Autor 10166 vizualizări


Trenurile de la Iaşi plecaseră, lăsând România goală. Răsăritul încă nu se înroşise, şi nici nu aveam cum să-l întrezărim, când praful luptelor se ridica către cer, ca o rugă. Războiul trecuse, dar pentru români pacea nu mai venea. O sută de ani de când, cu inima strânsă, închizând uşile vagoanelor, fiecare român cerea în sinea-i, înghiţind cu amărăciune – „Fă-mă lacăt, fă-mă cheie la porţi mari împărăteşti”. De un secol se aşteaptă întoarcerea Tezaurului, dar măsurând zarea cu privirea, de pe peron se observă că... nu e nimic nou pe frontul de est.

Debusolare, haos, panică. După ce timp de doi ani a privit Marele Război de pe margine, doza de răbdare s-a terminat: august 1916 şi România intra în război de partea Antantei – cu stângul. În numai cinci luni totul se schimbase şi nesiguranţa intrase în oasele oamenilor. În numai cinci luni, erau români fără România: capitala era ocupată de nemţi şi toată lumea se refugiase la Iaşi. Pentru familia regală, refugiul în Moldova era o lovitură în plus pe lângă moartea, la numai patru ani, a mezinului, principele Mircea, şi dezastrul de la Turtucaia. În toată această situaţie, tot ce România avea nevoie era un sprijin. Aşa că ruşilor le-a fost uşor. Puţină răbdare şi multă perseverenţă – calităţi pe care le avea din plin Mossolov, omul care a reuşit să convingă o ţară să îşi dea întreaga avere şi identitate. În calea insistenţei ruseşti nu au putut sta nici îndoielile lui Brătianu, nici bancherul Mauriciu Blank, care propunea transferul Tezaurului la Londra, şi nici măcar prevederile Convenţiei de la Haga. Două transporturi. Inventariat (?), ştampilat, sigilat. „Toate aceste valori, de orice fel […] se găsesc, începând din ziua în care au fost încredinţate Guvernului rus şi încărcate în vagoane, sub garanţia Guvernului rus în ceea ce priveşte securitatea transportului, securitatea depozitării, precum şi a întoarcerii în România.” Această frază face parte din protocolul încheiat la Iaşi, pe 9 august 1917, o dată cu cel de-al doilea transport. Cel mai important este faptul că în toate protocoalele de predare sau primire este garantată restituirea integrală. Liniştitor, nu-i aşa? Marele Război trecuse, dar tezaurul încă se afla în citadela rusească. 


Consecinţele intrării în război, cumulate cu realităţile politice de la Răsărit, s-au transformat într-o matrioşka. Cu cât se încerca găsirea unei rezolvări, cu atât apăreau alţi factori care complicau totul. Transferul Tezaurului la Moscova s-a bazat în mare parte pe prietenia dintre cele două monarhii – o decizie imprevizibilă şi luată într-un moment de disperare. Imperiul ţarist s-a destrămat, familia Romanov fiind înlăturată după trei secole de domnie de către bolşevici. Statele care făceau parte din vechea Rusie erau acum libere. În doi ani, România a trecut prin multe încercări şi asta pentru împlinirea idealului naţional. Basarabia îi întorcea spatele Rusiei, lucru pe care Lenin şi ai lui l-au catalogat de neconceput. Erau convinşi că totul a fost semnat sub ameninţarea armatei române. Până la încheierea Primului Război Mondial a urmat o serie de persecuţii la nivel înalt: arestarea ambasadorului român la Moscova, propagandă antiromânească, nerecunoaşterea unirii dintre România şi Basarabia, sechestrarea tezaurului. Atitudinea ostilă a Rusiei bolşevice faţă de România nu impresiona pe nimeni.

