Tifosul, cea mai mare calamitate pentru români

Autor 10741 vizualizări


Tifosul a izbucnit în principal în zonele de conflict armat (a mai fost denumit şi „febra tranşeelor“), însă a afectat şi populaţia civilă.

În războiul de 30 de ani (1618‑1648), campania lui Napoleon în Rusia (1812) şi Războiul Crimeei (1853‑1856), boala a făcut ravagii printre soldaţi. În timpul Războiului de Independenţă (1877‑1878), armatele române au fost afectate de tifos, însă epidemia a făcut multe victime printre trupele ruse dislocate la sud de Dunăre. Molima va rămâne cantonată în Balcani, în Serbia înregistrându‑se 100.000 de morţi (potrivit lui Cantemir Anghelescu în „Tifusul exantematic în România“).

Tifosul exantematic este responsabil de cea mai mare catastrofă epidemică din România. În Primul Război Mondial, la sfârşitul anului 1916, armata română este nevoită să se retragă în Moldova (cu 20.000 de răniţi şi bolnavi), fiind urmată de 1, 5 milioane de refugiaţi. Lipsa locuinţelor, a hranei, a medicamentelor şi a apei potabile, favorizează declanşarea epidemiei de tifos şi a febrei recurente.

Mărturiile timpului vorbesc de 300.000 de morţi, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari (printre medicii căzuţi la datorie se numără şi Jean Clunet, venit în România în cadrul Misiunii Militare Franceze).

Tifosul nu a fost eradicat imediat, fiind înregistrate câteva sute de decese anual până în 1938 (vârful va fi atins în 1936, când se îmbolnăvesc 7.000 de oameni şi mor 689, aşa cum notează acelaşi Cantemir Anghelescu).

Tifosul loveşte cu forţă şi în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, iar condiţiile mizere din lagăre fac boala să se extindă fără cruţare şi să omoare prizonieri peste prizonieri.

Ioan F. Buricescu:„Rufele soldaţilor sunt fierte pe rând în clocote, cu leşie“

Sublocotenent pe frontul din Moldova, Ion F. Buricescu a ţinut pe timpul campaniei un jurnal zilnic, publicat după Primul Război Mondial la o editură obscură, sub titlul „Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul pentru reîntregire”. Complet uitată, cartea rămâne un document prin adevărul nemilos asupra realităţilor de pe frontul românesc. Paginile în care sunt descrise măsurile sanitare împotriva tifosului exantematic o dovedesc.

„19 Februarie. E mare activitate în companie. În curtea unei case cazanele clocotesc deasupra unui foc bine hrănit. Rufele soldaţilor sunt fierte pe rând în clocote, cu leşie. Cei ce n‑au decât un rând – şi cei mai mulţi aşa sunt – rămân îmbrăcaţi cu hainele pe piele până li se usucă «schimburile». În jurul cazanelor câţiva soldaţi îngrijesc de foc, alţii răscolesc cu nişte beţe rufele negre pentru ca leşia înfierbântată să pătrundă pretutindeni. Când intri în casă, vezi mai multe mese şi pe ele maşini de călcat cu jar roşu.

Mantalele, tunicile, pantalonii sfârâie sub fierul, care se mişcă ritmic într‑o direcţie şi alta, apăsându‑se bine, vârându‑şi botul ascuţit sub căptuşeală, pe la încheieturile încreţite, până ce îngălbeneşte postavul şi distruge seminţele de paraziţi. Fiindcă adeseori lucrul se face de mântuială, noi trebuie să supraveghem, să dăm lămuriri şi să stăruim ca nicio cută să nu rămâie nepătrunsă de căldura omorâtoare. Când o tunică  sau o pereche de pantaloni e gata, o luăm, ne dăm la lumină, o cercetăm cu amănunţime şi suntem mulţumiţi dacă găsim sămânţa albă turtită şi opacă, în loc de a fi rotundă şi lucioasă.

În altă casă alăturată s‑a instalat «salonul de ras şi tuns». Comandantul nostru de companie ţine neapărat ca soldaţii să nu mai aibă bărbile aspre şi crescute în neorânduială. Cum însă bricele oricât de ascuţite nu pot rezista la atâta muncă, el explică bărbierilor că partea principală e săpunitul. Bărbierii nu vor însă să se dea de osteneală:fiecare «muşteriu» îşi dă de două trei ori pe obraz cu săpun, apoi se aşază pe scaun, strângând din dinţi şi închizând din ochi, de durere, când briciul trece hârşiind pielea şi înroşind‑o. Să scapi de barbă, în aşa condiţii nu prea e uşor. (...)

