Autor 2843 vizualizări


20 octombrie 1932. Nicolae Titulescu (foto sus) e desemnat ministru de Externe în Guvernul Vaida-Voevod. Presa noastră, în frunte cu Neamul Românesc, al lui Nicolae Iorga, pornește o campanie zgomotoasă împotriva lui Titulescu. Printre altele, i se reproșează și eșecul negocierilor cu sovieticii pentru un tratat de recunoaștere reciprocă dintre București și Moscova. Stelian Popescu e amic cu Nicolae Titulescu.

Prin editorialul Acțiune suspectă din Universul, 21 octombrie 1932, directorul Universului intervine în Scandal. Chiar dacă mînat de partizanat, textul rezistă trecerii timpului prin scoaterea în evidență a unor slăbiciuni esențiale ale societății românești. E vorba mai întîi de voioșia cu care noi, românii, abordăm chestiuni pe care alte nații le supun judecății temeinice și îndelungate:

„Sînt zile, cînd ori cît ai fi de optimist, nu se poate să nu recunoşti, măcar pentru propria ta conştiinţă, că ne merităm soarta pe care noi singuri ne-o croim, prin uşurinţa cu care privim situaţiile cele mai tragice prin cari trecem.
Starea aceasta de deformare a unei judecăţi sănătoase s’a accentuat, de cînd la suprafaţa vieţii noastre publice s’au strecurat elemente demagogice, şi ea constituie în ochii străinului care ne priveşte şi ne judecă chiar cu prietenie, o caracteristică a poporului român.
Un ministru străin, care a stat mai multă vreme în ţara noastră, fiind transferat în altă parte, a fost întrebat la plecare să spuie, cum ar caracteriza el poporul român şi răspunsul a fost: «Un popor unde nimic nu este luat în serios şi unde simţul răspunderii este prea puţin desvoltat de la vlădică pînă la opincă».
La judecata acestui om, ne-a făcut să ne gîndim adînc, desfăşurarea evenimentelor politice din ultimele zile şi mai ales atitudinea pe care presa noastră o are pentru moment – căci avem convingerea că în curînd ea se va schimba la cea dintîi adiere de vînt contrar – faţă de acest rar exemplar al rasei române şi idolul ei de acum cîtva timp, d. Titulescu.”

Despre ce-i vorba?

Despre un alt nărav românesc aplicat de presa noastră la cazul Titulescu. Și anume saltul de la cîntarea nețărmurită la înjurarea de leliță:

„Sîntem prieteni ai d-lui Titulescu şi excepţionalele sale calităţi nu odată ne-au fermecat, dar nu pînă într’atît încît să ne pierdem capul, şi de aceea, ori de cîte ori a greşit, i-am spus-o şi în faţă şi în public. Ba, a fost un timp cînd cu faimoasa lege a impozitelor cedulare, noi singuri i-am ţinut piept, şi în presă şi în Cameră. El nu uită nici astăzi să ne reproşeze, deşi credem şi azi ca şi atunci, că a fost greşită concepţia sa în transformarea impozitelor noastre de cari şi acum toate clasele de contribuabili se plîng.
Calităţile excepţionale ale d-lui Titulescu au făcut ca el să fie repede înconjurat şi adulat de oamenii politici şi de presă, iar succesele sale au fost în aşa fel trîmbiţate că el apărea în totdeauna ca un supra om.
Am păstrat justa măsură în toate aprecierile, şi atitudinea noastră a fost şi faţă de el, ca şi faţă de oricine, nepărtinitoare.
De cîteva zile însă, cu o perfidie fără seamăn, în aceeaşi presă – care pînă acum nu găsea termeni ditirambici mai extraordinari pentru marele român Titulescu – se strecoară otrava unei campanii menită să facă din acest om un mare vinovat. Interese străine, puse în acţiune de duşmanii neamului nostru, ca şi interese de ordin politic intern, spre a fi satisfăcute, îşi dau mîna imputînd d-lui Titulescu greşeli imaginare, spre a-şi ascunde astfel o perfidie destul de aparentă.”

Din cazul Titulescu, publicistul trage o concluzie care ține de esența românismului:

„Uşurinţa cu care se trece interesat sau dezinteresat de la o situaţie la alta, ne umple sufletul de revoltă şi gîndindu-ne la judecata străinului asupra noastră, ne face să cerem din toate puterile o lămurire cît mai grabnică a situaţiunii, şi o sancţiune corespunzătoare, pentru a fi începutul unei desmeticiri şi unei refaceri în caracterizarea aşa de sîngeros aplicată poporului român.”

N.B. De la Radu Portocală am primit în urma textului dedicat de mine excelentei sale cărți despre Emmanuel Macron, Le vague tonitruant, un e-mail, care semnifică primul meu contact în această viață cu domnia sa. Las deoparte rîndurile protocolare tipice relației dintre un autor și un comentator al cărții sale și transcriu ceea ce domnul Radu Portocală numește „două corecturi bio-bibliografice”:

„Am plecat din România (consecință a unei anchete pe care Securitatea a deschis-o împotriva mea) în 1977. Vreme de 5 ani am locuit în Grecia, iar în 1982 m-am instalat la Paris. Cartea «Autopsie de coup d’Etat roumain» a apărut în octombrie 1990, fiind, într-adevăr, prima care propunea teza loviturii de stat. Mi-a atras destule înjurături cît să-mi ajungă și în viața asta și în cea de apoi”.
""