O pace (a)temporală 

Câştigătorii războiului doreau să facă puţină ordine. Aşa că, pe 18 ianuarie 1919 s-a dat startul Conferinţei de la Paris. Scopul principal era rezolvarea problemelor economice pe care Primul Război Mondial le-a lăsat în urmă, dar şi organizarea noii împărțiri politico-teritoriale. Se încerca găsirea unei soluţii pentru o pace durabilă şi o împărţire echitabilă bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. În primă fază, deciziile erau luate de Consiliul celor Zece, format din liderii de stat şi miniştrii de Externe din SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia. Preşedinte al consiliului este ales Georges Clemenceau, reprezentantul ţării gazdă, pe atunci în funcţia de prim-ministru. Din martie, grupul se reduce la patru membri: Woodrow Wilson, David Lloyd George, Vittorio Orlando şi Georges Clemenceau. România este reprezentată la masa câştigătorilor de către Ionel Brătianu, care venise la Paris însoţit de către Dumitru Drăghicescu, diplomat care pledase cauza românilor la „Congresul naţionalităţilor” de la Roma din aprilie 1918, şi de Alexandru Lapedatu, cel care se ocupase îndeaproape de traseul Tezaurului la Moscova. Se pare că liderii lumii nu doreau să fie deranjaţi prea mult cu probleme aliaţilor mai mici. Brătianu a fost sfătuit prietenos de către Clemenceau să se rezume doar la revendicările teritoriale. Woodrow Wilson nu era de acord să rezolve pacturi secrete între aliaţi – un prim impediment pentru România. Brătianu însă nu a renunţat. Totul ia o întorsătură mai complicată. Pe 28 iunie 1919, Germania semnează Tratatul de Pace de la Versailles, prin care se obliga să restituie toate depozitele, bunurile, valorile care aparţineau Puterilor Aliate şi Asociate. Problema Tezaurului României este adusă în discuţie încă din aprilie 1919, în cadrul Comisiei pentru Reparaţii de Război. Acolo, George Danielopol subliniază faptul că Aliaţii au oferit garanţii în privinţa aurului românesc, dar şi faptul că este de preferat ca România să îşi ia ce este al ei de la ruşi, decât de la nemţi, folosindu-se de dreptul despăgubirii de război. Comisia pentru Reparaţii de Război, prin preşedintele Klotz, crede că problema ţine mai mult de Comisia Financiară.


Iritaţi, românii redactează două memorii. Primul este iniţiat de către Danielopol. Ideea lui era una logică: Germania se afla la originea războiului, deci la originea situaţiei Rusiei, aşa că ar trebui să plătească României contravaloarea Tezaurului sechestrat la Kremlin. Un argument şi mai potrivit îl aducea generalul Constantinescu: „Ideea de a face şi pe germani, care sunt în buni termeni cu Lenin, să se intereseze de avutul băncii de la Moscova şi din Rusia cred că este cum nu se poate mai nimerită şi va fi desigur foarte bine primită de Consiliul celor Patru, care şi ei au garantat, uşurându-le astfel sarcina luată.” Un al doilea memoriu este trimis de către Ionel Brătianu, în 23 iunie 1919. Aliații întorceau spatele Tezaurului. Primii au fost americanii, aspru criticați și de Marghiloman. Apoi au urmat britanicii, care prin lordul Balfour se deziceau de garanția prezentată în ianuarie 1918. Iar francezii aveau memorie scurtă: „Guvernul francez nu are cunoștină de angajamentul care se vorbește și reamintește părții române condițiile în care un astfel de angajament ar fi fost făcut, precum și textul care ar fi rezultat.” Românii pun sub presiune Londra și Parisul. Ei rămân pe poziții în fața britanicilor cu cele două memorii, sperând ca prin perseverența lor să le capteze atenția englezilor. Pe filieră franceză folosesc o sabie cu două tăișuri: implicarea la cererea Aliaților la campania din Ucraina contra guvernului lui Lenin și Troțki pe de o parte, pe de alta garanțiile prezentate de către Clemenceau lui Victor Antonescu, ambasadorul României la Paris, în februarie 1918. Dezamăgit, Brătianu renunță în fața nepăsării Marilor Puteri, dându-și demisia din funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri în septembrie 1918.

