Autor 96287 vizualizări


Bătălia de la Kursk, Linia Maginot și șarja cavaleriei ușoare au intrat în istorie drept mari erori militare. Vă invităm în continuare să analizăm ce mecanisme au stat în spatele acestor erori.

Bătălia de la Kursk

Victoriile germane din primăvara anului 1943 creaseră un front neregulat, cu un intrând lat de 180 de km şi adânc de 120, cu oraşul Kursk în centru. Pentru un jucător ca Hitler, tentaţia era prea mare. Deşi principalii artizani ai războiului mecanizat, Guderian (foto sus © Wikimedia Commons) şi Manstein, se opuneau unei noi ofensive, considerând raportul de forţe net favorabil sovieticilor, cancelarul german şi-a impus punctul de vedere. Kursk urma să fie o altă manevră clasică de învăluire tip „cleşte”, cu germanii atacând de la nord şi sud spre Kursk. Circa 900.000 de soldaţi şi 2.500 de blindate germane de toate tipurile urmau să decidă soarta războiului pe Frontul de Est.

Sovieticii, pe de altă parte, erau de această dată bine informaţi şi pregătiţi pentru a para lovitura. Acum se ştie cu certitudine că spionajul sovietic, prin celebrul agent „Lucy”, reuşise să obţină informaţii suficiente pentru a nu exista surprize tactice sau strategice din partea germanilor. Trei linii de apărare, numeroase guri de artilerie şi câmpuri de mine antitanc şi antipersonal fuseseră ridicate în „punga” de la Kursk. Între 120.000 şi 300.000 de civili au lucrat la construirea fortificaţiilor. Aproximativ 800.000 de mine de toate tipurile au fost plantate în zona în care se aştepta atacul german. Nu mai puţin de 200.000 de mine au fost amplasate în nord, spre Orel, şi restul spre sud, de unde se intuia că germanii vor ataca cu grosul forţelor blindate (ceea ce s-a şi întâmplat).

Serviciile de informaţii germane au făcut estimări nerealiste, subapreciind grav apărarea sovietică. Patrulele aeriene sovietice care zburau constant au prevenit culegerea de informaţii din aer. Rezerva terestră a Armatei Roşii număra 11 armate de infanterie, 3 armate de tancuri, 3 flotile aeriene şi alte 13 corpuri de tancuri şi mecanizate. În timp ce germanii nu aveau defel rezervă strategică, sovieticii dispuneau în rezervă de trei armate (dintre care două de tancuri), două corpuri mecanizate şi unul de cavalerie.


Soldați germani la Kursk (foto: Bild 101III-Zschaeckel-206-35)

Germanii au atacat în ziua de 5 iulie, abordând cele două flancuri ale frontului. Forţele de atac ale mareşalului Manstein, în sud, şi cele ale mareşalului Kluge, în nord, erau aproximativ egale, în sud fiind concentrate mai multe blindate. La ofensivă a participat întreaga forţă blindată de care dispuneau nemţii pe front. Ca întotdeauna, Hitler juca pe mize mari. Forţele lui Manstein au pătruns cam 30 km în sud, dar au avut nevoie de câteva zile;nici vorbă deci de o penetrare rapidă. Ritmul lent s-a datorat în primul rând enormelor câmpuri de mine întâlnite în cale.

Înaintarea se făcea prin breşe înguste, din cauza unei apărări îndârjite pe flancuri. Atacul lui Kluge din nord s-a soldat cu o străpungere şi mai limitată, căci n-a reuşit să treacă de poziţiile principale de apărare ale ruşilor. La 12 iulie, când în sud, lângă localitatea Prohorovka, avea loc celebra bătălie de tancuri, sovieticii începeau atacul împotriva lui Kluge. Din 17 iulie, şi forţele lui Manstein s-au poziţionat în defensivă, iar la începutul lunii august sovieticii au contraatacat pe întreg frontul, punând capăt bătăliei.

Linia Maginot        

Linia Maginot (nume dat după Ministrul Apărării al Franţei, André Maginot) a fost un şir de fortificaţii de beton, obstacole antitanc, dotate cu artilerie grea, cazemate, mitraliere şi alte elemente de apărare construit între anii 1920-1930 şi modernizat între anii 1930-1940 pe care Franţa a construit-o de-a lungul graniţei sale cu Germania, Belgia, Luxemburg, Elveţia şi Italia, pe baza experienţei sale din Primul Război Mondial şi pentru a se pregăti pentru un eventual atac, în special din partea Germaniei. Francezii au construit linia de fortificaţii pentru a oferi timp armatei franceze să se mobilizeze în cazul unui atac german. Linia Maginot a creat Franței un fals sentiment de securitate ce avea să o coste deosebit de scump.

