Autor 9705 vizualizări


Thierry Wolton (n. 1951) este jurnalist, scriitor și istoric, profesor la École Supérieure de Commerce din Paris. A scris numeroase cărți despre istoria regimurilor comuniste. Trilogia „O istorie mondială a comunismului: Încercare de investigație istorică” (peste 3.300 de pagini) explică sistemul comunist din perspectiva celor trei mari actori ai săi: călăii (vol. 1; trad. rom. Cu pumnul de fier: Călăii, Humanitas, 2018), victimele (vol. 2; trad. rom. Când moare corul: Victimele, Humanitas, 2019) și complicii (vol. 3; trad. rom. Un adevăr mai rău decât orice minciună: Complicii, Humanitas, 2020).

Domnule Thierry Wolton, încheiați trilogia O istorie mondială a comunismului cu volumul Complicii, după Călăii și Victimele. Volumul este acum tradus în limba română. Cine sunt acești „complici”? 

În primul rând, să nu uităm un lucru: comunismul s-a dorit un sistem mondial. Deci primii complici ai socialismului real, așa cum a existat el în 27 de țări ale lumii în secolul XX, sunt partidele comuniste cu numeroșii lor membri și activiști. Ei au fost primii și cei mai importanți sprijinitori ai acestor regimuri. Apoi, fără să fi fost membri ai unui partid comunist, dar crezând totuși în ideologia lui, ceilalți complici au fost fie tovarăși de drum – în general intelectuali care au preamărit regimurile comuniste –, fie „idioți utili” (cum i-a numit Lenin), care s-au pus în slujba acestor regimuri din orbire, din interes, din vanitate etc. Printre acești idioți utili se numără mulți capitaliști care au susținut comunismul din lăcomie. Mai sunt și oamenii politici din Occident care au închis ochii în privința aspectelor reale ale comunismului, ca să nu aibă a-și face probleme morale fiindcă pactizau cu respectivele regimuri. Rațiunea de stat, interesele geopolitice, echilibrul forțelor etc. au servit adesea țărilor democratice și liderilor lor drept pretext pentru a nu lua nicio măsură împotriva „lagărului socialist”, lăsând populația pradă supliciului la care era supusă. Cazul Europei Centrale și Orientale, ocupată militar de URSS după război, fără un protest adevărat din partea puterilor occidentale, în frunte cu Statele Unite și Marea Britanie, este exemplul cel mai cunoscut al acestei „realpolitik” complice.

Thierry Wolton: Partidele comuniste și activiștii lor s-au lăudat cu realizări mincinoase, lăsând impresia că aduc raiul pe pământ, când, de fapt, pentru cei care trăiau acolo, era vorba de un infern.


Victimele sunt victime, călăii, călăi. Ce rol au avut complicii în istoria comunismului?

Fără aceste complicități, regimurile comuniste n-ar fi dăinuit atât: partidele comuniste și activiștii lor s-au lăudat cu realizări mincinoase, lăsând impresia că aduc raiul pe pământ, când, de fapt, pentru cei care trăiau acolo, era vorba de un infern; intelectualii orbiți au trecut voit sub tăcere realitățile din aceste țări, pe care nu se poate să nu le fi cunoscut; oamenii de afaceri au susținut financiar, tehnologic sau prin competențele lor, economii planificate care altminteri ar fi fost incapabile să crească; oamenii politici au renunțat la orice considerente morale. Complicitatea a fost mondială, ceea ce face ca și vinovăția să fie mondială în zilele noastre, când regimurile comuniste și iluziile lor nu mai există, cel puțin în Europa.

De ce au acceptat personalități intelectuale de marcă din Occident să fie complici?

