Autor 3597 vizualizări


„Organizarea temeinică a culturii fizice şi a sportului de masă, în condiţiile actuale de desvoltare a ţării noastre, are o mare importanţă politică, deoarece cultura fizică şi sportul, îndrumate de partid, constitue o contribuţie însemnată la formarea unui om nou, luptător hotărât şi activ pentru construirea socialismului[1].”

Primul război mondial a schimbat prin caracterul său distructiv şi total societatea, cultura şi ideile perioadei cunoscută ca şi „La Belle Epoque”. Ororile războiului şi necesitatea angrenării întregii populaţii la susţinerea frontului au marcat atât pe cei implicaţi direct în confruntări, cât şi pe cei din spatele frontului. Fragilitatea omului în faţa morţii şi efemeritatea vieţii au devenit sentimente conştientizate, sau mai bine zis redeşteptate la nivelul mentalului colectiv. Reaşezarea lumii după Versailles şi noul statu-quo au fost completate şi de mutaţii la nivel social. Adoptarea legilor privind sufragiul universal şi reforma agrară au reaşezat societatea românească realizându-se o asanare socială, o egalizare legislativă şi oarecum statuară. Orice schimbare modifică sistemul de valori al regimului anterior. În această perioadă, relativ rebelă comparativ cu cea antebelică, masele încep să se exprime ca şi noi realităţi, noi factori de putere într-o societate în plină schimbare. Mişcarea feministă şi problema emancipării politice a femeilor, „democratizarea” sportului şi a mijloacelor de divertisment (teatru şi industria cinematografică) devin astfel consecinţe ale „metamorfozei” mentale şi sociale.

După Primul Război Mondial, mişcarea sportivă devine cu adevărat o problemă din cadrul relaţiilor internaţionale. Astfel, militarismul şi politica au fost transpuse în sport prin însuşi intervenţionismul statului (democratic cât şi totalitar), rezultând uneori adevărate „războaie fără arme”[2]între naţiuni rivale. Rolul sportului a fost bine apreciat de către politicienii secolului XX, iar potenţialul acestuia de transmitere a valorilor naţionale şi a mesajului propagandistic a transformat simple competiţii[3]în mijloace de promovare a ideologiei politice.

Mişcarea sportivă a devenit inseparabilă de naţiune şi stat, iar în cazul statelor ce aveau un control direct asupra societăţii şi a vieţii private a individului – Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Italia fascistă şi Spania lui Franco – sportul a devenit o parte componentă a politicii externe. Întâlnirile sportive internaţionale din preajma celui de-al doilea război mondial au oferit o nouă perspectivă asupra relaţiilor interstatale (prin angajamentul conducătorilor politici), rezultând rivalităţi ce au prefaţat taberele conflictului armat. S-au duelat în cadrul unor astfel de evenimente comunismul cu capitalismul, fascismul cu democraţia liberală şi chiar comunismul cu social democraţia.

Problema sportului în relaţiile internaţionale cât şi în politica internă din secolul XX a fost neglijată de către istorici şi cercetătorii din domeniile conexe istoriei (ex:ştiinţe politice). Şi totuşi fenomenul sportului, al fotbalului într-un caz particular (considerat „religia secolului XX”), a antrenat în desfăşurare mai mulţi jucători, spectatori / aderenţi şi oficialităţi decât oricare altă mişcare socială[4].

După încheierea celui de-al doilea război mondial şi începutul divizării lumii postbelice, sportul devine un promotor al politicii şi al valorilor ce au caracterizat Războiul Rece. România, intrată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice la fel ca şi celelalte state din spatele Cortinei de Fier, a fost aliniată noi tendinţe şi politici externe internaţionale promovate de Kremlin. Gravitând în jurul politicii Moscovei, ţările-satelit U. R. S. S. au suferit transformări majore. Nu doar regimul politic a fost modificat, dar s-a trecut şi la schimbarea sistemului economic şi la redimensionarea relaţiilor externe. Reorientarea brutală impusă acestor state, de la Vest către Est, a fost argumentată printr-o presupusă nevoie de securitatea pe care o resimţea Uniunea Sovietică, ţară implicată atât în ambele conflagraţii mondiale cât şi în propriul război civil, care a destabilizat securitatea internă a fostei monarhii ţariste.

