Autor 2443 vizualizări


Marea provocare pe care premiul câştigat de sultan în urma cuceririlor de la Baghdad la Budapesta l-a impus a fost construcţia unei unităţi a imperiului.

In anul 1690, un turc care vizita palatul de la Versailles scria următoarele cuvinte în jurnalul său de călătorie :« regele Franţei este sultanul Suleyman al timpurilor noastre ». O observaţie uimitoare, pentru că de obicei monarhul francez Ludovic al XIV-lea era elemenntul de comparaţie folosit de curţile europene. Cine era acest sultan cu care era comparat ? Cu un secol maidevreme acest sultan îşi crea o supremaţie politică şi personală pe care alţii au încercat în zadar să o echivaleze.

Europenii care au fost martori la ascensiunea acestuia s-au lăsat profund impresionaţi. Următorul pasaj ii aparţine ambasadorului veneţian Bernardo Navagero, care scrie în anul 1553 :« Curtea otomană este o privelişte splendidă, iar cel mai fascinant este însuşi sultanul. Strălucirea bijuteriilor şi aurului te orbesc. Mătasea şi broderiile lucesc în raze flamboiante. Ce te uimeşte cel mai mult la Suleyman Magnificul nu sunt nici veşmintele fastuoase nici turbanul său măreţ. El este unic pentru că atitudinea sa este cea a unui suveran cu adevărat magnific ».

In propriul stat sultanul nu era însă cunoscut drept magnificul, ci legiuitorul. Personajul s-a născut în mijlocul unor transformări istorice care au afectat întrega lume cunoscută. Străbunicul său Mahomed al II-lea zguduise lumea creştină prin cucerirea Constantinopolului în 1453. Turcii otomani au capturat Bosforul, s-au stabilit în Balcani şi au luat sub control Dardanelele. Nepotul lui Mahomed, Selim I a cucerit Persia şi Egiptul. Iar fiul lui Selim a moştenit si extins pe toate graniţele deja vastul şi impozantul imperiu.

A şi deţinut mijloacele ca să înfăptuiască acest lucru :vestiţii ieniceri, cea mai disciplinată infanterie. Si cavaleria era la fel de remarcabilă datorită experienţei acumulate de-a lungul timpului încă de la sosirea în Orientul Mijlociu. Artileria nu avea termen de comparatie. Europenii aveau să înveţe să fabrice arme la fel de performante prin intermediul celor capturate de la sultan.

Puterea otomană a atins apogeul prin campaniile din Carpaţii vestici şi Golful Persic, aproape atingând  marea Caspică şi Gibraltarul. Capodopera militară a acestor campanii o reprezintă bătălia de la Mohacs din 1526, sultanul pătrunzând în regatul maghiar şi dominând câmpul de luptă prin tactica atragerii inamicului într-un centru slăbit intenţionat şi apoi atacului cu rezervele de pe flancuri. Suleyman ar fi dorit şi Austria, dar proasta aprovizionare l-a forţat să se retragă din faţa porţilor Vienei.

Cuceririle sultanului l-au transformat în suveranul principal al secolului al XVI-lea, o vreme presărată cu rivali de valoare – Carol Quintul, Francisc I sau Henric al VIII-lea. Un rezultat al alianţelor europene care s-au concretizat într-o mare bătălie navală între amiralii Barbarossa şi Andrea Doria a constat în înstăpânirea otomanilor asupra nordului şi sudului Mării Mediterane.

Acum Constantinopolul a devenit glorioasa metropolă a Imperiului Otoman, o capitală demnă de magnificul Suleyman. Domnia sa s-a remarcat şi prin activitatea arhitecturală, mulţi istorici ai artei considerând moscheea sultanului drept cea mai frumoasă clădire turcească. Terminată în 1556, aceasta prezintă influenţe bizantine la elementele bazilicale, dar minaretele şi balcoanele sunt specific islamice. In afara moscheilor sultanul s-a concentrat si pe şcoli sau îmbunătăţiri edilitare. Oamenii trăiau într-un oraş bine organizat, împărţit în patru cartiere, iar oficialii asigurau aplicarea legii.