Comunismul este o ideologie creată de și pentru intelectuali, încă de când Lenin a scris în 1902, în Ce-i de făcut?, că e nevoie numai de o mână de revoluționari de profesie pentru a cuceri puterea și a instaura o „dictatură a proletariatului”. N-a existat nici o revoluție populară comunistă, puterea a fost luată întotdeauna de intelectuali mic-burghezi în numele proletariatului. Intelectualii au visat mereu să guverneze, fiindcă se cred cei mai cultivați, și deci cei mai înțelepți. Ei s-au regăsit în acest tip de politică, în care credeau că pot juca rolul de luminători ai omenirii. Au mai sprijinit în număr mare comunismul și din cauza urii de sine. Dictatura proletariatului impusă de partidul-stat pretinde că va aduce fericire poporului lichidând lumea veche (burghezia, cultura etc.), ceea ce nu însemna decât a ataca rădăcinile care au permis tocmai înflorirea intelectuală. Sprijinind această politică, aderând la ea, slujind-o, intelectualii se autodistrug, se opun într-un fel propriei lor tabere, din rușine pentru privilegiile și pentru originea lor. Punându-se în slujba proletariatului, sau mai curând a celor care pretind că acționează în numele lui, fac un act de căință ce pare să-i izbăvească de păcatul originar.

Nu au cunoscut realitatea sau nu au avut nicio empatie cu milioanele de victime?

Un aforism spune că mai orb decât cine nu vrea să vadă nu e nimeni. Ideologia, credința au fost piedici în calea cunoașterii realității. Încă din 1918 se putea afla ce se petrece în Rusia bolșevică, unde represiunea în masă începuse deja. Complicitatea intelectualilor este cu atât mai de neiertat, cu cât e imposibil să nu fi știut de angajamentul acestei ideologii totalitare de a lichida tot ce stătea în calea traducerii sale în fapt. Milioanele de victime ale comunismului figurau în programul ideologic, care preconiza lupta necurmată pentru asigurarea mersului neabătut spre socialism. N-au existat intelectuali inocenți, după cum n-au existat nici comuniști inocenți: crimele au fost acoperite în deplină cunoștință de cauză.

Cine sunt în cartea dumneavoastră cei mai odioși complici?

Este greu de numit pe cineva, fiindcă, încă o dată, complicitatea a fost multiplă. În Franța, Louis Aragon, membru al Partidului Comunist Francez, figurează în fruntea intelectualilor complici: a acoperit crimele comuniste, i-a insultat pe necomuniști, a scris poeme în care ridica osanale poliției politice sovietice. În politică, președintele american Roosevelt, care n-a înțeles deloc ce fel de om era Stalin, și încă mai puțin ce este comunismul, a fost un idiot util perfect când a cedat în fața pretențiilor dictatorului sovietic la Teheran și apoi la Yalta, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Credea cu naivitate că-și va putea aduce interlocutorul la sentimente mai bune! Printre capitaliștii complici, un loc de cinste i se cuvine lui Henry Ford, care a înființat primele fabrici de automobile în URSS, în anii ’20. Grație liniilor sale de montaj, tractoarele necesare exploatării pământurilor colectivizate au putut fi fabricate în număr mare. Această colectivizare a dus însă la deportarea (și moartea) a milioane de țărani. Pomenesc în volumul al treilea nenumărate exemple ale acestei colaborări capitaliste, cel mai puțin cunoscută, dar fără îndoială cea mai utilă pentru regimurile comuniste.

Mulți politicieni visează la modul autoritar de a guverna

De ce unii dintre politicienii occidentali au fost complici, chiar în timpul Războiului Rece? 

Aici e vorba de mai mulți factori. Mai întâi, o profundă necunoaștere a tot ce însemna comunism, a realităților sale și a urmărilor sale pentru populațiile asupra cărora stăpânea. Pentru mulți lideri occidentali, aceste regimuri erau autoritare, firește, dar funcționau. Cred că exista și o anumită fascinație pentru acest mod de a guverna care reușea să înregimenteze oamenii, lucru la care visează, în fond, mulți politicieni. Fascinația exercitată în zilele noastre de China asupra întregii lumi ilustrează azi această dorință. Puterea este o voluptate, iar puterea absolută este o voluptate absolută – există aici o înclinație fatală, căreia e greu să i te opui atunci când vrei să-i guvernezi pe ceilalți. Pe de altă parte, mulți oameni politici occidentali au gândit, cum spuneam, în termeni de realpolitik, de echilibru al forțelor, de interes național, un fel de a privi în care oamenii, popoarele nu sunt luate defel în calcul. Rațiunea de stat n-are ce face cu oamenii concreți. În numele ei, au fost trecute cu vederea nenumărate suferințe. Statele sunt monștri cu inimi de gheață, cei care le conduc n-au nevoie de sentimente.

