Istoria, ca știință socială, cu rigurozitatea și metodologia ei, cu marile ei școli de gândire, este un produs occidental. Motiv din care, și o parte impresionantă a istoriografiei este europocentristă. De asemenea, științele care folosesc excursul istoric pentru a-și legitima argumentele cum ar fi științele politice și teoria relațiilor internaționale, studiază cu minuțiozitate relațiile între statele europene încă din zorii modernității, gândirea politică franceză, germană sau engleză, pentru a înțelege și oferi predictibilitate viitorului și legitimitate propriilor teorii, scrieathenian-legacy.com.

Germania, subiectul eseului pe care-l analizăm astăzi, a fost un “mare jucător” al celui de-al doilea mileniu creștin, din planul simbolic, ca păstrător al tradiției imperiale occidentale, până în plan politic, când, de la Otto la Wilhelm al II lea și de la Frederic Barbarossa la Frederic cel Mare, a fost în prim planul politicii continentale.

Supravegheată timp de secole de Franța, obiectiv politic al Habsburgilor, Germania și-a găsit unitatea, paradoxal, înafara stăpânirii deținătorilor titlului imperial ai Casei de Austria, în 1871, sub conducerea Hohenzollernilor și a geniului politic al lui Otto van Bismarck. Intrarea triumfală în istorie a Germaniei centralizate în Camera Oglinzilor de la Versailles este, probabil, actul fondator al evenimentelor epocii contemporane. Inaugurarea celui de-al doilea Reich, în inima Parisului, istoricul adversar al unei Germanii unite, a predestinat, în plan simbolic, cel de-al XX lea secol european.

Acțiunile Germaniei au fost, pentru o lungă perioadă de timp, blamabile pentru distrugerea tradiționalului echilibru de putere european și pentru cele două războaie mondiale ale cărei principală protagonistă a și fost. Fără a folosi un termen tare ca revizionismul, istoriografia ar trebui să nuanțeze destinul acestei țări asupra căreia chiar și istoricii proprii i-au amplificat culpa, găsindu-i tragedia ca o predestinare.

Eseul marelui istoric român Lucian Boia este un pas dezirabil în acest sens. Inițiativa sa ar trebui să atragă atenția unei întregi generații de istorici români să își îndrepte atenția spre relațiile internaționale de la începutul secolului trecut. Dar lucrarea lui Boia nu este, cum spuneam, decât un eseu. Nu face decât să traseze ideile esențiale ale unei paradigme de cercetare. Ce i se poate “reproșa” istoricului este că nu a făcut decât să arunce mânușa, fără a oferi o lucrare cuprinzătoare, irefutabilă, exhaustivă.

Boia se rezumă doar la a atinge și a nuanța, fără a lua maceta, pentru a-și croi drum prin meandrele istoriei. Pentru cine-și propune să înțeleagă un capitol delicat al istoriei umanității, fără a depune un efort deosebit, Tragedia Germaniei 1914-1945 este o lectură folositoare, de ce nu, chiar revelatoare. În schimb, pentru chițibușarul istoriei, fie el amator sau profesionist, lucrarea lasă o promisiune neîndeplinită.

Este posibil ca autorul acestor rânduri să se afle încă, în ceea ce-l privește pe Boia, sub influența valoroaselor lucrări publicate de editura Humanitas în colecția de autor Lucian Boia:Napoleon al III lea cel Neiubit (2008) și excelenta lucrare Germanofilii – Elita Românească în anii Primului Război Mondial. Ca un cititor critic dar dedicat al lucrărilor lui Lucian Boia, îmi îngădui să resimt o undă de regret pentru că istoricul a expediat prea repede un subiect pe care-l putea trata cu mai multă atenție.

Revenind efectiv la Tragedia Germaniei, autorul încearcă să surprindă “zbaterea” națională și internațională a Germaniei după 1871 și până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Exercițiul contextualizării, pe care Boia nu îl scapă din vedere pe parcursul lucrării, este extrem de potrivit pentru a spulbera cititorului neavizat preconcepțiile unei Germanii posace, militariste, care, în fond, “nu știe de glumă”.

De asemenea, ororile Holocaustului au aruncat nu numai Germaniei contemporane tragediei o proastă faimă ci și istoriei de până atunci, care, bineînțeles, “nu putea să nu aibă nicio vină”. Istoria mereu are o vină sau, dacă nu, ea i se găsește volens-nolens. Boia arată că, în dimensiunea sensibilă a antisemitismului, Germania nu depășea pe vecinele sale Occidentale, în epoca când Franța era efectiv zguduită de afacerea Dreyfus. În schimb, nimeni înafară de Germania nu a avut un Holocaust, care a făcut efectiv din istoria acelui moment un “Ground Zero” istoriografic.

Aparenta lipsă a democrației, naționalismul și expansionismul german, inechitatea sistemului versaillez, momentul Weimar și tragicul episod Hitler, au fost analizate de condeiul istoricului. Concluzia este una nuanțată, în care nu determinismele ci tragedia au dus Germania în momentul 1945.

Pentru cititorul pasionat de istorie, care dorește o lectură ușoară, logică și ușor iconoclastă este invitat să citească Tragedia Germanilor. Pentru cititorii mai prețioși, care tânjesc la minuțiozitate și analiză pedantă a tuturor factorilor, eseul nu va fi suficient. Dar, cu siguranță, nici aceștia, după lectură, nu vor simți că au pierdut timpul.