⬆

Sultanul Selim al III-lea europenizează Imperiul Otoman

Pe data de 7 aprilie 1789 – an care a marcat „începutul sfârșitului” vechii Europe –, pe tronul Imperiului Otoman a urcat un tânăr în vârstă de 27 de ani, Selim al III-lea (1789-1807). Nu i-a fost scris să fie acel mare cuceritor pe care îl anunțaseră astrologii și prezicătorii consultați de tatăl său, sultanul Mustafa al III-lea, dar a fost un suveran cu viziune, un reprezentant de seamă a ceea ce istoricii au numit „Absolutism Luminat”.

Personaj cultivat – era un poet și un muzician de talent, Selim al III-lea a corespondat cu Ludovic al XVI-lea până la moartea acestuia din urmă. Conștient de faptul că lumea se schimbase și că statul pe care îl conducea nu mai era de mult ceea ce fusese în vremurile lui Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului și ale lui Suleyman Magnificul, tânărul padișah a încercat să reformeze Imperiul Otoman.

În opinia lui Selim al III-lea, singura soluție posibilă pentru supraviețuirea imperiului era adoptarea modelului european de guvernare. Iar asta însemna, printre altele, și o diplomație de tip european, cu ambasadori permanenți acreditați la curțile unor suverani pe care, până nu demult, padișahii din Casa lui Osman îi consideraseră inferiori. Sultanul cu idei novatoare a dat dovadă de curaj în acest sens, știind că avea de înfruntat atât prejudecățile europenilor față de otomani și de religia lor, cât și rezistența tradiționaliștilor în frunte cu clerul și teologii musulmani, pentru care orice legătură cu „necredincioșii” era un fapt condamnabil.

Cum însă Selim al III-lea era, totuși, padișah, Kaisar-i-Rum, Protector al Locurilor Sfinte ale Islamului și calif, a izbutit până la urmă să-și impună punctul de vedere în ceea ce privește necesitatea unui serviciu diplomatic permanent. Și cum la Constantinopol exista deja o structură echivalentă cu ceea ce numim astăzi Minister de Externe – afacerile externe fiind supervizate de un funcționar de stat a cărui titulatură era Reis Effendi, prescurtare de la Reis ül-Küttab, adică „șef al scribilor” sau, mai degrabă, „șef al cancelariei” ori „șef al Secretariatului de Stat” –, Selim al III-lea a început să trimită ambasadori permanenți în străinătate.

1793: ambasador otoman la Londra

Pe data de 21 decembrie 1793 ajungea la Londra ambasadorul otoman Yusuf Agâh Efendi (1744-1824), însoțit de o suită de cincisprezece persoane. Fost funcționar naval (kalyonlar katibi) și fiu al unui nobil din Tripoli, noul ambasador acreditat pe lângă Curtea de la Saint James era un om al vremurilor noi: vorbea fluent engleza, greaca și italiana. Pe data de 8 ianuarie 1794, Yusuf Agâh Efendi a fost primit în audiență de regele George al III-lea, căruia i-a prezentat scrisorile sale de acreditare, iar o săptămână mai târziu a fost primit de către prim-ministrul William Pitt.

Noul ambasador și-a luat sarcina foarte în serios, reușind în bună măsură să contracareze propaganda rusească și să apere interesele otomane. De asemenea, Yusuf Agâh Efendi a trimis la Constantinopol rapoarte privind tratatul britanico-rus, privind situația internă și internațională a Suediei și Danemarcei și, bineînțeles, despre Imperiul Britanic și instituțiile britanice. O altă sarcină de care s-a achitat cu succes a fost recrutarea de instructori britanici pentru armata otomană, pe care Selim al III-lea voia să o reorganizeze din temelii, pe baze moderne. Nu în ultimul rând, a știut să le prezinte britanicilor obiceiurile și cultura otomane.

Misiunea diplomatică la Londra a lui Yusuf Agâh Efendi s-a încheiat la sfârșitul anului 1796 – cu succes, după cum consemnează presa londoneză din acea epocă. Portretul din timpul misiunii sale la Londra a fost realizat de un strălucit elev al lui Sir Joshua Reynolds, pictorul suedez Carl Frederik von Breda (1759-1818).

La încoronarea lui Napoleon asistă şi ambasadorul otoman

Deși deloc încântat de schimbările petrecute în Franța după 1789, Selim al III-lea nu a neglijat să trimită ambasadori nici în această țară. Imagine rară în pictura europeană, în care într-un tablou de mari dimensiuni (10 x 6 metri), realizat de Jacques-Louis David, având ca temă scena încoronării împăratului Napoleon I de către Papa Pius al VII-lea, apare pictat şi ambasadorul otoman. Este vorba de Muḥammad Saʿīd Halet Effendi (1761-1822), care a fost ambasador la Paris între anii 1803 și 1806, fapt care i-a permis să vadă cu ochii lui fastuoasa ceremonie care a avut loc la catedrala Notre Dame pe data de 2 decembrie 1804.

2 decembrie 1804: ambasadorul otoman Halet Effendi (medalion) participă la ceremonia de încoronare a împăratului Napoleon I – şi e redat şi el, ca atâţia alţii, în maiestuoasa şi foarte detaliata pictură a lui Jacques-Louis David, aflată la Muzeul Luvru

După cum se poate vedea din tabloul realizat de David, locul rezervat lui Halet Effendi – care a fost plasat în spatele unor demnitari francezi – reflectă cât se poate de bine felul în care occidentalii percepeau Imperiul Otoman la începutul secolului al XIX-lea: o putere aflată în declin. Profeția lui Dumitrașcu Vodă Cantemir se împlinise...

Halet Effendi şi sprijinul oferit lui Ioan Gheorghe Caragea

La câțiva ani după misiunea sa la Paris, Halet Efendi a ajuns favoritul și ministrul de Interne al sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839), inițiatorul reformelor cunoscute în istoriografia turcă sub numele de Tanzimat. În perioada în care s-a aflat în grațiile sultanului, Halet Effendi l-a ajutat să obțină tronul de la București pe protejatul său, Ioan Gheorghe Caragea, personaj care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Noul ministru de Interne și-a servit suveranul cu devotament – chiar cu prea mult devotament. I-a atras atenția lui Mahmud al II-lea asupra faptului că albanezul Ali Tebelin, puternicul pașă de Ianina (personaj descris de Alexandre Dumas în Contele de Monte Cristo), își conducea sandjakul ca pe un regat aproape independent. A urmat o expediție militară împotriva liderului rebel, care a fost capturat și executat, dar cum printre consecințele acestei expediții s-a numărat și revolta grecilor, avînd drept rezultat reapariția statului independent elen pe harta lumii, Halet Effendi a fost mai întâi exilat la Konya și, în luna noiembrie a anului 1822, strangulat și apoi decapitat.