Imperiul Otoman era greu de administrat. Intinzându-se de la Budapesta la Baghdad, cuprindea provincii şi popoare complet diferite în materie de credinţe, obiceiuri, tradiţii şi aspiratii. Legile trebuiau sincronizate cel puţin la nivelul de bază, de dragul unităţii statale. Sultanul a îndeplinit această misiune garantând posibilitatea administrării locale, dar şi satisfacerea nevoilor imperiale. De pildă, nu a făcut nicio încercare de a impune condiţii asupra bazarului turcesc sau pieţei maghiare, dar pretindea în schimb onestitate comercială şi taxe echitabile.

Codul de legi a fost promulgat în toate teritoriile, funcţionând atât de bine încât sultanul amintea de reforma lui Iustinian. Sultanul era în mod indisputabil capul administraţiei otomane, dar nu un despot. Asculta de legea islamului şi nu se credea deasupra legilor formulate chiar de el. Permitea subalternilor să acţioneze cum credeau de cuviinţă, şi îi alegea după merit. Ambasadorul austriac, Ghiselain de Busbecq, mărturiseşte că sultanul promova un sistem democratic : »atunci când are întâlniri, el nu acordă importanţă rangului sau averii, nici nu ţine cont de recomandări sau popularitate, analizează cazul fiecărei persoane care doreşte un post conform meritelor, abilităţilor şi caracterului acesteia ». astfel se ocupau posturile in administraţie, dintre care cele mai importante formau divanul.

După cum spuneam, în faţa supuşilor otomani sultanul era kanuni, legislatorul. După cum afirmă şi istoricul P. Kinross, “nu numai că era un mare comandant, un om al sabiei, ca şi atăl sau bunicul său, dar se deosebea de ei prin faptul că era şi un om al biroului, fiind un mare legislator, evidentiindu-se printr-un mare respect faţă de lege ». Legea principală a imperiului era shari’ah, legea sacră, care nu putea fi schimbată de nimeni. Dar legislaţia ce purta numele de kanun era dependentă de voinţa sultanului, cuprinzqnd domenii precum dreptul penal, taxele şi averile. Suleyman a adunat toate legile întocmite de sultanii de dinaintea sa. Eliminând apoi neconcordantele şi alegând între reglementările contradictorii, elaborează un singur cod, atent să nu lezeze legile de bază ale Islamului.

In acest cadrul Suleyman încearca să facă reformele necesare ca urmare a extinderii imperiului. Când kanunul este definitivat, acesta primeşte denumirea de kanunu-i-osmani, sau ‘legile otomane’, un cod care va fi valabil mai bine de 300 de ani. Suleyman a acordat o importanţă deosebită obligaţiilor categoriei de rayas, supuşi creştini care lucrau pământurile spahiilor, ridicându-le statutul deasupra şerbiei cu condiţia migrării spre teritoriile turceşti. Suleyman a jucat un rol important şi în apărarea evreilor, semnând un firman prin care condamna antisemitismul. Totodată sultanul elaborează legi penale, stabilind amenzile pentru diferite infracţiuni, reducând de asemenea cazurile în care se aplica pedeapsa cu mutilarea sau moartea. In ceea ce priveşte taxele, se stabilea cuantumul pentru varii produse şi profituri din comerţ. Pe lângă taxe oficialilor care cad în dizgratie li se confiscă pământul.

Educaţia este o altă arie de interes importanta pentru sultan. Scolile de pe lângă moschei şi susţinute de fundaţiile religioase ofereau o educaţie gratuită înainte multor state creştine contemporane. In capitală creşte numărul de mektebe (şcoli primare) la 14, unde se învăţau scrisul, cititul şi regulile Islamului. Tinerii care doreau să continue parcursul educaţional se puteau înscrie la una din cele 8 medrese (colegii) a căror programă de studii includeau gramatică, metafizică, filozofie, astronomie. Medresele mai elevate ofereau o educaţie universitară care producea imami sau învăţători.

Sultanul a fost deci un personaj complex, de o cultură deosebită, atât un cuceritor cât şi un legislator care şi-a luat în serios toate datoriile, lăsând în urmă o vastă şi bine organizată moştenire imperială, precum şi amintirea unei epoci de aur.

 

Recomandări :

Miriam Greenblatt, Süleyman the Magnificent and the Ottoman Empire. New York, 2003;

Patrick Kinross, The Ottoman centuries:The Rise and Fall of the Turkish Empire. New York, 1979.