Autor 11892 vizualizări


Grupări precum ISIS îi accepta cu braţele deschise pe luptătorii străini, chiar şi pe cei care nu vorbesc araba sau care nu au beneficiat până atunci de vreo pregătire militară. Vesticii pur şi simplu primesc o armă odată ce ajung acolo. Prezenţa multor militanţi cu origini diferite semnalează şi o distanţă între ISIS şi predecesorii de la Al-Qaeda, activi acum 12-13 ani şi care nu mai prezintă interes pentru tinerii jihadişti care aleg să îşi concentreze loialitatea altundeva.

O întrebare provocatoare legată de valul recent de terorism este aşadar ce anume îi atrage pe occidentali la Statul Islamic. Potrivit unor rapoarte recente semnate Soufan Group, numărul celor radicalizaţi a crescut în 2014 de la câteva sute câte erau un an mai devreme, la peste 3000. Cei mai mulţi sunt tineri, adesea chiar adolescenţi, iar unii se convertesc la Islam când ajung în Siria. Militanţii provin din aproape 80 de ţări, printre care şi ţări europene. Din Australia şi Belgia au venit în jur de câte 250 de luptători, din Franţa mai mult de 700, la fel fel şi din Rusia. Schimbarea se observă foarte bine în social media, unde gruparea ISIS este foarte activă cu propaganda şi recrutarea de noi adepţi. Pe facebook, twitter sau instagram apar constant tot felul de imagini cu mesaje militante, arme dar şi…pisici.

Jihadul de pesocial mediapune accent pe de o parte pe ideea unui scop înalt oferit de această mişcare, iar pe de altă parte pe crearea sentimentului unei vieţi sigure şi confortabile. În clipurile de pe youtube apar adesea propagandişti care vorbesc o engleză perfectă, se află în cadre atractive, cu culori vii şi se prezintă drept oameni normali, educaţi şi fără probleme materiale care se simt împliniţi prin această alegere, tocmai pentru ca publicul să se poate identifica mai uşor cu aceasta imagine. La nivel subliminal se insuflă ideea “ce mai aştepţi, tu de ce nu vii”?.

Identităţile online se centrează însă şi pe o brutalitate incredibilă, dar iarăşi primează entuziasmul:crimele sunt o sursă de putere şi de entertainment, li se da o conotatie eroica, epica. Popularitatea ISIS creşte odată cu acapararea de noi teritorii, succese militare sau noi resurse pecuniare. Poate exista şi o atracţie pentru anumite valenţe religioase, cum ar fi promisiunea paradisului pentru martiri. La fel cum poate exista determinism social-economic care provoacă sau accentuează predispoziţii spre violenţă. La fel cum poate foarte bine fi vorba de plictis şi nevoia de noutate, fie chiar şi una terifiantă. Motivele şi persoanele sunt atât de diverse încât nu putem vorbi despre un profil psihologic bine definit al actanţilor care reprezintă un spectru larg de umanitate, de la membri de găşti şi fără ocupaţie până la studenţi eminenţi.

Şi deci, există oare vreun numitor comun? În urmă cu câteva decenii, intelectualii din Occident manifestau o atracţie curioasă faţă de regimurile politice represive din China, URSS sau Cuba, în imaginea cărora îşi proiectau speranţele şi visele utopice, negând aspectele negative sau lipsa fundamentelor morale ale acestora, chestiune alimentată şi de profunda nemulţumire faţă de societăţile de origine. În lucrarea “Political Pilgrims”semnată de sociologul Paul Hollander, sunt citate numeroase exemple care la prima vedere ar stârni râsul. Ca de pildă, aprecierea faţă de codul penal sovietic pentru…spiritul său progresist, în ciuda atrocităţilor regimului fondate tocmai pe legislaţie. Atracţia faţă de totalitarism poate captura şi minţile strălucite, intelgienţa nu oferă garanţii. De ce? Hollander ne spune chiar că oamenii aceştia chiar şi-ar fi dorit să se lase înşelaţi de iluzia societăţilor cărora refuzau să le vadă neajunsurile.

