Autor 6421 vizualizări


În spațiul nordic evul mediu se consideră în general a fi început ceva mai târziu în comparație cu restul Europei pentru că infiltrarea ideilor și culturii care caracterizează epoca s-a produs într-un ritm mai lent.

Acum o mie de ani, Suedia nu era o națiune închegată. Exista multe și felurite provincii care erau guvernate separat, după propriile legi și tradiții orale. Toți bărbații liberi aveau voie să participe la adunare (ting), acolo unde se luau deciziile referitoare la treburile publice. Dar de fapt cei care conduceau erau căpeteniile și nobilii, legitimați și prin calitatea de adoratori ai vechilor zei nordici.

Suedia a fost creștinată în jurul anului 1000. Desigur că tot liderii și nobilii au fost cei care au avut inițiativa convertirii. Pentru ei era un pas important în vederea introducerii feudalismului pe teritoriul de baștină, sistem cu care s-au familiarizat în timpul călătoriilor pe continent. Concomitent cu răspândirea creștinismului încep să apară și regi care sunt recunoscuți atât în sudul, cât și în centrul Suediei.

Prin anul 1150 încep totodată și cruciadele suedeze, de fapt campanii de cucerire ale teritoriilor ocupate de populațiile finice. Cucerirea suedeză a continuat până în secolul al XIII-lea și s-a extins mult în est, până ce Finlanda a devenit parte a Suediei, situatie care a durat vreme de 700 de ani.

Începând cu perioada lorzilor Birger, adică secolul al XIII-lea, puterea centrală s-a întărit. Ca și în cazul altor state feudale, și în Suedia existau nobili deținători de mari proprietăți, scutiți de plata taxelor în schimbul prestării de servicii militare în armata regilor. Dar fermierii beneficiau de mai multă libertate în zonele nordice decât pe continent. Șerbia nu prea exista.

Cam pe la mijlocul secolului al XIII-lea, lordul Birger a fondat orașul Stockholm, care după încorporarea Finlandei a devenit punctul central al regatului. Pe parcursul secolelor XIII-XIV, influența bisericii asupra Suediei a crescut foarte multe.

Aproape pe tot cuprinsul evului mediu, în Scandinavia populația predominantă era cea de țărani-fermieri. Mulți erau si proprietari de pământ, în vreme ce mulți alții munceau pe pământurile coroanei, ale bisericii sau ale orașelor. Cei care nu erau fermieri locuiau în orașe. În timpul secolelor XII-XIII s-au dezvoltat multe orașe în nord, dintre care enumerăm:Stockholm, Kalmar, Visby, Sigtuna, Skara, Viborg, Bergen, Trondheim sau Copenhaga. Orașele medievale erau în general foarte mici și populate de cetățeni care se ocupau fie cu meșteșugurile, fie cu negoțul.

Femierii scandinavi plăteau taxe coroanei și acopereau toate cheltuielile puterii regale. Presiunea taxelor s-a mărit din pricina costurilor ridicate pe care le presupuneau razboaiele, în schimb nobilii nu erau obligați să plătească nimic coroanei. Aceștia se ocupau cu protecția țării în caz de război, pentru că furnizau soldații, și anume cavalerii și pedestrașii. Cum se obișnuia de altfel în tot sistemul feudal. Preoții și biserica erau de asemenea scutiți de taxare.

Secolul al XIV-lea a fost o perioadă de mare tumult în istoria nordului european. În Suedia aveau loc lupte acerbe pentru tron între regele Birger și frații săi, Erik și Valdemar. La banchetul de la Nyköping din anul 1317, Birger își ia prizonieri frații și îi aruncă într-o închisoare unde îi lasă să moara de foame. În curând și Birger va fi fortat să renunțe la tron, urmându-i nepotul, Magnus. În vremea lui Magus Eriksson in Suedia se elaborează primul cod de legi cu valabilitate în tot regatul de atunci. Vechile legi provinciale sunt așadar înlocuite cu o constituție care depăsea stadiul regional. In aceeași ordine de idei, Magnus Eriksson abolește și statutul de țăran jeler.

