Autor 8970 vizualizări


Sudanul de Sud şi-a declarat independenţa faţă de Sudan pe 1 iulie 2011. Noua ţară este foarte săracă, date fiind numeroasele războaie civile şi conflicte interetnice care îi împiedică dezvoltarea.

În mod evident, istoria Sudanului de Sud este strâns legată de cea a statului din care s-a desprins. Dar, în vreme ce zonele care astăzi compun Sudanul s-au aflat în decursul istoriei organizate sub formă de regate, mai întâi creştine, apoi musulmane, Sudanul de sud a fost mereu mai slab din punct de vedere economic şi dominat de către diverse triburi nomade. Cronicile relatează despre cum de nenumărate ori regatele din nord s-au folosit de sclavii şi materiile prime aduse din sud, vreme de sute de ani. În vreme ce în nord s-a răspândit treptat islamul, începând cu secolul al XI-lea, în sud predominau religiile naturiste. Egiptul a încercat să colonizeze ambele părţi ale teritoriului prin 1870, dar controlul în partea de sud era destul de redus. În anul 1882 puterea colonială Marea Britanie a preluat controlul asupra Sudanului, dar asemenea acestuia, nu a putut să se înstăpânească asupra intregii regiuni. În acelaşi timp a fost iniţiat un puternic misionarism care viza nu doar răspândirea religiei creştine, ci şi a limbii engleze.

În momentul în care Sudanul şi-a dobândit în 1956 independenţa a izbucnit un conflict între populaţiile din nord şi sud. În sud oamenii îşi doreau un grad mai ridicat de autonomie în vreme ce în nord se revendica un sistem mai religios şi centralizat, bazat pe învăţături islamice. Rezultatul a fost inevitabil un război civil care avea să dureze nu mai puţin de 17 ani. În 1972 s-a semnat un tratat de pace, dar peste 9 ani a izbucnit iarăşi conflictul în momentul în care guvernul a dorit să introducă legea shariatului în tot Sudanul. Războiul s-a întins până în 2005 când a fost semnat un alt tratat. Prin acesta, Sudanul de Sud a dobândit autonomie care s-a transformat în independenţă în 2011, după un referendum care să decidă soarta regiunii. 98% din populaţie a votat pentru independenţa care a fost declarată pe 9 iulie.

Populaţia Sudanului de Sud este de fapt un conglomerat de mai bine de 60 de grupuri etnice, dintre care cele mai mari se numesc Dinka şi Nuer. Religiile naturiste încă domină societatea, dar există şi un procent considerabil de creştini. Lungul război civil a avut repercusiuni majore asupra civililor:2, 5 de milioane de morţi şi 4 milioane de refugiaţi. Relaţia cu Sudanul este în continuare tensionată.

După tratatul de pace din 2005 în Sudanul de Sud s-au pus bazele unui parlament propriu cu sediul în capitala Juba. Noul parlament a formulat o constituţie adoptată de preşedinte pe 7 iulie 2011. Se stipulează că forma de stat este cea de republică federală cu un preşedinte ales direct, care este atât şeful armatei, cât şi capul guvernului. Adunarea legislativă este împărţită în 2 camere, după modelul congresului american, şi adună reprezentanţi ai diverselor regiuni statale. În 2010, Salva Kiir Mayardit, membru al populaţiei Dinka, a devenit primul presedinte. Kiir este de formaţie militar şi după proclamarea independenţei a luat mai multe măsuri în vederea democratizării şi stabilizării ţării.

Stilul său autoritar a început să fie criticat începând cu 2013, acuzat că duce ţara spre dictatură. În iulie l-a revocat din funcţie pe premierul Riek Machar, care aparţine celui de-al doilea grup etnic dominant, Nuer. Vechile conflicte dintre grupări au reizbucnit, iar în decembrie 2013, Salva Kiir l-a acuzat e fostul vicepreşedinte de tentativă de lovitură de stat. Mii de oameni au fost nevoiţi să fugă, iar ONU avertizează că ţara se află în prag de război civil.

Economia bazată pe petrol şi ajutoare externe este frânată de lipsa infrastructurii. Încă din 2005, statul a primit ajutoare de la Marea Britanie, SUA, Olanda sau Norvegia. Populaţia are un stil de viaţă semi-nomad, ocupându-se şi cu agricultura sau creşterea animalelor. Există doar câteva sectoare de servicii şi nicio industrie proprie. Exportul de lemn este în creştere. Înainte de independenţă, zona de sud cuprindea ¾ din totalul de petrol, care acum se exportă prin intermediul unor conducte, iar cantităţile sunt împărţite 50/50 între cele două state conform tratului de pace, deşi Sudanul de Sud şi-ar dori un procent mai mare. Tara îi mai are ca parteneri comerciali pe Kenya şi Uganda, dar depinde de exportul către vecin, situaţia politică este prin urmare influenţată de acest aspect economic. Un exemplu în acest sens este de pildă atunci când acordul din 2012 privind costurile de transport au dus la stoparea completă a extracţiei de petrol, cea mai importantă contribuţie la PIB. S-a produs rapid inflaţia, iar anul trecut s-a tăiat de la bugetul de sănătate şi educaţie pentru a se finanţa şi mai mult apărarea. 

sursa:Globalis.se