Divizarea postbelică a lumii a impus necesitatea asigurării nu atât militare şi frontaliere, cât obţinerea loialităţii nomenclaturii comuniste din  Europa, garanta hegemoniei sovietice. Impunerea modelului sovietic de societate fie marca dorinţa de cucerire şi dominare, aşa cum pretindeau tradiţionaliştii începând cu Herbert Feis, sau de necesitatea de a rezista mercantilismului american, după cum susţineau revizioniştii lui William A. Williams, realitatea ne-a indicat o Europă de Est ocupată rapid de armatele lui Stalin[5]. Dependenţa faţă de Kremlin era impusă prin tratatele de asistenţă mutuală, semnate direct de ţările supuse cu statul sovietic, fie prin urmărirea unei omogenizări instituţionale ce se răsfrângea din acordurile de asistenţă mutuală şi colaborare încheiate bilateral între statul român în cazul nostru şi ţările vecine în care factorul politic comunist deţinea puterea. Integrarea Estului sub autoritatea „ţarului roşu” de la Kremlin trebuia să cuprindă toate domeniile vieţii cotidiene, cultura şi sportul fiind vizate, la fel de bine precum domeniile economic şi militar şi obligate a întreţine relaţii bilaterale strânse pentru a demonstra unitatea blocului comunist[6].

În spaţiul românesc sportul a fost centralizat şi instituţionalizat încă din 1867, când a luat fiinţă „Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare de semn”, primul for de conducere a mişcării sportive din acea vreme, după cum menţionează N. Postolache. Dar primul organism central, autentic de conducere a mişcării sportive din întreaga ţară s-a constituit în anul 1912 sub denumirea „Fundaţia Societăţii Sportive din România” (F. S. S. R.). Acest for de conducere avea preşedinte pe regele Ferdinand, iar ca secretar pe principele Carol[7]. Aceste prime două instituţii reflectă tendinţa de politizare, de providenţă a statului asupra sportului, dar şi caracterul paramilitar ce va atinge apogeul în anii de după instalarea comunismului[8], când educaţia fizică şi mişcarea sportivă de masă erau programate pentru a realiza „omul nou” comunist, pregătit pentru a apăra „cuceririle democratice” ale revoluţiei în „vâltoarea” Războiului Rece. Revenind însă la organizarea interbelică a mişcării sportive mai trebuie menţionată transformarea din anul 1929 a F. S. S. R. în „Uniunea Federaţiilor Sportive din România” (U. F. S. R.).

După reintrarea în legalitate a Partidului Comunist din România, planurile şi rapoartele de activitate ale filialelor locale vorbesc despre „Sportul Popular”, ca şi parte a U. T. C.-ului, ulterior a Organizaţiei Tineretului Progresist (O. T. P.). Putem vorbi de apariţia O. S. P.-ului încă din 1944, an în care începe lupta pentru acapararea şi controlul mişcării sportive, o luptă în doi între viziunea comunistă şi instituţia legitimă a U. F. S. R. – ului. Astfel, P. C. R. crea centre de putere, concepte şi organizaţii de masă pentru o alternativă „democratică” a societăţii. P. C. R. a lansat o luptă politică totală cu statul şi implicit cu Consiliul de Miniştri, în care fiecare element social trebuia înregimentat şi controlat în drumul spre asigurarea controlului total. Deşi mişcarea sportivă a fost ignorată de istorici a fost frontul pe care s-a disputat o luptă acerbă între comunişti şi finanţatorii asociaţiilor sportive (unii dintre ei fiind şi membri ai partidelor care făceau opoziţie P. C.R. – ului) pentru controlul şi mediatizarea oferită de fenomen. Perioada 1944 – 1946 marchează activitatea în paralel a O. S. P. cu U. F. S. R., a luptei pentru supremaţie între democraţie şi totalitarism ce debutează în perioada interbelică.