În 1349, ciuma neagră ajunge și în nord prin portul Bergen unde mai ancorau corăbii englezești. Aceasta s-a răspândit rapid și, ca peste tot, a fost un dezastru pentru oamenii de atunci. Aproape o treime din populația nordica a pierit în pandemie. Multe locuri au rămas pustii.

La finele secolului al XIV-lea s-a făcut o încercare de stabilizare a relațiilor din mediul politic prin intermediul unei uniuni care cuprindea toate țările nordice, uniunea de la Kalmar.

Așadar, este vorba despre o uniune între Suedia, care cuprindea și Finlanda, și Danemarca, ce cuprindea și Norvegia. Uniunea s-a stabilit în 1397 la o întâlnire între conducători, la Kalmar. Dar asocierea dintre țările nordice se produsese de fapt mai devreme, în 1389, după ce regina Margareta I a Danemarcei cucerise Suedia. Uniunea a fost astfel considerată necesară pentru a mai calma apele în turbulentul climat politic care caracterizase întotdeana țările nordice.

Ideea de bază era că se vor lăsa la o parte vechile dispute și conflicte și prin urmare va fi pace între țările nordice. Magnații din toate țările în cauză au conchis că era util să se alieze, pentru a stăvili influența germană din ce în ce mai puternică în zona nordică. Liga Hanseatică domina comertul în Marea Baltică și prin urmare beneficia de o putere politică considerabilă.

Uniunea de la Kalmar a funcționat bine inițial, atunci când cârma o ținea regina Margareta a Danemarcei. Dar deja la începutul secolului al XIV-lea se produseseră rupturi adânci. Nobilimea din Suedia a reacționat în fața încercărilor regilor danezi de a-și transforma puterea într-una de tip absolut. La rândul lor, fermierii se plângeau de creșterea continuă a taxelor, în vreme ce minerii care se ocupau cu exportul fierului aveau tot interesul să se afle în relații bune cu Hansa. Perioada uniunii de la Kalmar este așadar și ea o etapă foarte problematică și plină de tensiuni in istoria nordului. Au loc mai multe revolte și în cele din urmă un război civil.

În 1430 se produce rebeliunea de la Engelbrekt, direcționată împotriva regezului danez, regele uniunii de fapt. Apoi apar în peisaj regentul Sten cel Mare și urmașii săi, care încearcă să elibereze Suedia din uniunea de la Kalmar și să creeze un stat național. Toate aceste conflicte au avut o influență foarte proastă asupra cooperării nordice. În Suedia nobilimea era divizată în mai multe grupuri, fiecare cu propriile idei despre cum ar trebui guvernată țara. Mulți doreau independența, dar nu puțini erau și cei care doreau opusul.

La inceputul secolului al XVI-lea, situația devine critică. Danezii au încercat cu disperare sa mențină uniunea întreagă, iar când regele Kristian al II-lea se înstăpânește în 1520 asupra orașului Stockholm, acesta dă ordin să fie uciși 80 dintre cei mai semnificativi oponenți, nobili sau orăseni, ai regimului de la Kalmar. Evenimentul a rămas în istoriografie sub numele de ‘baia de sânge de la Stockhom’. Execuțiile în masă săvârșite de regele danez i-au atras acestuia porecla de ‘tiranul’.

După nefericita întâmplare de la Stockholm, cel care va prelua cârma luptei pentru independență este nobilul suedez Gustav Vasa. Susținut atât de nobili, cât și de fermieri, acesta a folosit ca bază a puterii sale provincia Dalarna. După un an de bătălii și asedii, acesta a reușit într-un final să-i învingă pe danezi, cu ajutorul unei armate în mare parte alcătuită din fermieri. La scurt timp după aceea, uniunea de la Kalmar se sfârșește brusc în momentul în care, în 1523, Gustav Vasa este încoronat rege al Suediei.

În istoriografia nordică sfârșitul uniunii de la Kalmar este cel care marchează și sfârșitul evului mediu în această zonă. Acum începe o epocă ce va primi chiar numele celui care a facut posibilă independența Suediei, epoca Vasa, o perioadă de tranziție spre modernitate. 

sursa:So-Rummet.se