Special Air Service - „Cine îndrăzneşte câştigă“, cei mai buni soldați britanici

Autor 14013 vizualizări


30 aprilie 1980. Şase persoane înarmate ocupă Ambasada Iranului la Londra şi reţin 26 ostatici. Teroriştii fac parte din gruparea iraniană „Mişcarea de Independenţă a Arabistanului“. Sunt trimişi negociatori, se discută. Niciun rezultat. Margaret Thatcher, premier al Marii Britanii, le ordonă celor mai buni soldaţi ai Regatului: viaţa ostaticilor e primordială, iar teroriştii trebuie capturaţi „dead or alive“ (n.r. – morţi sau vii). Începe operaţiunea Nimrod (n.r. – potrivit Cărţilor Genezei, strănepot al lui Noe). Forţele anti-tero britanice iau cu asalt ambasada, salvează ostaticii şi ucid 5 terorişti. Final fericit. Luptătorii fac parte din corpul de armată numit Special Air Service şi devenit celebru în întreaga lume după această operaţiune – de pildă, astăzi, o figurină a unui soldat SAS (12 cm) în timpul operaţiunii Nimrod costă şi 200 de lei. „Who dares wins“ (n.r. – „Cine îndrăzneşte câştigă“) este deviza luptătorilor. 

Trupele SAS sunt, pe cât de celebre, pe atât de mitizate. Guvernul Marii Britanii duce o politică de discreţie cu privire la luptătorii de elită. Ei înşişi au obligaţia să păstreze anumite rezerve, dacă nu chiar secretul apartenenţei la acest corp – pot chiar să refuze legitimarea în faţa autorităţilor de poliţie. Implicarea luptătorilor în conflictele din Marea Britanie şi, în general, din lume, a rămas mereu sub semnul speculaţiilor şi al legendelor: s-a spus că SAS îi pregătesc pe rebelii sirieni pentru a da lovitura finală regimului Assad ori că au activat în Libia, cu ordinul de a marca şi distruge armele colonelului Muammar Gaddafi.

Se pare că şi România s-a aflat pe harta misiunilor SAS: Barry Jones, astăzi un antreprenor în domeniul IT, rezident în România, a vorbit despre misiunea specială cu care a fost trimis în ţara noastră în anul 1987: „Am venit să investigăm dacă se poate declanşa o revoluţie anticomunistă în România. Strângeam informaţii despre situaţia din blocul estic“.  

În ciuda politicii guvernamentale britanice cu privire la corpul de elită, trupele SAS s-au aflat mereu sub luneta mass-media şi, în general, a curioşilor: manualul de supravieţuire al trupelor speciale britanice, semnat John „Lofty“ Wiseman, cel mai tânăr recrut din istoria grupului, a devenit bestseller. În plus, în varianta multiplayer a jocului video „Medal of Honor: Warfighter“, jucătorii pot alege să intre în pielea forţelor speciale SAS. Ba chiar Angelina Jolie şi Brad Pitt se pare că au angajat foşti militari SAS pentru paza castelului lor de pe domeniul Chateau Miraval din Brignoles (regiunea Providence, Franţa). Iar filmul „I am soldier“, în care regizorul Ronnie Thompson prezintă activitatea SAS, a devenit un succes cinematografic. Filmul insistă pe descrierea procedurii de selecţie şi a pregătirii militarilor pentru a activa în corpul de elită.

Procesul inuman de triere 

Această etapă este, poate, cea mai riguroasă din lume, motiv pentru care mulţi dintre analiştii militari consideră SAS cel mai bine pregătit corp de elită – mai instruit şi decât Delta Force-ul şi SEALs-ul americane. Selecţia cuprinde mai multe etape de o dificultate din ce în ce mai mare, iar cei mai mulţi luptători îşi recunosc neputinţele pe parcursul sesiunilor intense. Pentru început, sunt organizate marşuri pe distanţe ce cresc de la o zi la alta. Viitorilor militari li se pun în spate rucsacuri cu nisip: mai întâi 12,5 kilograme, apoi, din ce în ce mai mult. Marşurile forţate sunt dublate de sesiuni de canotaj, iar la final este testat deopotrivă echilibrul fizic şi psihic printr-o probă ce constă într-un marş de până la 32 de kilometri, printr-o mlaştină. Alergătorii de cursă lungă sunt informaţi că, la destinaţie, îi aşteaptă un camion, însă automobilul se află la încă 16 kilometri distanţă.