Începutul lui 1920 aduce în tabăra românească hotărâre. Conform Convenției de Armistițiu din noiembrie 1918, Germania trebuia să plătească despăgubiri de război Aliaților. Fiecare stat era obligat să prezinte până la 1 mai 1921 pretențiile financiare. Guvernul României și BNR cer nemților compensații pentru Tezaur. Pretențiile fiecărui stat sunt analizate, iar la reuniunea de la Spa din iulie 1920 se fixează o cotă parte. România reprezentată de Nicolae Titulescu nu acceptă termenii Acordului. România revine cu un nou raport în privința pagubelor de război; acesta nu cuprinde Tezaurul românesc, în privința acestuia fiind depus un memoriu special, așa cum fusese recomandat inițial, la Serviciul Financiar al Comisiei de Reparație. După multe calcule și memorii, după daune și creanțe, România a primit numai 15% din valoarea totală a despăgubirilor de război. Cu toate acestea, cele câte miliarde de lei aur nu aveau să compenseze lipsa Tezaurului. Pentru câțiva ani problema a fost aruncată în curtea Germaniei, Comisia pentru Reparație și Război hotărând în final că transporatarea Tezaurului la Moscova este o problemă a relațiilor româno-ruse. Au urmat tratatele de la Saint-Germain, Trianon, dar și Conferința de la Londra. Problemele României nu numai că nu erau pe lista ordinii de zi, dar ajunsese chiar în situația în care trebuia să facă plăți înainte de a fi despăgubită. Acest lucru îngreuna situația economică a României, fapt pentru care Vintilă Brătianu cere o altă soluție din partea Aliaților.

O șansă ratată? 

Pe când în Occident se împărțea lumea între învingători, la Răsărit își redacta certificatul de naștere RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Pe 24 februarie 1920, Moscova flutura steagul alb către România. Gheorghi Cicerin, ministrul de Externe (sau Comisar al Poporului în dialect bolșevic), trimite la București o telegramă de pace: „Guvernul sovietic rus socotește că toate diferendele dintre cele două țări pot fi lichidate pe calea negocierilor de pace și că toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate amiabil.” Românii, entuziasmați, cataloghează gestul rușilor ca fiind o posibilă recunoaștere a unirii României cu Basarabia, și bineînțeles speranțe pentru recuperarea Tezaurului. În același timp Aliații validează la Paris Marea Unire. Bazându-se pe această hotărâre de ultimă oră, Vaida Voevod, pe atunci atât prim-ministru cât și ministru de Externe al României, îi propune o întâlnire de pace lui Cicerin. Temele de discuție ale întrevederii sunt clare: Basarabia, Tezaurul și eliberarea prizonierilor români. Cu toate că, inițial, bolșevicii au fost surprinși de fermitatea guvernului de la București, au fost de acord în cele din urmă ca atât problema Basarabiei cât și cea a Tezaurului să rămână pe lista negocierilor. Dacă rușii aveau să se țină de cuvânt sau nu, istoria nu ne oferă un răspuns –după câteva luni guvernul Vaida-Voevod este înlocuit de guvernul Averescu.

Se pare că Aliații nu doreau să medieze problema celor două țări vecine din Europa de Est, dar nici nu le displăcea să îngreuneze situația, oricum aflată sub sabia lui Damocles. Schimbarea guvernului a fost făcută la insistențele Franței. Aliații au intervenit în negocierile ce oricum nu avuseseră loc dintre România și Rusia bolșevică. Amânarea venită în repetate rânduri de la București nu făcea nimic altceva decât să-i irite pe ruși care, cu toate acestea, încă mai erau dispuși aparent la compromisuri. A urmat Tratatul de la Paris. Pe 28 octombrie 1920 Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia recunosc România Mare. Din nou, marea absentă a fost Rusia. Consiliul celor Patru a lovit bolșevicii în orgoliu, fapt pentru care România a suferit repercusiunile. Rusia nu recunoaște unirea, știind că are un as în mânecă – Tezaurul românesc.

„Poporul român nu se va preta niciodată, cu niciun preț, la un astfel de troc.” 