Fiindcă am menţionat de perioada interbelică a comunismului românesc trebuie menţionată Rezoluţia asupra activităţii Comitetului Central al P. C. R. (Congresul al III – lea), prin care partidul încuraja crearea fracţiunilor comuniste până şi în societăţile sportive, iar cu ocazia Congresului al IV – lea U. T. C., tineretului îi era dată directiva de a-şi „intensifica activitatea ilegală... să utilizeze diferite forme şi posibilităţi de muncă legală, căutând să cucerească în toate organizaţiile legale ale tineretului muncitor şi ţărănesc cu caracter politic-cultural şi sportiv – conducerea şi să le dea acestor organizaţii un caracter revoluţionar”. U. T. C.-iştilor li se cerea să desfăşoare o muncă activă „în toate organizaţiile sportive cu caracter muncitoresc” pentru pregătirea centralizării mişcării sportive muncitoreşti şi „crearea unei uniuni sportive muncitoreşti de clasă[9].”

După instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza, P. C. R. a început să-şi facă simţită prezenţa atât la nivel central cât şi local. Preluând modelul Komsomolului[10]sovietic, organizaţiile – satelit P. C. R. au iniţiat măsuri destinate vizibilităţii publice şi direcţionării populaţiei înspre acestea. Se urmărea încadrarea maselor în aceste organizaţii (în care Tineretul Progresist ocupa un loc fruntaş), şi acapararea puterii prin manipularea populaţiei. Acapararea sportului, considerat apanajul elitelor, era un prim pas în această direcţie. Construirea unei alternative la „sportul capitalist, şovinist”, oferea comuniştilor un avantaj în realizarea prozelitismului politic printre tineri. Putem afirma astfel că grija faţă de mişcarea sportivă este o caracteristică a P. C. R. – ului în faza incipientă a acaparării puterii, când era nevoie de măsuri populiste pentru atragerea sprijinului popular şi a mascării adevăratelor intenţii politice. Mare parte a responsabilităţii acestei mişcări îi era atribuită în 1945 Tineretului Progresist (T. P.). Tineretul Progresist prin secţia sa sportivă devine astfel precursorul înfiinţării Organizaţiei Sportului Popular. Tineretul Progresist era astfel chemat alături de Sindicate şi de activiştii de partid la demonstraţii şi la activităţi pro – sovietice. Implicarea organizaţiilor de tineret în instrumentarea manifestărilor propagandistice arată în mod elocvent copierea modelului sovietic de acţiune, în care Komsomolul reprezenta cel mai bine liantul dintre P. C. U. S. şi marea masă a populaţiei[11].

În urma Plenarei lărgite a C. C. al U. T. C. R. s-a hotărât „formarea unei organizaţii unice antifasciste a Tineretului Progresist din România”.Hotărârea, adoptată pe 16 aprilie 1945, marca începutul activismului propagandistic P. C. R. în societate. Expunerea tov. Nicolae Ceauşescu, secretarul general al U. T. C la acea dată, arată importanţa sportului în apropierea partidului de masele largi. Astfel el declară că „[...] La ţară, vom putea să prindem tot tineretul, prin crearea de cluburi, cămine culturale, sport, biblioteci, ziare, cântece şezători... Sportul popular, va deveni o secţie a Tineretului Progresist. Va fi sub conducerea Tineretului Porg. va cuprinde massele largi a-le tineretului. Utc-iştii pot fii cei mai buni sportivi în cadrul Tineretului Progresist[12].” Încadrarea sportului în organizaţiile de masă arată importanţa acestuia pentru P. C. R. şi capacitatea persuasivă a activiştilor de partid, care utilizau orice activitate cu impact social în scopul prozelitismului politic. Organizaţiile de masă reprezentau „temelia de bază pe care se sprijină partidul”(n.a. – P. C. R.), iar activitatea depusă de fiecare membru „impune linia partidului nostru în aceste organizaţii... răspunzând totodată de modul cum este lămurită massa[13].” Deducem faptul că şi „Sportul”, secţia a T. P., avea rolul de a impune linia partidului prin astfel activităţi demonstrative şi cu impact direct asupra populaţiei. Sportul devenea prioritate a partidului, „un factor în munca de reconstrucţie a ţării”, aşa cum era prezentat de oficiosul O. S. P., ziarul „Sportul Popular”, încă din 1945. Politica partidului era sintetizată în formula „Toate sporturile pentru popor şi tot poporul pe stadion”, lansându-se astfel un adevărat „manifest” al fenomenului ce sintetiza concepţia sovietică despre sportul de masă[14].

