viaţa-i) ale tatălui său în privinţa recunoaşterii legitimităţii. Astăzi, cantonarea într-o zonă preponderent mondenă a dlui Paul Lambrino îl deserveşte evident, inclusiv prin faptul că dă astfel dovada că nu respectă (sau nu cunoaşte) tradiţia familiei bunicului său de sânge, care a fost foarte mefientă în relaţia cu vizibilitatea publică...

Cea mai discretă dintre toate: Regina Mamă 

 Revenind la familia regală, voi mai aminti, în fine, figura poate cea mai puţin cunoscută din toată istoria sa: Regina Elena, prima soţie legitimă a viitorului Carol al II-lea şi mama Regelui Mihai. În ultimii doi ani am pornit, la invitaţia editurii Curtea Veche şi cu implicarea unor studenţi ai Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, proiectul unei serii de opt volume, ce vor fi dedicate tuturor regilor şi reginelor României (primele două au apărut: cel dedicat Reginei Maria în primăvara 2015, iar cel dedicat Regelui Carol I în această toamnă). Cu toţii am putut constata că volumul cel mai greu de scris rămâne cel despre Regina Elena – pentru că datele despre ea sunt mai curând puţine (în ciuda unei biografii autorizate care există şi a jurnalului pe care se spune că l-a ţinut, nepublicat până acum).

 Fiică a Regelui Constantin al Greciei, la căsătoria sa cu prinţul moştenitor român Carol, în 1920, Elena avea 24 de ani. Ce enormă diferenţă între aceste două regine succesive ale României, Maria şi Elena! Pe cât de extrovertită şi omniprezentă a fost prima, pe atât de discretă şi de introvertită a fost ultima. Şi totuşi, ceva le leagă. Viaţa Elenei a fost mai puţin una de regină şi mai mult una de mucenică – iar sursa disconfortului, pentru ea, a fost chiar soţul ei, Carol al II-lea (la fel cum tot acesta a amărât şi ultimii ani de viaţă ai mamei sale, Maria!). Cultă, inteligentă şi cu un bun simţ desăvârşit, Elena a fost aproape de la început respinsă de cel care i-a devenit soţ – şi cu atât mai mult după ce unicul lor fiu, Mihai, s-a născut în 1921. Este drept, între cei doi soţi exista o diferenţă de fire colosală: Carol al II-lea era imaginativ şi dominator (calităţi pe care le-a moştenit de la mama sa, dar pe care le-a transformat deseori în defecte), pe când Elena era reflexivă şi mai curând tăcută (trăsături pe care, de altfel, le-a transmis fiului său Mihai).


 Destinul Elenei a fost marcat de meandrele pasiunilor (sentimentale sau politice) ale soţului său (care a divorţat de ea spre finalul anilor ’20); în egală măsură, trebuie spus că Elena a fost în primii ani ’20 şi foarte afectată de tulburările prin care trecea familia sa din Grecia – lucru care a grăbit şi mai mult distanţarea dintre ea şi soţul său. Relaţiile Elenei cu fiul Mihai au fost constant pline de afecţiune, inclusiv (şi mai ales) atunci când Regele Carol al II-lea a împiedicat-o, practic, să-şi vadă fiul (între 1930 şi 1940) mai mult de două luni pe an. Chiar dacă nu l-a simpatizat deloc pe Regele Mihai (pe care-l considera imatur), generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a făcut un act de dreptate atunci când a invitat-o pe Elena să revină în ţară (spre finele anului 1940), alături de fiul său, ca Regină Mamă. Totuşi, în următorii patru ani, relaţiile celor doi (mamă şi fiu) cu Antonescu au fost modeste (ca să nu spun mai rău). Rămâne, spre reflecţia noastră, acest detaliu al istoriei: în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, Regele Mihai a aflat de intrarea în război a României împotriva URSS nu de la Antonescu, ci de la mama sa... care tocmai aflase ştirea de la Radio BBC! La începutul lui ianuarie 1948, Elena a părăsit România alături de fiul său şi va trăi apoi (până în 1982) cu aceeaşi discreţie care i-a caracterizat viaţa.

Cunoaşterea se află doar la început 

 Toate aceste destine pe care le-am amintit aici (unii copii ai Regelui Ferdinand, mama Regelui Mihai etc.) poate că nu au făcut Istorie în sensul deplin al cuvântului, dar la fel de clar este că ele au intersectat profund evoluţia ţării într-unele dintre cele mai importante momente ale acesteia. Ele nu sunt destine de rang secund – dimpotrivă, tocmai trecerea lor aparent meteorică prin prim-planul scenei ne vorbeşte foarte mult despre contextul perioadelor respective. O imagine de ansamblu asupra familiei regale – şi, în sens mai larg, a istoriei ţării în secolul şi jumătate scurs din 1866 până azi – este incompletă fără aceste efigii, chiar dacă unele sunt mai luminate sau mai umbrite. Pentru a-i cunoaşte mai bine pe toţi, trebuie să-i studiem mai aprofundat pe fiecare. Din acest punct de vedere, cunoaşterea publică este doar la începutul său.


""