După prima triere, sunt continuate marşurile forţate: 64 de kilometri pe teren muntos, de parcurs în maximum 20 de ore! Cea mai dificilă şi controversată probă rămâne „marşul de trei săptămâni“; misiuni de cercetare-diversiune în adâncimea frontului inamic. Sunt exerciţii de supravieţuire – hrana constă în şerpi, ciuperci, alge ori animale capturate în capcane. Soldaţii sunt vânaţi zi şi noapte, iar pentru cei capturaţi începe un adevărat coşmar: sunt aruncaţi din camioane în timpul mersului, ţinuţi ore întregi în bălţi, ameninţaţi cu câini de luptă, legaţi cu cătuşe de o linie ferată pe care rulează un tren ce-şi schimbă direcţia în exact ultima clipă, sunt supuşi la torturi psihice, precum deprivarea senzorială (adică absenţa stimulilor vizuali, auditivi, olfactivi, tactili sau gustativi) ori „zgomote albe“. Deşi acest test de rezistenţă pare inuman, ofiţerii SAS spun că, dacă luptătorii nu rezistă unui astfel de exerciţiu, cu siguranţă nu vor rezista nici cinci minute în faţa inamicului. La finalul acestei etape ajung, de regulă, între 5 şi 15 candidaţi dintr-o sută.

Antrenamentele soldaților SAS 

Odată ce au primit uniforma şi bereta SAS de culoarea nisipului, precum şi insigna cu pumnalul cu aripi – un soi de certificare a rezistenţei şi a posibilei calificări –, participanţii sunt instruiţi pentru operaţiuni aeropurtate, amfibii, pe timp de iarnă şi în teren muntos. Alpinismul şi abilităţile la schi sunt puse puternic la încerare. Practic, sunt formate grupe de câte 15 luptători şi un ofiţer, iar fiecărui membru îi sunt testate abilităţile într-un domeniu distinct. Cele patru săptămâni din noua etapă sunt destinate tacticilor de capturare sau chiar ucidere a unuia dintre camarazi. Se fac exerciţii cu toate tipurile de arme, cursuri de conducere pentru mai multe autovehicule, de prim-ajutor, orientare pe timp de noapte, sub focul inamicului, în teren ostil. De cele mai multe ori, antrenamentele au loc în junglele din Brunei şi Belize.

Procesul se îmblânzeşte, fără să-şi piardă însă din intensitate. Luptătorii sunt învăţaţi limbi străine: orientale, ale ţărilor scandinave şi limbi europene. Sunt perfecţionate tehnicile de luptă corp la corp, dar şi cu arme de foc. În doar şase săptămâni, fiecare consumă până la 1.500 de cartuşe. Fiecare ţintă trebuie lovită în centru de la o distanţă maximă de 18 metri. Luptătorii deprind tehnici de utilizare profesionistă a explozivilor. Se fac capcane, sunt improvizate mecanisme de declanşare şi control. Miza exerciţiilor: neutralizarea persoanelor ostile aflate într-o clădire. Ultima etapă e destinată specializării depline: în funcţie de abilităţi, luptătorii sunt incluşi într-una din cele patru formaţiuni specializate, alcăcuite din 78 de persoane.  