După ce Germania a cucerit Polonia în toamna anului 1939, generalul german Heinz Guderian susține Planul Manstein, care prevedea o invazie a Franței prin Belgia și Olanda, ce conținea o neutralizare a Liniei Maginot printr-o străpungere prin Munții Ardeni pentru a încercui trupele franceze și corpul expediționar britanic și a-i impinge spre Ocean, în detrimentul unei strategii clasice, care probabil ar fi dus la același scenariu ca cel din Primul Război Mondial.


Linia Maginot (Foto: Goran tek-en / Wikimedia Commons)

Tactica războiului fulger își dovedește acum cea mai mare eficacitate. Trupele conduse de Guderian surprind forțele franceze, trec Ardenii și ajung pe râul Meuse în doar trei zile. Atacul german de la Sedan distruge întreg sistemul defensiv francez. Mentalitatea franceză, de a crea o linie defensivă foarte puternică, Linia Maginot, s-a dovedit o mare greșeală. Cu o viteza uluitoare, Guderian reușește să taie liniile de aprovizionare pentru  trupele franco-britanice din Belgia și Olanda si le împinge pe acestea până la Dunkirk. Primește însă ordine de la superiori care nu îi permit să distrugă trupele de aici, lucru care le permite britanicilor să-și evacueze o parte importantă din corpul expediționar.

Șarja cavaleriei ușoare

La data de 25 octombrie 1845, comandantul trupelor britanice din timpul Războiului din Crimeea a dat un ordin ambiguu pe care subordonații săi l-a interpretat greșit, iar da aici a rezultat dezastruasa șarjă a cavaleriei ușoare împotriva artileriei rusești foarte bine apărată. Cavaleria britanică a fost măcelărită în timp ce galopa spre așa-numita „vale a morții”, dând piept cu artileria și focuri de muschetă din trei părți.

La Balaclava, trupele aliate ale francezilor și englezilor luptau contra armatei rusesti. Rușii au dominat confruntare de la început până la sfârșit. Bătălia de la Balaclava a fost considerată principala bătălie din timpul războiului Crimeii, conflict armat între Regatul Unit, Franţa şi Imperiul Otoman pe de-o parte şi Imperiul Rus pe de alată parte. A fost prima dintre cele două încercări ale ruşilor de spargere a încercuirii Sevastopolului.


„Șarja cavaleriei ușoare”, pictură de Richard Caton Woodville Jr.

Câmpul de luptă era o zonă deluroasă compusă din două văi separate. Forţele britanice erau împărţite între cele două văi. Valea sudică era ocupată de Brigada de cavalerie grea, iar valea nordică Brigada de cavalerie uşoară. Comanda trupelor britanice era asigurată de Contele Lucan. Erau prezente şi un contingent francez şi unul turc. Ruşii au atacat cu mult mai mulţi oameni decât aveau aliaţii în zonă, dar cu oameni mai puţin disciplinaţi, mai slab înarmaţi decât anglo-francezii şi încadraţi cu ofiţeri incompetenţi.

Bătălia a început cu un atac încununat de succes al ruşilor asupra poziţiilor turcilor. Astfel, ruşii au intrat în valea Balaclava, locul în care se afla tabăra britanică. Portul Balaclava se afla la o departăre mică de tabăra englezilor, fiind principalul port folosit pentru aprovizionarea trupelor. Înaintarea ruşilor era gândită să izoleze baza de aprovizionare britanică şi să atace poziţiile englezilor din spate. Înaintarea rusească în valea sudică a fost respinsă de Brigada de cavalerie grea britanică, forţându-i pe ruşi să se retragă la adăpostul artileriei lor, care era poziţionată în mod strategic de-a lungul crestei dealului care mărginea valea. Brigada de cavalerie uşoară a primit ordinul să atace inamicul pentru a "împiedica inamicul să evacueze tunurile", un ordin prost conceput, care avea să ducă la dezastruoasa şarjă a cavaleriei uşoare. Brigada de cavalerie uşoară a fost salvată de la distrugere totală de intervenţiile rezervelor britanice şi franceze.

„Isprava” brigăzii ușoare a devenit legendă în Marea Britanie, mulțumită poemului lui Alfred Tennyson, „Șarja brigăzii ușoare”.