Nicolae Ceaușescu şi Charles de Gaulle, aflat în vizită în România, sunt salutaţi de locuitorii orașului Slatina (17 mai 1968)

Cine au fost complicii lui Ceaușescu din Occident?

„Conducătorul” dumneavoastră a reușit să-i facă să creadă pe liderii occidentali că duce o politică independentă față de Moscova. Lucru fals, bineînțeles, fiindcă altminteri n-ar fi rămas atâta vreme la putere. El era util pentru URSS în calitate de cal troian, pentru a obține bunăvoința și mai ales contractele de care Marele frate de la Răsărit putea profita apoi. Ceaușescu, lider mărunt (deopotrivă în sens fizic și politic), plin de vanitate, a profitat de fastul cu care a fost primit în Occident. Vizita sa în Marea Britanie, recepția dată în onoarea lui de Regină ilustrează din plin acest lucru. Și-a luat o revanșă strălucită!

Cum se explică atitudinea Generalului De Gaulle în vizită la București în 1968? Dar a lui François Mitterrand, un socialist, dar critic față de regimul Ceaușescu din anii ’80?

De Gaulle pretindea că duce o politică de echilibru între Est și Vest, pentru ca Franța, putere europeană de nivel mediu, să-și poată face auzit glasul în rândul marilor puteri. Din perspectiva acestei politici naționale orgolioase a văzut în Ceaușescu un șef de stat independent față de Pactul de la Varșovia, exact cum voia dictatorul să apară. Vizita oficială de la București a fost jalnică, mai ales când de Gaulle a lăudat regimul din România, ajungând să spună că e un regim bun pentru populație. Dincolo de politețea de circumstanță, exista, desigur, în dosul acestor vorbe, și admirația pentru regimurile de mână forte, despre care am vorbit și pe care le are la inimă orice om politic. Să nu uităm că în perioada aceea Franța era în plină revoltă a studenților – un gen de eveniment care nu risca să aibă loc în România. Pesemne că, dat fiind haosul pe care-l cunoștea Parisul atunci, de Gaulle îl invidia pe Ceaușescu pentru pacea socială de care avea parte. În ce-l privește pe Mitterrand, să nu ne amăgim. În anii ’80, Ceaușescu își pierduse toată aura de lider „independent”. Extravaganțele, autoritarismul, orgoliul său ridicol începeau să fie cunoscute în Occident. Nu se mai putea vorbi despre el în aceiași termeni. În schimb, Mitterrand a fost unul dintre cei mai entuziaști susținători ai lui Gorbaciov, care voia nu să lichideze comunismul, ci să-l reformeze pentru a-l face să devină mai performant. După căderea Zidului de la Berlin, în noiembrie 1989, Mitterrand s-a dus în RDG ca să susțină regimul ezitant, în vreme ce Helmut Kohl spera într-o reunificare. În timpul evenimentelor care au marcat căderea comunismului în Europa, președintele francez de atunci nu s-a situat nicio clipă în sensul istoriei, de partea eliberării popoarelor. Nu e singurul lider occidental care a ratat această cotitură a istoriei. În numele rațiunii de stat, și fiindcă oamenii politici se tem de popoare, mulți șefi de stat și de guvern din Occident au frânat mai degrabă procesul de eliberare.

România încă suferă în urma evenimentelor din anii ’90

În opinia dumneavoastră, de ce România a avut o evoluție mult mai dificilă după 1989, cu violențe, mineriade și stagnare față de statele din Europa Centrală?