Un regiment SAS are 3-4 escadroane, divizate în detaşamente de câte 16 oameni. Fiecare grup are o specializare: detaşamentul aerului (specializaţi în operaţiuni de inserţie a luptătorilor în adâncimea teritoriului inamic, salturi cu paraşuta de la mică şi mare altitudine), detaşamentul mobil (as în tehnici de inserţie în teritoriul controlat de inamic cu ajutorul vehiculelor offroad, precum Land Rover Defender 110, poreclit „Pinkie“, sau motociclete de teren Honda), detaşamentul naval (specializat în operaţiuni de desant marin, înot, tehnici de navigaţie şi plasare de mine marine) şi detaşamentul montan (care are cele mai multe operaţiuni în teren muntos şi la mare altitudine, datorită abilităţilor în alpinism şi căţărări pe gheaţă şi a tehnicilor de supravieţuire la temperaturi scăzute). Deşi par patru detaşamente diferite, luptătorii se pot schimba între ei cu uşurinţă, pentru că în perioada de pregătire se presupune că şi-au însuşit metodele de a activa în orice condiţii.  

Dotarea unităților de elită britanice 

SAS are în dotare armament de ultimă generaţie. Mijloacele de transport sunt dotate cu mitraliere Browning, cu calibrul 7,62 mm, lansatoare de grenade MK19, de 40 mm, sau rachete antitanc Javelin. Pentru antrenamente sunt folosite puştile de asalt Diemaco C7FT (M16A2), calibrul 5,56, Heckler & Koch G26K, tot de 5,56 mm, arma standard a armatei britanice SA 80 (5,56), pistoale Browning High Power, cu 14 cartuşe de 9 mm Parabellum. În lupta de la mică distanţă se folosesc celebrele cuţite Khukuri, care se pare că provin de la pumnalele greceşti Kopis, aduse în India de soldaţii lui Alexandru cel Mare.

Militarii folosesc în misiuni carabine C8, M16 şi altele, puşti HK G3, HK33/53, HK G36, HK MP5 sau MAC-10 SMG. Mai sunt puştile cu lunetă Accuracy International L 96 A1, cu calibrul de 7,62. Mai au în dotare pistoale de tip Sig Sauer P226, silenţiosul Welrod sau pistoale speciale Heckler &Kock P11, care pot trage sub apă, şi Walther P99. Au şi arme cu lunetă, precum HK417, L96A1 sau mitraliera AW 50. Mai au lansatoare de grenade UGL, lansatoare de rachete antitanc M72 LAW şi lansatoare de grenade cu gaz Arwen 37. 

SAS a fost înfiinţat pe bază de voluntariat în anul 1941, sub comanda lui David Stirling. Iniţial, se chema „Detaşamentul L“ şi avea misiuni de ambuscadă şi sabotaj în spatele frontului din nordul Africii. Organizau acţiuni de dezinformare şi subminare a moralului inamicului. Se spune că misiunile SAS din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au schimbat cursul bătăliilor şi chiar al războiului. După victoria Aliaţior, la 8 octombrie 1945, guvernul britanic a lăsat la vatră militarii, însă în anul următor a revenit asupra deciziei: avea nevoie de o unitate specializată în penetrarea pe teritoriul inamicului. Astfel, a fost format Reigmentul 21SAS, care activa sub umbrela veteranilor din The Artist Rifles. În 1950, SAS e trimis în războiul din Coreea. În 1952, Regimentul 22 SAS a fost înfiinţat şi adăugat formal în armata britanică, stabilindu-şi cartierul general la Hereford, în vestul Regatului. În 1959, e format şi cel de-al treilea regiment, 23 SAS Regiment (cu cartierul general la Kingstanding, Birmingham), rezervişti experţi în acţiuni de ambuscadă şi extracţie a prizonierilor din teritoriul inamic.  


Aroganţa ofiţerului Roger Courtney: crearea SBS 

Special Boat Service e unitatea de operaţiuni speciale a puşcaşilor marini britanici şi este strâns legată de SAS pentru că îşi are originile în aceeaşi unitate de commando din cel de-Al Doilea Război Mondial. Speacialitatea unităţii este desantul amfibiu – luptătorii se pregătesc alături de trupele SAS pentru operaţiuni –, deşi două din cele patru escadroane, numite C şi X, sunt alcătuite şi pentru operaţiuni generale. Escadronul S este specializat în folosirea amfibiilor de mici dimensiuni, iar escadronul M întreprinde acţiuni anti-terorism maritim. SBS mai include şi o grupă de rezervişti, însă aceştia nu formează echipe, ci întăresc cele patru formaţii deja existente.  