Tensiunile pe axa Moscova–București creșteau în intensitate. Proteste, incidente la frontieră, numeroase telegrame incisive. În numai un an, ce mai rămăsese din relațiile de prietenie s-a năruit. Ajunsesem să fim cumpărați cu ce era al nostru: Basarabia în schimbul neutralității și al Tezaurului. Pe harta Europei nuanța de roșu începe să devină din ce în ce mai puternică. Primul pas l-a făcut în primăvara lui '22, când la Conferința de la Genova Sovietele participă pentru prima dată la o întrunire internațională. În acest timp, România era în vervă mare. Documente, dosare, condice, liste. Se dorea un inventar complet. În această primă fază de la muzee, biserici și alte instituții era imposibil un bilanț integral. În schimb, încă de atunci singura entitate cu adevărat sârguincioasă s-a dovedit a fi BNR. Raportul cu privire la bunurile plecate din seifurile sale la Moscova este poate cel mai prețios document al statului român, Guvernatorul BNR moștenind chiar și până în prezent responsabilitatea copleșitoare a acestui act.


Cu inventarele mai mult sau mai puțin făcute, românii se prezentau la Genova. Acolo se lovesc de o Rusie bine pregătită, ce avea Basarabia ca una din obiectivele principale. Delegația română, avându-l în frunte pe Ionel Brătianu, a prezentat plenului un memoriu privind Tezaurul – această mișcare reprezintă prima internaționalizare a litigiului dintre cele două părți. De această dată, poziția lui Brătianu, proaspăt revenit pe funcția de prim-ministru, a dat roade. Clauza 13 a Memoriului adoptat de Conferință spune așa: „Guvernul rus va restitui guvernului român valorile depuse la Moscova de numitul guvern român.” Dar nu toate lucrurile care încep bine se termină la fel. Pe 16 aprilie 1922, Germania și Rusia semnează un acord în orașul italian Rapallo prin care renunță reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială. Din acest moment Rusiei i se oferă varianta de a considera Tezaurul românilor pradă de război. N-au făcut-o. Cicerin asigură partea românească de posibilitatea unei noi oportunități de negociere. Toate-s vechi și nouă toate, zicea poetul. Românii și rușii iar se întâlnesc. De această dată la Laussane, în februarie 1923. Bolșeveicii sunt încăpățânați; ei propun același târg. Românii – același răspuns.

În 1924, la Viena este organizată ultima reuniune internațională în cadrul căreia se discută litigiul. Până la această întâlnire, România continuă să depună memorii în special în privința Tezaurului. De această dată atitudinea sovietică a fost diferită. Revenind la ideea că unirea cu Basarabia este viciată prin violență, rușii cer organizarea unui plebiscit pe teritoriul basarabean. Noua politică de la Moscova capătă notorietate, fapt pentru care nu mai este la fel de maleabilă, problema Tezaurului nemaifiind măcar menționată. Din această cauză, ultima parte a anilor '20, dar și începutul celui de-al treilea deceniu aduc răcirea relațiilor diplomatice dintre cele două state.

O dată cu mandatul de ministru de Externe, în viziunea sa, probabil dorind să consolideze Unirea, Nicolae Titulescu prioritizează legăturile cu Rusia. Un prim lucru pe care acesta l-a realizat a fost semnarea în iulie 1933 la Londra a Convenției pentru definirea agresorului. Prin acest act Uniunea Sovietică recunoștea indirect granița cu România pe Nistru. Pe fondul reluării relațiilor diplomatice Titulescu, fost președinte al Ligii Națiunilor, intermediază aderarea URSS în organizație. Membrii acesteia erau obligați să-și respecte reciproc integritatea teritorială, iar în aceste condiții rușii trebuie să recunoască România Mare. Însă cu toate acestea sovieticii rămân de neclintit – nici Unirea, nici Tezaurul.

În vara lui '36, Titulescu și omologul său rus Litvinov se întâlnesc în Elveția, la Montreaux, pentru a semna protocolul privind Tratatul de asistență mutuală româno-sovietic. Rușii primesc însă un pont: Titulescu urmează să fie destituit. Tratatul nu mai prezintă interes, iar zvonurile se adeveresc. O lună mai târziu, Titulescu este înlocuit de Victor Antonescu, cunoscut pentru politica sa antisovietică. Aflat în exil, Titulescu se întâlnește din nou cu Litvinov în timpul căreia rusul i se confesează: „Vreau ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus, nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile.”