Într‑o odaie spaţioasă, nelocuită, am instalat baia. Apa, după ce se încălzeşte afară în două décauwille‑uri şi trei cazane, se toarnă într‑un butoi dinăuntru. Într‑altul se găseşte apă rece.

Soldaţii jegoşi, cu pielea roasă de murdăria depozitată de atâta amar de vreme, se freacă bine cu săpun, apoi li se toarnă apă până se curăţă. Cum pe jos s‑au aşternut scânduri şi s‑au făcut şi scursori pentru apă, se poate păstra o curăţenie mulţumitoare”.Ion F. Buricescu, „Pe margini de prăpastie. Însemnări din războiul pentru reîntregire”, editată de Asociaţia Generală a Ialomiţenilor, apărută în 1939.

Petru Dumitriu:„I se părea că patul se înalţă şi recade în adâncimi uriaşe“

Medic pe frontul Primului Război Mondial, locotentul Stahl – unul dintre personajele „Cronicii de familie“ a lui Petru Dumitriu – se îmbolnăveşte de tifos exantematic. Paginile dedicate momentului sunt o excelentă radiografie a simptomelor bolii.

„Într‑o noapte de la sfârşitul iernii 1916‑1917 şi începutul primăverii 1917, locotenentul Stahl zăcea într‑un pat de fier, într‑o sală luminată doar de o lampă cu petrol care atârna de un cui bătut în perete la unul din capetele dormitorului. Stahl zăcea pe spate şi se uita la tavan. Tavanul i se părea că se află într‑o imensă depărtare, ca şi cum sala aceea ar fi fost înaltă de câţiva kilometri. (...)

Deodată tavanul se depărtă şi mai mult. Bolnavul închise ochii. Îi era cald, îşi auzea sângele bătând în vinele capului, ca un bubuit de tunet, şi i se părea că patul se înalţă şi recade în adâncimi uriaşe. Se afla de fapt în plin ocean, un ocean sălbatic, cu mari talazuri rotunjite, şi cineva (nu ştia cine anume e, nu vedea pe nimeni), o putere din afară, o obligaţie de neînlăturat, îi cerea să facă să navigheze pe acest ocean un vapor cu fundul în sus. Vaporul era de dimensiunile unuia din «Călătoriile lui Guliver»;Stahl ar fi putut să‑l întoarcă uşor de tot;dar ştia bine că nu va izbuti să‑l facă să plutească, doar vapoarele sunt făcute să plutească cu catargele în sus şi cu fundul în jos;se cerea ceva absurd, absurd!

De aceea se împotrivea din răsputeri, dar obligaţia aceea neîndurătoare se schimba într‑o clipită:trebuia, dar trebuia neapărat, fără putinţă de scăpare, să clădească un turn cu temeliile în sus şi cu vârful în pământ, un turn foarte înalt.

Dar e imposibil, e absurd, gemu bolnavul, apoi, sufocându‑se cu inima bătând înnebunită, urlă:E absurd! E ABSURD!

Se trezi că‑şi vedea privirea tulbure, picioarele goale undeva, în tavanul plin de filamente de lumină:sigur, odaia se răsturnase cu podeaua în sus.

Apoi recăzu pe pat, gâfâind, sleit, tavanul se mai apropie şi bolnavul zări şirul de paturi din faţa lui, şi şirul din dreapta şi din stânga, în odaia slab luminată, prost văruită. Dintr‑un pat de peste drum (adică de peste culoarul dintre cele două rânduri de paturi), un bolnav cu faţa galbenă şi dreptunghiulară, ascuţită de o bărbuţă neagră şi de un ciuf sălbatic, îl privea cu ochi strălucitori şi râdea cu dinţi galbeni spunându‑i ceva, dar Stahl nu înţelese ce‑i spunea.

Încet‑încet, vuietul de mare furioasă din urechile lui se domoli şi se făcu un fel de tăcere;atunci însă începu să audă un fel de sforăit răguşit şi ciudat. La început se mirase de asemenea sforăituri, dar se învăţase să le recunoască:era horcăitul unui bolnav în agonie. «Când mai moare şi ăsta, să pot dormi?» se gândi bolnavul, simţind că iar îl apucă delirul.“Petru Dumitriu  „Cronică de familie”, ESPLA, Bucureşti, 1956.

Mai citeşte:

Ciuma, holera, tifosul şi gripa în istorie

Prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...

Fum şi oţet pentru ciumaţii Bucureştilor

Scăpăm de ciumă, dăm peste holeră!

Gripa, noua ameninţare

Pandemia şi vaccinul vs. Molima şi molitva

""