Autor 5154 vizualizări


Am evocat în mai multe rânduri în paginile acestei rubrici un fenomen politic aparte din antichitatea greacă, anume tirania și pe tirani. Istoriile despre tirani sunt adesea anecdote revelatoare care denunță excesele tiranilor, la ospețe sau în iatac, și de aceea multe dintre ele își au locul în acest capitol alIstoriei comestibile. Se cuvine însă să ne oprim puțin pentru a lămuri cititorii mai puțin familiari cu tradițiile antice în legătură cu aceste personaje supradimensionate ale istoriei Greciei.

Numită odată foarte pertinent „o instituție de facto”, tirania antică a generat sensul incriminant al termenilor din această familie de cuvinte în limbile moderne, în care tiranul e neapărat odios. Asta nu înseamnă însă că numele antic și realitatea istorică pe care o desemnează acest nume ar fi atât de simplu și de linear de definit.

Stăpâni și tirani

Prima menţiune cunoscută de noi a cuvântului turannos– numele grec al tiranului – provine dintr-un fragment de poem al lui Archiloc din Paros;sensul acestui termen (împrumutat degreci din lidiana vorbită, în careînsemna „stăpân”) pare a fi încă de pe acum cel al unei puteri excepționale exercitate de facto, fără ca această stare de lucruri să se traducă în termeni instituționali. E probabil că apriga concurență între diferitele grupuri nobiliare din cetățile Greciei ducea din când în când la triumful câte unui aristocrat, în vreme ce în alte momente și în alte cetăți se menținea un echilibru precar, cel puțin pentru o vreme. Asemenea victorii devin probabil mai frecvente în a doua parte a sec. VII a.Chr. și în secolul următor, sub imperiul unui fascicol de tensiuni, crize și transformări caracteristice acestei epoci. În genere, tirania este susținută triumfal – așa cum o spune încă Archiloc – de o ostentaţie de bogăţie şi fast pe care o vom regăsi în manifestările concrete ale diferiţilor tirani.

Puterea nelegitimă a unui rege legitim

Primul tiran grec ar fi fost, după Aristotel, Pheidon din Argos, rege legitim care şi-a depăşit însă atribuţiile tradiţionale:e un paradox al acestei forme prin excelenţă nelegitime de putere să fie inaugurată de un exces de legitimitate. Toate acestea nu fac, în fond, decât să reflecte faptul că o definiţie formală a tiraniei este cu neputinţă de propus, şi că ne aflăm mai degrabă în faţa unei pluralităţi de manifestări particulare cu unele elemente comune decât în faţa unui fenomen unitar. Sfârşitul epocii arhaice este o vreme a tiranilor;conceptul de tiranie aparţine secolelor clasice și filosofiei politice post-antice.

În ce măsură Pheidon din Argos este o figură istorică reală sau un fel de erou civilizator de o factură mai recentă, căruia i se atribuie diferite inovaţii «tiranice»– de la inventarea falangei hoplitice la inventarea monedei – e foarte greu de spus. În orice caz, printre cele mai vechi uzurpări tiranice de care nu ne putem îndoi este cea al cărei erou avea să fie Kupselosdin Corint(657 a.Chr. după tradiţie).

Fiul Șchioapei, bolovanul și cufărul

Corintul era dominat atunci de oligarhia Bacchiazilor, o minoritate de cel mult 200 de familii înrudite între ele, a căror putere exclusivă nu putea fi decât generatoare de tensiuni;aceasta, cu atât mai mult cu cât un conglomerat de tensiuni economice și sociale au accentuat starea de nelinişte în cetate către mijlocul sec.VII a.Chr. Recurenţa crizei agrare e cea mai gravă dintre acestea, dar, ca şi în celelalte cetăţi contemporane, criza agrară nu poate fi despărțită de criza statutelor civice, devenită și mai pregnantă în contextul apariţiei falangei hoplitice, care se bazează pretutindeni în Grecia epocii arhaice pe existența unui număr relevant de proprietari de pământ relativ avuți:în mai multe cetăți, acești infanteriști greu înarmați care sunt hopliții sunt definiți drept proprietari ai unei perechi de boi pentru jug.

Tradiţia corintiană face din Cypselos comandantul hopliților când a devenit tiran. O preocupare constantă a tiranilor corintieni pentru noi fondări coloniale şi chiar pentru distribuţii de pământ este clar atestată documentar. Numai că, relevând aceste elemente ale acţiunii politice pe care le putem atribui lui Cypselos, suntem departe de a fi spus tot ce se cuvenea despre un personaj în legătură cu care scrierile antice ne-au transmis un amestec fascinant de ştiri şi de fabulaţii;trecându-le sub tăcere, riscăm să amputăm noţiunea însăşi de tiran de specificitatea ei. Un singur exemplu:tradiţia transmisă de Herodot face din Cypselos un Bacchiad „de drept diminuat”:mama lui, Labda, ar fi fost din neamul Bacchiazilor, dar fiind infirmă, cum o arată şi numele (Labda înseamnă „şchioapa”), a fost măritată, împotriva uzanţei, în afara clanului care, în mod obişnuit, practica endogamia;că un oracol a prevestit că fiul Șchioapei va fi un bolovan care, rostogolindu-se, va dărâma totul în cale. Drept care Bacchiazii au încercat să ucidă pruncul, dar au fost păcăliţi de Labda, care l-a ascuns într-un cufăr (kupselos) şi astfel l-a salvat.

Istorie și mit

Elementele de folclor din această legendă de întronare sunt absolut evidente. Legenda e elocventă pentru modul în care erau percepuți tiranii, ca aparţinând unei lumi originare, veacului lui Cronos, când umanitatea nu era încă despărțită iremediabil nici de animale, nici de zei;ca semnificant al unei devieri de la normă, ca personaj echivoc, deopotrivă legitim în chip virtual şi uzurpator în mod real. Aceeaşi atmosferă domină ansamblul tradiţiei despre tirani, mărturisind că nu ne aflăm în prezenţa unei instituţii, ci într-o lume încă arhaică de tradiţii orale. Dimensiunea orală și mitică a tradiției referitoare la tirani nu e însă unica dimensiune a acestor episoade.

Îndărătul celor mai stranii gesturi atribuite tiranilor se pot identifica iniţiative în sens propriu politice– de pildă, în cazul lui Cypselos, povestea despre făgăduiala pe care ar fi făcut-o lui Zeus de a-i consacra toată avuţia Corintului dacă ajunge tiran, pe care ar fi împlinit-o instituind o redevenţă egală cu a zecea parte din venitul fiecărui corintian pe timp de zece ani. E foarte probabil că această anecdotă indică instituirea unui impozit, şi deci apariţia noţiunii de avuţie publică (o măsură similară îi e atribuită şi lui Peisistratos la Atena). Sau povestea despre confiscarea bijuteriilor femeilor din Corint la moartea soţiei tiranului (tot Cypselos sau fiul şi succesorul acestuia, Periandros), care se referă, probabil, la măsuri împotriva luxului feminin, uzuale în epocă (şi Solon e creditat cu asemenea măsuri), ca reacţie normatoare menită să atenueze disparităţile flagrante de statut în polis.Dar analiza istorică nu poate fi indiferentă la faptul că asemenea măsuri apar înglobate într-o naraţiune care le travesteşte sensul. Imaginarul colectiv e solicitat de însuşi comportamentul tiranului şi nu se manifestă încă în termenii unei conştiinţe politice, ci reînviind, pentru a da seama de insolitul situaţiei, temele arhaice despre întemeieri şi despre eroi.