„Noi am trimis valori de 9 milioane de lei și am primit... oseminte” 

Ne întoarcem în timp, în 1935. Lăzile pline de praf depozitate la Kremlin erau trezite din somn după două decenii. Noul director al Direcției a doua Vestice a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Străine al URSS, David Stern, este brusc interesat de Tezaurul românesc. Bineînțeles, acțiunile nu se întreprind fără știrea unei autorități române: Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar al României la Moscova, Ciuntu este pus în temă și rugat să nu spună mai departe la București. Pe 15 februarie, Mihail Ostrovski, ministru URSS la București, apropiat al lui Titulescu, îl anunță oficial pe Savel Rădulescu, subsecretar în Ministerul Afacerilor Străine, că guvernul rus trimite acasă lăzile aflate la Moscova. Nu se știa deocamdată ce anume avea să se întoarcă în România, dar Tezaurul era din nou pe prima pagină. Vești noi de la Moscova. Pe 3 aprilie, Ciuntu anunță că pe lângă misterioasele lăzi rușii ne oferă (bonus!) repatrierea osemintelor domnitorului Dimitrie Cantemir. Românii sunt sceptici. Ei cer ca așa zisele rămășite pământești ale lui Cantemir să fie însoțite de un certificat care să-i ateste identitatea.

31 mai 1935. Ciuntu și Stern semnează protocolul pentru 1.443 de lăzi și pachete care conțineau materiale de arhivă, dar și „18 cutii de carton ce conțin acte vechi de o mare valoare istorică ale domnitorilor moldoveni și munteni”. Pe 2 iunie, de această dată, trenurile fac drum întors. Încărcătura, însoțită de către doi funcționari trimiși de la București, făcea prima oprire la Odessa. De aici infima parte din Tezaur lua calea mării. Întregul popor aștepta întoarcerea Tezaurului. După atâta amar de vreme nimeni nu mai avea timp de inventare. Era 16 iunie 1935 și vara își intra în drepturi. Vasul Principesa Maria ajunge la chei, în Portul Constanța. În jur mulțime mare. Îl puteam zări pe Titulescu, alături de Ostrovski și Iorga, Victor Antonescu, ministru de Finanțe încă de la expedierea Tezaurului, dar și Alexandru Lapedatu, omul de încredere a lui Brătianu care devenise între timp ministru al Cultelor și Artelor. Titulescu a încercat pe toate căile să-și transmită mulțumirile către Moscova. Sărbătoarea a continuat până târziu în noapte, la restaurantul Veneția, unde Titulescu a organizat un banchet în cinstea lui Ostrovski. Dându-și seama că parțiala restituire a Tezaurului este o mare cacealma, dar în același timp dorind să păstreze relațiile de prietenie, și-așa destul de firave, Titulescu l-a convins pe Carol al II-lea și jumătate din guvern că „aducerea în țară a rămășițelor pământești ale lui Cantemir reprezintă un eveniment de importanță națională pentru statul și cultura românească.” În privința osemintelor s-a făcut o mare vâlvă. Ziarele titrau pe prima pagină: „Întoarcerea domnitorului.” Acestea au fost depuse la biserica Trei Ierarhi din Iași. Lucrul cel mai important de precizat este că sovieticii n-au trimis și certificatul în care atestă că rămășițiele aflate în racla de aramă i-ar aparține cu adevărat umanistului Cantemir.


De la Constanța, ceea ce ne restituiseră rușii ajunge în clădirile Vămii de la Obor. Victor Antonescu, entuziasmat, propunea ca ceea ce primisem să fie expus la Dalles. Opinia publică aștepta cu nerăbdare realizarea inventarului, dar mai ales prețiosul aur. Dar ce să vezi? Stupoare! „În general, materialele restituite conțin documente precum documente vechi, hărți cadastrale, documente de proprietete, cărți, dosare și documente private. Într-o cutie mică au fost găsite bacnote ale Băncii Naționale a României (în valoare totală de 198.000 lei), precum și în bacnote străine.” Sovieticii și-au jucat bine cartea. Știau că au de-a face cu Prințul Mîșkin al Europei.

Acest text este un fragment din articolul „Tezaurul României, marea pierdere după Marele Război” apărut în numărul 16 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 20 decembrie 2016-20 martie 2017, dar şi în format digital pe paydemic.com 


 Cumpara Acum