Autor 404 vizualizări


Afirmaţia psihologului Gustave Le Bon pare prea radicală pentru societatea democratică de astăzi, obişnuită cu multe nuanţe în caracterizarea unor evenimente sau situaţii istorice, mai ales a celor controversate. Oare cine să aibă dreptate? Este normal că savantul francez a avut şi are dreptate din moment ce este puţin studiat şi înţeles chiar în facultăţile de specialitate.

Liderii totalitari sunt convinşi că sunt singurii cunoscători ai drumului pe care popoare întregi trebuie să-l urmeze. Adolf Hitler se declara specialist în armament, dar trupa a rămas să se descurce cu clasicele puşti Mauser de calibrul 7,92 mm cu manevare manuală. Erau ucigătoare ca orice produs cu destinaţie militară, dar nu mai puteau fi comparate cu puştile semi-automate sovietice şi americane.

Partea sovietică a câştigat competiţia şi la capitolul pistol-mitralieră, ceea ce era firesc din moment ce dictatorul de la Berlin se ocupa mai mult cu vorbitul şi somnul. Göring era ferm convins că se pricepe la aviaţie, dar era preocupat de droguri, vânătoare şi glorie. Von Ribbentrop a ajuns din distribuitor de vinuri ministru de Externe şi a reuşit să rămână în istorie prin semnarea documentului din 23 august 1939, pact ce va sta la baza declanşării unui conflict mondial.

N-a sesizat că va deschide drumul trupelor sovietice spre Berlin şi, mai grav, spre petrolul românesc. Nu avea pic de experienţă în diplomaţie, dar se proclama conducător în domeniu. Este interesant că această glorie i-a fost asigurată pe nedrept de ambele părţi. Uniunea Sovietică a vrut să dea impresia că Germania a fost iniţiatoarea planurilor şi peste tot a fost pus numele ministrului german în faţă. Acesta n-a avut decât meritul că a fost trimis de către Adolf Hitler să semneze actele după regulile timpului. Documentul ar fi trebuit să rămână în istorie sub numele de Pactul Stalin – Hitler, semnatarii direcţi fiind pioni în marele joc planetar.

  Iosif Vissarionovici Stalin s-a proclamat singur atotstăpânitor pe ideile lui Vladimir Ilici Lenin şi a lansat un program politic ce avea în centrul atenţiei revoluţia mondială (cucerirea întregii planete), ceea ce implica organizarea unei industrii cu profil militar la o scară gigantică. Obsesia a trecut şi la liderii comunişti din subordine, popoarele din lagărul socialist fiind chinuite pentru satisfacerea fanteziei. Dacă Beijing-ul a dus o politică de izolare în multe perioade istorice, Mao Tze Dun a trecut la expansiune în numele ideologiei de stânga şi agresivitatea colosului galben a depăşit-o pe cea a sovieticilor. Kremlin-ul a trimis aliatului din Extremul Orient armament de calitate şi chiar schiţele acestuia, dar s-a trezit combătut peste tot cu propriile unelte ale morţii. Adolf Hitler procedase identic cu aliatul sovietic în care se zice că avea încredere şi a fost de acord să le trimită mostre de tehnică militară cu întreaga documentaţie tehnică, inclusiv schiţele cuirasatului Bismarck. Oare cum au putut să gândească liderii sovietici că pot impune chinezilor politicile lor vreme îndelungată? Culmea este că livrările către un client generos continuă şi astăzi, Moscova fiind condamnată la transformarea într-o colonie chineză din moment ce raportul de forţe se modifică de la o zi la alta prin sporirea populaţiei asiatice în dauna celei europene ce se retrage din teritoriile izolate.

 Orbirea financiară a lumii capitaliste este fără margini şi liderii presupus democratici au fost de acord să permită trimiterea de fabrici şi tehnologii în China, un fel de El Dorado comercial. Liderii de la Beijing au spus şi spun în permanenţă că vor să extindă socialismul, dar banul ia minţile mai rău ca o boală de nutriţie. Aceasta este fantezia lor în formă mai atenuată pentru că au mereu nevoie de ideile vesticilor pentru obţinerea supremaţiei economice, dar tezele lui Mao rămân în picioare. Acumularea de fonduri permite şi dotarea armatei cu cantităţi sporite de tehnică de luptă performantă. Preşedintele american Donald Trump a sesizat această infiltrare asiatică în toate domeniile şi a început să ia măsuri, dar a fost imediat luat în colimatorul afaceriştilor cu interese în Extremul Orient şi al presei ce se consideră apărătoarea democraţiei împotriva unui lider ce are numeroase derapaje de limbaj, specifice celui ce vrea să mai fie candidat pentru un nou mandat la Casa Albă.

 Vladimir Ilici Lenin îi numea pe aceşti prieteni idioţi utili şi n-ar fi avut o soartă prea bună dacă ajungeau pe mâna serviciilor secrete sovietice. Iosif Stalin era dornic să confecţioneze funia pentru spânzurarea capitaliştilor cu ajutorul acestora şi a aplicat masiv această tactică. Armata Roşie a primit tancuri BT cu origini americane, camioanele şi tractoarele fiind modele Ford la modă. Ajutorul de peste ocean mai exista ascuns în spaţiul sovietic. O mare hidrocentrală pe Nipru a fost ridicată cu ajutorul firmei General Electric în timpul crizei economice şi apoi aceasta a refăcut-o după Al Doilea Război Mondial la standarde superioare.

