Autor 13278 vizualizări


În multe culturi, albina, alături de furnică, are parte de un simbolism prin excelenţă pozitiv, fiind asociată cu trăsături fundamentale precum disciplina, stăruinţa în muncă, buna organizare, perseverenţa.

Furnica însă mai comportă şi o importantă semnificaţie colectivă, întruchipând ideea de mulţime suspusă destinului. Albina se sustrage unui astfel de fatalism prin prezenta aripilor, dar şi prin producerea unei esenţe vitale, mierea. În stup, atelierul de lucru, albinele asigură neumurirea speciei, însă individual fiecare însufleţeşte universul, mai ales bucata dintre cer şi pământ. Dublul aspect, material şi spiritual, precum şi cel individual şi colectiv, contribuie la bogăţia simbolismului. În mai multe texte creştine albinele devin pilde pentru comunităţile monastice. Clement din Alexandria observă cum albinele răscolesc câmpuri întregi de flori pentru a produce o singură miere. Şi în anumite tradiţii musulmane credincioşii sunt asemănaţi cu albinele care aleg cele mai bune flori. Mierea apare ca o manifestare divină.

Înainte de a fi folosită ca simbol în timpul primului imperiu francez, albina devenea deja simbol regal şi solar în vechiul Egipt, unde se spunea că s-ar fi născut din lacrimile lui Ra. Ba mai mult, în religia greacă albina se identifică uneori cu Demeter, întruchipând probabil sufletul coborât in infern sau sufletul care iese din trup. De altfel, Platon spune şi el că sufletele oamenilor virtuoşi se reîntrupează în albine. La Eleusis şi la Efes, preotesele sunt numite albine. Uneori apar pe morminte, tocmai ca simbol al învierii. În lunile de iarnă pare că dispare complet, aspect pus în legătură cu cele trei zile dinainte de reapariţia lui Iisus.

Dacă ne gândim că în ebraică numele său provine dintr-un termen care înseamnă cuvânt (dbure – albină, dbr – cuvânt), ne dăm seama şi de semnificaţiile sale liturgice, de inteligenţa şi elocvenţa pe care şi le înscrie în simbolism. În acest sens, grăitoare este legenda despre Platon şi Pindar, pe buzele cărora li s-ar fi aşezat albinele când erau mici. Asocierea cu înţelepciunea divină o regăsim des prin evul mediu, când devine totodată şi emblemă a lui Hristos, din pricina mierii (=blândeţe)  şi acului (=drepatate). Pentru Bernard de Clairvaux, albina este simbol al Duhului Sfânt, iar mierea suflul vieţii. Şi apropo de miere ca metaforă a elanului vital, celţii îndulceau vinul cu miere şi hidromel, ultimul bazându-se tot pe miere şi considerat licoare a vieţii veşnice. Şi ceara de albine are semnificaţii majore, desemnând tot o perfecţiune de natură divină.

Ca spirit şi Logos, albina apare ca o fiinţă de foc, solară după cum mai spuneam. Întruchipând fie iniţiaţii puri, fie preotesele templului, albinele strălucesc şi oferă o hrană spiritualizată, iar pe plan social simbolizează ordinea şi prosperitatea.