 În România, revoluția, cea adevărată, populară și anticomunistă, a fost confiscată de „reformatorii” comuniști conduși de Ion Iliescu. De fapt, în țara dumneavoastră s-a realizat scenariul prevăzut de Gorbaciov pentru întregul lagăr socialist. Liderul sovietic voia să-i înlocuiască pe bătrânii lideri comuniști cu alții mai tineri și mai seducători, ca să atragă investițiile occidentale de care URSS avea atâta nevoie pentru a-și salva economia falimentară. Ceaușescu aparținea lumii vechi, trebuia deci să scape de el. Acest program a eșuat pretutindeni în Est, comuniștii „reformatori” au fost măturați de protestele din stradă, nu însă și la dumneavoastră.

Care este moștenirea regimului comunist în România? Este diferită față de restul Europei de Est?

România mai suferă încă urmările evenimentelor din anii ’90: comuniștii „reformatori” s-au convertit în socialiști „reformatori”, fără să-și schimbe comportamentul: alegeri trucate, corupție, atingeri aduse libertăților individuale, atotputernicia fostei poliții politice etc. Firește, lucrurile nu mai sunt la fel de evidente ca în vremea comunismului, dar în linii mari se face același gen de politică precum în timpul lui Iliescu. Cât despre economie, dominată de oligarhi care n-au niciun simț al oportunității, ea are dificultăți să-și ia avânt.

Mai 1990: președintele interimar al României, Ion Iliescu, și prim-ministrul Petre Roman participă la un miting electoral

Iată ce scrieți despre România: „Deși e membră în Uniunea Europeană din 2007, țara are dificultăți în a-și găsi calea democratică. România este codașă, captivă a unei clase politice corupte, ieșită din vechiul regim, frânată de o populație fără o adevărată cultură democratică și paralizată de un trecut care nu mai trece. Un breviar al ratărilor postcomunismului”. Care sunt cauzele care au dus la acest tablou întunecat?

Ultimele alegeri confirmă acest diagnostic. Foștii comuniști, transformați în PSD, au ieșit învingători în alegeri, dar absenteismul electoral dovedește, din păcate, că democrația are dificultăți să se impună. Regimul democratic nu se impune cât ai bate din palme. Francezilor, care se vor înaintemergători aici, le-a trebuit peste un secol pentru a găsi calea de la revoluția din 1789 la instaurarea celei de-a Treia Republici în 1870. Europa Occidentală nu e deci neapărat cel mai bun judecător în acest caz, în pofida nerăbdării ei... Pentru motivele evocate mai sus, dificultățile României sunt de înțeles. Nu este singura țară fostă socialistă care cunoaște rateuri: Bulgaria, Bielorusia, Ucraina și, mai ales, Rusia sunt în aceeași situație. Va fi nevoie pesemne de trei generații, adică de 60 de ani, pentru ca o cultură democratică să-și găsească făgașul. Suntem la mijlocul drumului, și se pot constata totuși câteva progrese, la dumneavoastră ca și în alte părți.

Cortina de Fier este încă prezentă în mințile oamenilor

Spuneți într-un alt paragraf din carte: „Deși Cortina de Fier a căzut, ea încă rămâne, parțial, în mințile celor din Est, în reticența lor față de acceptarea obligațiilor inerente democrației – toleranță, deschidere, diversitate –, în timp ce Vestul trece sub uitare Cortina, din cauza frivolității, ca să nu spunem a indiferenței cu care sunt privite aici sechelele totalitarismului”. Explică acest lucru ascensiunea naționalismului, a politicilor iliberale în state foste comuniste care erau privite cu ani în urmă drept campioane ale trecerii la democrație?

