Autor 30046 vizualizări


În a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, până la Primul Război Mondial, problema Transilvaniei a ocupat un loc important în mentalul colectiv al românilor și politicienilor din Vechiul Regat. În privința românilor de peste hotare, toată atenția era îndreptată către românii transilvăneni, în timp ce prea puțini se interesau de soarta Basarabiei, provincie care, să nu uităm!, fusese pierdută doar cu câteva decenii în urmă. Așadar, cum se face că Transilvania, provincie care nu fusese practic niciodată parte a Țărilor Române, era considerată mai importantă decât Basarabia, regiune tradițională a Moldovei istorice pierdută la începutul secolului XIX în fața Imperiului Rus?

Cele două provincii au două imagini diferite în mentalul colectiv, iar acest fapt influențează deciziile politice și atitudinea guvernului de la București, precum și modul de a pune în practică proiectul național. Care sunt, așadar, elementele determinante?

Ideologia este, probabil, cel mai important dintre acestea. Este vorba despre ideologia referitoare la Națiune. Din această perspectivă, Transilvania se află în centrul atenției, ea fiind considerată locul nașterii națiunii române. În cele două mari sinteze istorice ale lui Iorga și Xenopol, problema etnogenezei ocupă un loc foarte important, iar ambii istorici susțin că poporul român s-a născut la Nordul Dunării, în interiorul arcului carpatic.Despre Basarabia, în schimb, nu se vorbește din acest punct de vedere.

Un alt element important a fost rolul intelectualilor. Secolul al XIX-lea este perioada în care este consacrat, ca și clasă socială distinctă, grupul intelectualilor, ce se disting prin traseul educațional aparte și studiile superioare. Este perioada în care diploma universitară, ca dovadă a absolvirii studiilor superioare, conferea deținătorului prestigiu social. Tot acum se definește și funcția socială a Intelectualului. În România, ei se implică în construcția politică a României moderne, vin de la Paris, Berlin sau Viena cu idei occidentale și încearcă să le pună în practică în țară, pentru dezvoltarea noului stat.

În acest context, se remarcă grupul intelectualilor transilvăneni refugiați în Regat, mai ales după 1867. Aici, ei se implică în promovarea problemei transilvane, spre exemplu prin implicarea în elaborarea manualelor, prin intermediul cărora încearcă să promoveze proiectul național și să introducă în mentalul colectiv ideea unității dintre românii din Transilvania și cei din Regat. De cealaltă parte, intelectualii români basarabeni care să pledeze cauza Basarabiei sunt prea puțini (cel mai vizibil dintre aceștia a fost Constantin Stere).

Astfel, în a doua jumătate a secolului XIX, în Vechiul Regat se naște o Ligă culturală a românilor de pretutindeni, care – din păcate – se concentrează aproape exclusiv pe Transilvania, în timp ce Basarabia rămâne un subiect marginal.

Un al treilea element iimportant a fost tradiția istorică. În Transilvania, exista tradiția unor instituții statale timpurii, de secol XIII-XIV. După ce apar primele instituții românești din Transilvania, elita românească se alătură comunității maghiare pentru a-și păstra privilegiile, însă identitatea statală se păstrează în cadrul regalității maghiare și, mai târziu, în timpul dominației otomane. Abia dominația habsburgică, printr-un proces de centralizare, încearcă să distrugă autonomiile locale. După 1876 însă, Dualismul încearcă să păstreze și să respecte vechea tradiție istorică, prin separarea Imperiului în două:vom avea, așadar, două guverne, două parlamente, două armate, și un singur element care să mențină unitatea, anume Împăratul.

După 1900, din cauza politicii de maghiarizare impuse de guvernul de la Budapesta, problema românilor transilvăneni se complică, și se dezvoltă ideea proiectului federativ (susținut, printre alții, și de Arhiducele Franz Ferdinand). Acest proiect federativ pleca tocmai de la vechile tradiții istorice, care impuneau o separare (o autonomie) a Transilvaniei.

Pe de altă parte, Basarabia nu a avut o tradiție istorică distinctă, ea fiind întotdeauna parte a Moldovei. Chiar și termenul de Basarabia, după cum știm, apare abia după 1812, el desemnând de fapt doar zona sudică a provinciei. Spre deosebire de Transilvania, Basarabia nu este o realitate politică și geografică.

În aceste condiții, în Primul Război Mondial, în mentalul colectiv românesc, scopul final era Unirea cu Transilvania. De aceea, în martie 1918, când liderii politici din Basarabia au decis unirea cu România, aceasta a fost percepută ca o compensație pentru pierderea Transilvaniei. Însă după ce cursul războiului se schimbă radical într-un timp foarte scurt, conjunctura internațională favorabilă a făcut ca și Transilvania să revină României. Marea Unire – cu Basarabia, Bucovina și Transilvania – a fost, așadar, o mare surpriză pentru majoritatea românilor, care nu se așteptau ca țara lor să se (re)unească nu doar cu Ardealul, ci și cu provinciile pierdute în urmă cu mai bine de un secol.