 Marea Britanie a crezut că lagărul socialist poate să fie un partener sincer şi conducătorii de la Londra au fost de acord cu livrarea de armament spre est. Astfel, Iosif Stalin a cumpărat un tanc englezesc ce va face carieră în Armata Roşie sub denumirea de T-26. Mai târziu, politicienii de stânga au oferit motoare pentru avioanele cu reacţie şi cu greu au fost oprite valurile de MiG-15, o maşină de luptă asamblată în pur stil comunist: multe, fiabile şi cu putere mare de foc.

 Nicolae Ceauşescu a reuşit să obţină motoare din Germania, Franţa şi Marea Britanie la preţuri destul de piperate, dar acestea au ajuns să echipeze transportoare blindate şi avioane de asalt I.A.R-93. Erau mai multe decât ar fi impus apărarea ţării, dar liderul de la Bucureşti se visa un deosebit de important conducător pe calea socialismului spre victorie. Nu trebuie să mai mire pe cineva că s-a apucat să poruncească săparea Canalului Dunăre – Marea Neagră, cale navigabilă pe unde ar fi putut să pătrundă vase militare sovietice spre centrul Europei. Casa Poporului nu era altceva decât visul de odinioară al lui Iosif Stalin, Palatul Sovietelor fiind un proiect eşuat în urma ofensivei germane din 1941. Nu avea nici cea mai mică legătură cu poporul român şi a fost construită în plină epocă de economii şi lipsuri. A fost executat după ce a început să primească noile aparate de vânătoare MiG-29, foarte costisitoare pentru o populaţie înfometată. A murit în lumea fanteziilor politice şi nu se ştie dacă a înţeles că a fost condamnat tocmai de sistemul pe care l-a slujit o viaţă cu prea multă credinţă.

 O altă metodă de sporire a veniturilor în lumea afacerilor constă din aducerea de forţă de muncă ieftină pentru fabricile din Europa, imigranţii fiind definiţi drept oameni identici cu localnicii. Afirmaţia este corectă din punct de vedere biologic, dar importante sunt în ecuaţie mentalităţile. Conducătorii Uniunii Europene, patronii şi ziariştii laudă calităţile imigranţilor ce sosesc în valuri. Nu pot pricepe că aceştia sosesc cu ideile de acasă şi nu se pot transforma peste noapte în europeni. Cum se modifică brusc o persoană ce omoară tradiţional femei cu pietre, lapidare, în om contemporan? Grav este că proaspăt sosiţii au alte credinţe în raport cu populaţia majoritară şi acestea sunt tot monoteiste şi complet opuse celor locale. Nu pot coexista pentru multă vreme forţe antagonice puternice. Caracterul etnic al unor regiuni întregi s-a schimbat şi nu este exclus ca-n viitorul apropiat să înceapă revendicări, mai întâi de drepturi sporite, apoi de autonomie şi, în final, de independenţă. Politicienii germani au avut un şoc când au constata că minoritatea turcă reacţionează la ordinele Ankarei, Berlinul fiind convins că populaţia stabilită de multă vreme s-a transformat într-un fel de nemţi. Imigranţii implantează în ţările de adopţie tensiunile etnice şi religioase de acasă, urile tradiţionale tinzând în timp să ducă la apariţia unor mici Sirii europene. Nu este de mirare că premierul Ungariei, criticatul Victor Orban, a spus stop valurilor de străini, Budapesta având idee din propria istorie ce pot face cei veniţi de departe în căutare de pământ şi apă. Este interesant că Uniunea Europeană n-a avut suficientă forţă să-şi impună principiile de amestecare etnică în cazul maghiar.

 Oare actualii specialişti de la Bruxelles pot pricepe evoluţiile lente ce duc la situaţii similare cu ceea ce s-a petrecut în Imperiul roman? Cică se spune că Roma avea un deficit de oameni pentru a face faţă fenomenelor economice şi problemelor militare, soluţia găsită constând în primirea unor etnii întregi, foarte dornice să ajungă să trăiască la standarde romane. Din păcate pentru modelul de civilizaţie, coloniştii nu înţelegeau să se supună regulilor administraţiei imperiale şi statul a început să fie măcinat din regiunile de frontieră. Religia monoteistă creştină nu era o susţinătoare a vechii lumi şi civilizaţia s-a prăbuşit.

 Este interesant că Occidentul încearcă să democratizeze după principii europene state de pe toate continentele, dar aceste idei vin în completă contradicţie cu tradiţiile şi cu religiile locale. Este pură utopie să propovăduieşti egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul şi dreptul acesteia la studii acolo unde soarta fetiţelor este hotărâtă numai de către cei ce trăiesc în trecut. Soldaţii români pier în Afganistan în mod absolut inutil şi schimbarea modului de gândire se poate face numai în sute sau chiar mii de ani. Aceşti luptători mor pentru punerea în practică a unei fantezii la fel cum au pierit alţii prin Angola în epoca lui Nicolae Ceauşescu pentru aducerea locuitorilor pe calea comunismului.


""