Există multă neînțelegere între Est și Vest. Democrațiile occidentale, care au închis atâta vreme ochii în privința realității din țările socialiste, care au pactizat cu regimuri ce asupreau populația, nu și-au făcut niciodată autocritica. Astăzi, ele ar vrea să facă uitat acel trecut, pretinzându-i Estului să se convertească la democrație, fără să țină cu adevărat seama de catastrofa lăsată în urmă de comunism, pentru a nu se simți vinovate de a nu fi spus și a nu fi făcut nimic în tot acel timp. E greu să construiești pe ruine. Trebuie mai întâi curățat terenul. Dacă efortul de memorie nu e dus până la capăt, viitorul e compromis. În Est, stigmatele comunismului vor persista atâta vreme cât vor exista oamenii care au trăit sub acel regim. Dăinuie reflexe, comportamente politice, sociale, economice, care frânează democratizarea. Cortina de Fier e în continuare prezentă, în mințile oamenilor. În acest context, populațiile din Est sunt ispitite de otrava naționalistă, alimentată în parte de resentiment – pentru că au fost abandonate în perioada comunistă, pentru că trebuie să asculte acum de ordinele Comunității Europene. Înclinațiile „iliberale” ale anumitor țări (Ungaria sau Polonia, de pildă) sunt o formă de reacție naționalistă față de Bruxelles. Nu aprob acest fel de politică, dar el trebuie contextualizat pentru a fi înțeles. Trebuie mai ales ca democrațiile occidentale să înceteze să mai joace rolul lui Pilat din Pont: să se spele pe mâini, vrând totodată să dea lecții.

În prezent, democrația e pusă sub presiune și în Occident, cresc curentele naționaliste și populiste, deși acești oameni nu au cunoscut comunismul. Din ce cauză?

Cauzele sunt multiple, voi scoate în evidență una care, după mine, este esențială. Democrația reprezentativă, modelul cel mai curent, are circa un secol și jumătate de existență. E puțin, și totuși ea pare deja la capătul puterilor. Absenteismul electoral, mai peste tot pe Bătrânul Continent, este aici un simptom. Greșeala cade în seama modului de a guverna. Statele, și cei care le conduc, întrupează din ce în ce mai puțin suveranitatea poporului, cum se spune. Distanța dintre popor și reprezentanții lui devine o prăpastie. Asta ține în primul rând de putere, care este un drog: cei care o dețin vor să aibă mereu mai multă, așadar, politica devine din ce în ce mai autoritară, mai impusă, iar cetățenii simt asta ca pe un jug. Chiar dacă iubește servitutea, ființa umană nu se lasă păcălită când vine vorba de voluptatea celor care o asupresc. Într-un cuvânt, elita politică, economică, mediatică trăiește tot mai mult într-o lume proprie, în care poporul nu se regăsește. Ceea ce influențează neîndoielnic apetența pentru democrație, care pare să întrupeze tot mai puțin „puterea poporului”. Efortul de regăsire a fundamentelor democrației este un lucru ce urmează a fi făcut, el este esențial pentru viitorul acestui sistem, despre care se știe că, potrivit zicalei lui Churchill, este cel mai prost regim, în afara tuturor celorlalte!

Ce credeți că se va întâmpla cu Europa după noua criză, criza pandemică din zilele noastre?

Nu sunt deloc optimist. În primul rând, criza sanitară permite o extindere a puterilor statului (ale guvernării) în numele securității tuturor, ceea ce aduce atingere libertăților individuale (dreptul de deplasare, de întrunire, dreptul de a fi împreună pur și simplu). Istoria arată că statele, conducătorii nu cedează niciodată puterile odată ce le-au fost încredințate. E așadar o criză care duce la noi servituți. În termeni de geopolitică, există, de asemenea, motive de îngrijorare. Criza economică ce va urma crizei sanitare va slăbi considerabil țările capitaliste, în timp ce China, în continuare comunistă, își face jocul înainte. Toate astea sunt lucruri foarte îngrijorătoare, fiindcă regimul de la Beijing are intenția să-și impună propria lege restului lumii. Mă îndoiesc că va reuși până la urmă, dar asta nu înseamnă că între timp nu se va lăsa cu zguduiri. Anii care vin sunt plini de primejdii.

Acest articol a apărut în numărul 228 al revistei Historia, disponibil în perioada 15 ianuarie - 14 februarie la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital pe platforma paydemic.com 


 Cumpără Acum


 Cumpără Acum