Sportul oferea oportunitatea integrării minorităţilor şi înlesnea tranziţia tineretului din zona rurală în cea urbană, prin integrarea sa socială. Nu în ultimul rând, educaţia organizată, mai ales cea prin activităţi sportive, era şi un prilej de control a stării de sănătate a populaţiei cât şi de popularizare a normelor sanitare şi de igienă. Ulterior, prin astfel de directive era extins şi controlul social, sportul fiind considerat o modalitate de prevenţie a delincvenţei juvenile[15]. În realitate, P. C. R. prin intermediul acestor „curele de transmisie”[16]ce promovau educaţia prin sport, îşi extindea influenţa asupra întregii societăţi.

„Organizaţia Sportului Popular” (O. S. P.) a fost înfiinţată prin decretul-lege din 7 martie 1946 ca şi persoană publică de drept public şi prin statut era subordonată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ca şi instituţie anexă. O. S. P. devenea astfel singurul organism menit a conduce şi a controla „din punct de vedere sportiv, educativ, tehnic, administrativ şi financiar al resorturilor şi federaţiunilor sportive, centrale şi regionale, precum şi al organelor în subordine, cât şi al tuturor asociaţiilor, cluburilor, grupărilor şi organizaţiunilor de orice fel şi sub orice denumire, care au ca obiect sporturile, educaţia fizică şi turismul, îndrumându-le activitatea în cadrul programului educativ al Statului[17].”

Înfiinţarea O. S. P. a venit pe drumul firesc al instalării comunismului în România, după momentul 6 martie 1945, ca şi necesitate fundamentală de control a societăţii. În societatea contemporană, cultura fizică şi sportul au devenit nu numai obiectul atenţiei şi interesului general, ci şi arena unei ascuţite lupte ideologice. Faptul că prin sport – ca şi fenomen social complex, multifuncţional – se putea exercita o anumită influenţă asupra producţiei sociale, în procesul de formare a „omului nou” de tip socialist[18], a determinat autorităţile comuniste române să acapareze şi să imprime suport ideologic acestei mişcări. N. I. Ponomariov, sociolog sovietic, în a sa lucrare „Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului” studiază legătura dintre societatea sovietică şi mişcarea sportivă de masă şi emite mai multe teze[19]referitoare la subiect, cu impact asupra direcţiilor de studiere a fenomenului sportiv dintr-o societate totalitară. Relaţia dintre cultura fizică şi munca productivă este subliniată, dar şi faptul că exerciţiile fizice se integrează funcţional, alături de alte activităţi umane, în structura timpului liber, ca formă recreativă. Pe de altă parte, autorul descrie şi funcţionalitatea culturii fizice ca latură a educaţei comuniste, cu efecte ce se prelungesc în sfera educaţiei morale, estetice şi intelectuale contribuind la formarea individului ca personalitate, la integrarea lui în sistemul vieţii sociale.