Procesul de recrutare, deşi nu atât de controversat precum cel al SAS, este, poate, la fel de dur şi construit pe aceleaşi principii. Candaţii eligibili trebuie să aibă o minimă experienţă de un an şi jumătate în armata britanică şi să treacă de un text clasic, de două zile, în care le sunt verificate, la suprafaţă, condiţia fizică, abilităţi de orientare şi înot. Etapa în care sunt eliminaţi cei mai mulţi candidaţi durează însă patru săptămâni e formată dintr-o serie de teste fizice: trei săptămâni de marşuri forţate, cu greutăţi, pe teren muntos. Pe parcusul celor trei săptămâni, distanţa de parcurs şi greutatea echipamentului pe care bărbaţii trebuie să-l care creşte progresiv, culminând cu un marş de 40 de kilometri, ce trebuie parcurs în mai puţin de 20 de ore. Etapa următoare, ce durează tot patru săptămâni, prespune exerciţii cu arme de foc, patrule şi diverse misiuni de distrugere a inamicului. Limitele fizice sunt testate însă în jungla din Belize, unde sunt puse la încercare şi abilităţile de navigare, patrulare, luptă şi capacitatea de a supravieţui fără asistenţă.  

Ultima etapă – şi cea mai dificilă – presupune, pe lângă o serie de cursuri de sustragere din teritoriul inamic şi de rezistenţă, testul întâlnit şi în cazul trupelor SAS. Luptătorii trebuie să nu se lase capturaţi de către inamici. După ce vor cădea, totuşi, în capcanele lansate, aceştia vor fi supuşi la interogatorii dure, lipsiţi de mâncare, apă şi somn şi supuşi la torturi precum „zgomotul alb“. Din tirul de întrebări la care sunt supuşi, în condiţii vitrege, aceştia pot spune doar numele, datele persoanele şi gradul. La orice altă solicitare trebuie să răspundă: „Nu pot răspunde la această întrebare“. 

Cei care reuşesc să treacă de toate aceste teste primesc bereta SBS. După o altă selecţie în funcţie de abilităţile de a se descurca în apă, luptătorii învaţă tehnici de scufundare, demolări sub apă, recunoaşterea terenului şi tehnici de supraveghere.  

Trupele SBS au fost implicate, în trecutul foarte recent, într-o mulţime de operaţiuni de mare risc. În noiembrie 2001, după atentatele teroriste asupra SUA, au avut un rol esenţial în invazia Afganistanului, implicându-se decisiv în bătălia de la Tora Bora. De altel, în mai 2007 şi în februarie 2008, trupele SBS au reuşit să captureze doi lideri imoprtanţi ai talibanilor: Mullah Dadullah, respectuv Mullah Abdul Matin. Unul dintre eşecurile SBS este de dată recentă: la 8 martie 2012, o mică echipă de elită nu a reuşit să salveze doi ostatici ai organizaţiei teroriste Boko Haram din Nigeria. Cei doi au fost omorâţi înainte sau în timpul operaţiunii.  

SBS a fost creată în 1940, sub comanda ofiţerului Roger Courtney, într-un mod mai degrabă anecdotic. Iniţial, Courtney nu reuşise să-i convingă pe superiorii săi de ideea constituirii unei brigăzi mobile de caiac. Convins de eficienţa unei astfel de grupe, bărbatul a reuşit să se strecoare pe vasul cargo HMS Glengyle, care transporta trupele aliate pentru operaţiuni pe apă. Courtney a vâslit până la vas, s-a căţărat fără să fie detectat de camarazii săi, şi-a scris iniţialele pe uşa căpitanului de vas şi a furat un tun de artilerie montat pe platforma vasului. Apoi, le-a prezentat superiorilor acţiunea sa. A fost promovat la gradul de căpitan şi i s-a dat comanda a 12 oameni : primul grup SBS.  

""