Doreau să creadă în existenţa unui sistem perfect şi îşi proiectau în cele existente, diferite de cele din care făceau parte, dezideratele şi idealurile cele mai înalte, găsind totodată un refugiu spiritual în fata a ceea ce percepeau drept o realitate neconformă cu ce îşi imaginau ei. Prin urmare, căutau o alternativă. Sintagma “wishful thinking” este grăitoare în acest context:neconcordanţa dintre imagine şi realitate şi primatul celei dintâi. Şi adesea un loc, o perioadă, un personaj, un grup pot fi mistificate voit astfel încât să creeze un substitut de realitate mai puternic decât realitatea însăşi.

Cam în aceeaşi cheie ar putea fi interpretată şi migraţia spre Statul Islamic. Nu e neapărat vorba despre vreo psihoză individuală sau colectivă, despre ameninţare sau manipulare. Diversele nemulţumiri pe care oamenii le experimentează în societăţile occidentale, mergând de la discriminare, segregare, condiţii precare de trai până la crizele identitare şi vidul existenţial cauzat de incapacitatea de a găsi vieţii semnificaţii mai profunde, sunt canalizate spre crearea unor universuri compensatorii, mitologii, milenarisme. Într-un atare sens ar putea fi înţeles şi radicalismul islamic, ca un fel de utopie care condensează acel “altceva” căutat, imaginea unui El Dorado al toleranţei, moralităţii, libertăţii, şansa apartenenţei autentice la o comunitate fără a simţi vreo opresiune. Chiar dacă realitatea este complet opusul acestei imagini, imaginea rămâne fundamentală nu numai în scopurile propagandistice ale organizaţiei, dar şi în mintea adepţilor atraşi, după cum reiese din postările pe social media sau diverse site-uri, unde se contestă ideea de “brainwashing”.  

Proiectul statal ISIS, califatul, depăşeşte cumva sfera pur politică, oferind o alternativă utopică societăţilor seculare occidentale prin mesaje puternice, atrăgătoare pentru cei care îşi desconsideră valorile morale şi culturale ale spaţiului de provenienţă, cei care nu mai cred în posibilităţile modernităţii de a le satisface carenţele spiritual-existentiale. Califatul islamic are vocaţia cauzei sacre şi a sensului suprem tocmai prin aderenţa la această cauză şi prin traiul pe teritoriul Khilafah si printre kuffar (credincioşi).

Radicalizarea se datorează aşadar unui cumul de imagini care jonglează cu identitatea şi alteritatea:pe de o parte lumea cunoscută este percepută ca opresivă şi coruptă, pe de altă parte lumea foarte diferită este mitologizată într-un spaţiu al nobleţei şi spiritualităţii antimoderne şi antiseculare. Dacă privim califatul islamic ca pe un mit politic, cu funcţiile aferente de legitimare a dezideratului de concretizare teritorială şi demografică, de integrare a unei comunităţi imaginate şi mai ales de construire a unui sens existenţial, vom înţelege mai bine de ce, în ciuda atrocităţilor sale, acesta reprezintă uneori o opţiune pentru migranţii care refuză să ia în considerare dovezile incriminatoare. In ciuda faptului că uneori discursurileoficiale precum cel al premierului britanic sau activiştilor pentru drepturile omului accentuează prea mult ideea de manipulare şi victimizare, în toată această poveste există din partea voluntarilor o doză mare de idealism şi de voinţă personală.

Naraţiunea de tip aventurier, exotic, cu accent pe calitati razboinice si pe hipermasculinitate pe care o propagă Statul Islamic face apel la fineţuri psihologice, aducând dorinţa în faţa raţiunii, ceea ce îngreunează foarte mult reconfigurarea doleanţelor individuale. În fond, omul alege ceea ce îi confirmă credintele deja fondate, iar idealismul şi alienarea sunt duşmani redutabili.