Raportul Preşedintelui Consiliului de Miniştri, dr. Petru Groza, către Maiestatea Sa Regele Mihai I din 7 martie 1946, prin care se trimitea spre aprobare noua organizare a sporturilor, menţionează explicit noile implicaţii ale controlului social ce se dorea exercitat prin sport. Prin O. S. P. se dorea „angrenarea întregului tineret al ţării pentru o mişcarea sportivă de masă, sporirea la maxim a potenţialului energetic al generaţiilor tinere şi promovarea largă a spiritului de camaderie, solidaritate şi sportivitate[20]”. Petru Groza vorbea şi despre nivelul de implicare al statului, legea de faţă mărind „în mod considerabil colaborarea Statului cu mişcarea sportivă, supunând pe aceasta din urmă unui control mai eficient din partea Statului, creînd astfel posibilitatea realizării multor deziderate care depăşesc cu mult posibilităţile iniţiative particulare[21].” Asistăm la denunţarea iniţiativelor private în sport, un prim pas în naţionalizarea asociaţiilor sportive şi a mijloacelor logistice necesare activităţii, şi la începerea controlului social prin intermediul organizaţiilor de masă ce gravitau în jurul P. C. R., în cazul nostru al celor sportive.

Modelul sovietic al Komsomol – ului este proiectat prin intermediul O. S. P., înregimentarea tineretului prin sport fiind primul pas al socializării politice primare. Această socializare politică dintr-o organizaţie cu caracter apolitic este parte a proiecţiei totalitare de cuprindere a tineretului şi a copiilor, de la cele mai fragede vârste, într-un cadru organizat şi de îndoctrinare sistematică a acestora în scopul creării „omului nou[22]”.

Prin constituirea Organizaţiei Sportului Popular mişcarea sportivă de masă era organizată şi subordonată politicii centrale a P. C. R. Se puneau bazele unei organizaţii aparent inofensive, dar în spatele dezvoltării educaţiei fizice şi a sportului era interesul comuniştilor de a încadra societatea în cât mai multe organizaţii de masă, menite a subordona individul statului totalitar. Controlul social, propaganda şi „omul nou” au devenit astfel cuvinte-cheie în programul de „democratizare” a sportului românesc din anii 1945 – 1946.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

 


[1]*** Hotătîrea Biroului Politic al C. C. al P. M. R. asupra problemei stimulării şi desvoltării continue a culturii fizice şi a sportului, iunie 1949 în *** Rezoluţii şi hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român 1948 – 1950, Editura P. M. R., 1951, p. 112.

[2]Despre caracterul paramilitar al educaţiei fizice şi sportului în secolul XX şi simbolistica politică a mişcării sportive puteţi consulta J. A. Mangan (editor), The European Sports History Review, vol. 5, Militarism, Sport, Europe. War Without Weapons, Frank Cass Publishers Ltd., Londra, 2003.

[3]De exemplu cea de-a XI-a ediţie a Jocurilor Olimpice (Berlin, 1 – 16 august 1936), asupra căreia Hitler şi-a lăsat amprenta în organizare şi care a fost folosită ca şi succes al politicii Fuhrer-ului de către aparatul de propagandă nazist. Pentru a aprofunda problema Jocurilor Olimpice din 1936 vezi Allen Gutmann, The `Nazi Olympics` and the American boycott controversyîn Pierre Arnaud, James Riordan, Sport and International Politics. The Impact of Fascism and Communism on Sport, Routledge, Londra, 1998, pp. 31 – 47.

[4]Pierre Arnaud, James Riordan, Sport and International Politics. The Impact of Fascism and Communism on Sport, Routledge, Londra, 1998, pp. 1 – 2.

[5]Deborah Welch Larson, Origins of Containment. A Psyhological Explanation, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1985, pp. 4-11apudPaul Nistor, Relaţiile României comuniste cu U. R. S. S. în 1955. Aspecte culturale şi nonpoliticeîn Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Tom XLVI, Editura Academiei Române, Iaşi, 2009.

[6]Paul Nistor, Relaţiile României comuniste cu U. R. S. S. în 1955. Aspecte culturale şi nonpoliticeîn Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Tom XLVI, Editura Academiei Române, Iaşi, 2009.

[7]Victor Albu, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996, p. 139.

[8]Este vorba de Complexul Sportiv„Gata pentru muncă şi apărare a R. P. R.”, introdus în mişcarea sportivă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 27 aprilie 1950 (şi inaugurat la 14 mai acelaşi an) reprezentând o formă de pregătire paramilitară a tineretului începând cu vârstă de 15 ani.

[9]Rezoluţia în chestiunea Uniunii Tineretului Comunist;Arhiva I. S. I. S. P. de pe lângă C. C. al P. C. R., cota A. XII – 1 apudN. G. Munteanu, Activitatea educativă muncitorească şi cultural-sportivă în rândurile tineretului, în anii 1921 – 1933în Ion Ionescu Puţuri (coord.), Tineretul Comunist în acţiune. Contribuţii la Istoria Uniunii Tineretului Comunist din România, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C. C. al P. C. R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 165 – 166;Aceste informaţii sunt interesante şi adâncesc eforturile studierii imixtiunii P. C. R. în organizarea mişcării sportive de masă. Totuşi trebuie să avem unele reţineri asupra veridicităţii studiului, deoarece este scris sub coordonarea lui Ion Ionescu Puţuri şi a Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice al P. C. R., acelaşi care scria la comandă biografii de revoluţionari şi de ilegalişti şi care desăvârşea cultul personalităţii lui Ceauşescu în 1980, prin fabricarea aniversării a „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent” sub Burebista.

[10]Kommunisticeski Soiuz Molodioji” – Uniunea Tineretului Comunist din U. R. S. S.

[11]Ibidem, ds. 24 / 1945, f. 6.

[12]Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, Fond Partidul Muncitoresc Român Comitetul Judeţean Iaşi, ds. 24/ 1945, f. 1 – 3 şi 7 – 10.

[13]Ibidem, ds. 11 / 1945, f. 1.

[14]Mihail Lupescu, Toate sporturile pentru popor şi tot poporul pe stadionîn Sportul Popular, Anul I, Nr. 123, 2 septembrie 1945, p. 1.

[15]James Riordan, The Impact of Communism on Sportîn Historical Social Research, vol. 32, nr. 1, 2007, pp. 110 – 115.

[16]Pentru mai multe informaţii despre rolul organizaţiilor de masă ce gravitau în jurul P. C. R consultaţi studiul lui Adrian Cioflâncă, Organizaţiile de masă. Uniunea Tineretului Comunistîn Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (C. P. A. D. C. R.), Raport Final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 138 – 158.

[17]Direcţia Judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, Fondul Comitetul Judeţean P. C. R. Vaslui, Secţia Organizaţii de masă, ds. 20 / 1945 – 1946 – 1947, f. 39. Vezi şi Monitorul Oficial, Nr. 58 din 9 martie 1946 (Partea I A).

[18]N. I. Ponomariov, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1977, p. 7.

[19]Ibidem, pp. 241 – 247. Cultura fizică şi sportul – concluzionează Ponomariov în încheierea lucrării – „au mai multe funcţii importante:formarea unui individ integru, multilateral dezvoltat;integrarea şi socializarea lui;menţinerea şi întărirea sănătăţii, dezvoltarea aptitudinilor fizice ale oamenilor, pregătirea lor pentru participarea pe deplin eficientă la producţia socială şi apărarea patriei;asigurarea odihnei şi distracţiei;dezvoltarea legăturilor internaţionale, lupta pentru pace şi prietenie între popoare.”

[20]Raportul d-lui Preşedinte al Consiliului de Miniştri, către M. S. Regele, 7 martie 1946;Direcţia Judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, Fondul Comitetul Judeţean P. C. R. Vaslui, Secţia Organizaţii de masă, ds. 20 / 1945 – 1946 – 1947, f. 46.

[21]Ibidem, f. 46.

[22]C. P. A. D. C. R, op. cit., p. 139.

""