Autor 6487 vizualizări


În timpul dinastiilor saxonă (ottoniană) şi saliană, în fărâmiţatul spaţiu german se definitivează structurile feudale, statutul aristocraţiei militare şi relaţia dintre stat şi Biserică.

Marea masă a populaţiei locuia în sate mici, cătune sau ferme înconjurate de pajişti puţine şi vaste păduri. Se trăia în colibe, care nu erau făcute să dureze, precum palatele sau catedralele. Rata mortalităţii era mare, iar bolile şi violenţa erau la ordinea zilei. Creştinismul coexista cu multe practici păgâne. Cei mai mulţi trăiau retraşi în micul lor spaţiu, unde munceau sau făceau comerţ, aventurându-se poate doar în pelerinaje. Vorbeau cam de prin 750 germana veche şi probabil deţineau o bogată tradiţie a poeziei orale, deşi ne-au parvenit în scris puţine opere. Educaţia nu era privilegiul lor, ci al ecleziaştilor vorbitori de latină.

În ciuda primitivismului, se depăşise stadiul de societate tribală în favoarea feudalismului, sistemul asimetric, reciproc şi bazat pe muncă, sprijin, fidelitate, protecţie. Vasalul îi era complet fidel stăpânului, care la rândul său se obliga sa-l apere pe acesta, relaţie simbolizată de gestul vasalului de a-şi pune mâinile împreunate în cele ale seniorului. Acest tip de relaţie care presupunea acordarea unui alodiu (Eigen) se conturase în timpul numeroaselor conflicte din secolele anterioare, iar cu timpul fiefurile tind să devină ereditare. Aceste sistem politic a permis asigurarea legăturii cu centrul, aflat la mare distanţă, dar şi a legăturilor locale personale.

Clanurile şi triburile au fost înlocuite, dar familia şi dinastia continuau să aibă o importanţă majoră. Nu de puţine ori complicatele reţele vasalice au dat naştere tulburărilor interne. De exemplu, în secolul al XI-lea are loc o confruntare între marii vasali şi micii vasali, care dispuneau de fiefuri ce nu puteau fi moştenite. Drept urmare, în 1037 apare un cod feudal de legi (Constitutio de feudis) care acorda acest drept. Astfel se naşte o nouă categorie, cea a micilor cavaleri, interpuşi între nobilime şi ţărănime. Ierarhia socială nu era oricum foarte rigidă în secolul al XI-lea, iar în curând se va constitui ca nobilime şi categoria de ministeriales, foşti servitori. Aristocraţii se aflau într-un conflict permanent pentru putere, moşteniri şi poziţie socială, impunând limite şi regelui ales, care nu era considerat decât un primus inter pares.

Intre conflicte politice si conflicte religioase

Dar unii regi au reuşit să se impună. Henric I şi-a exercitat controlul asupra ducatelor de familiei, iar Otto I este încoronat în 936 ca succesor al lui Carol cel mare. Acesta va folosi biserica împotriva nobililor, având mai mare încredere în episcopate din moment ce proprietatea lor nu putea fi moştenită şi regele influenţa alegerea episcopilor. Arhiepiscopii nu furnizau doar servicii economice, ci şi militare, folosite pentru consolidarea graniţelor răsăritene îndeosebi. După victoria de la Lechfeld din 955 şi crearea mărcii de est, Otto ia calea Italiei, unde este desemnat rege al Lombardiei şi apoi uns şi incoronat împărat de papă. Acest lucru implica două chestiuni problematice care vor duce cu timpul la slăbirea monarhiei germane:regele trebuia să intervină în politica italiană dar şi să menţină un echilibru, adesea precar, între puterea seculară şi cea spirituală.

Odată cu achiziţia Burgundiei în 1033, împăratul devenea cel puţin teoretic stăpân peste trei teritorii. Deşi campaniile din Italia erau adesea lipsite de succes, aveau o utilitate, căci puteau fi obţinute profituri investite apoi pe teritoriul german. În general, ottonienii au promovat apropierea de Biserică, prin fondarea de mănăstiri su şcoli-catedrale. Dinastia saliană, inaugurată cu Conrad al II-lea în 1024, continuă initiativa prin înfiintarea de episcopii (Bamberg), palate (Magdeburg, Aachen, Regensburg), catedrale (Speyer). Dar armonia dintre stat şi biserică nu a durat prea mult, căci odată ce intrăm în mijlocul secolului încep luptele religioase şi politice. Nobilimea se răscoală, regii nu o pot controla, iar în 1077 este ales chiar un contra-rege, Rudolf de Suabia. Se afirmă familii puternice care îşi vor pune amprenta pe istoria ulterioară:Welf în Saxonia, Wittlesbach în Bavaria, Hohenstaufen în Suabia. După moartea lui Henric al III-lea în 1025 creşte insecuritatea politică, nerezolvată de alegerea ca rege a lui Lothar de Supplinburg.

Abia Hohenstauferii (1138-1254) vor putea să facă ordine, dar până atunci, în timpul ultimilor salieni, Henric al IV-lea şi al V-lea, conflictul dintre biserică şi stat pare să-l depăşească pe cel dintre nobili. În ultima jumătate a secolului al XI-lea, clerul obţine un statut privilegiat prin reforme precum independenţa faţă de controlul laic, celibatul sau abolirea simoniei, ceea ce amplifică şi mai tare ambiţiile prelaţilor. Conflictul culminează cu umilinţa regelui la Canossa în 1077, consecinta fiind concordatul de la Worms prin care Henric avea voie să-şi impună punctul de vedere privind alegerea unor prelaţi germani, nu italieni. Statutul prelaţilor se îmbunătăţeşte permanent, aceştia fiind practic pe picior de egalitate cu nobilii bogaţi.

Din anumite puncte de vedere intrăm într-o perioadă de tranziţie, marcată de ascensiuni politice care au ca efect înlocuirea vechilor ducate de familie cu principate teritoriale, dar şi slăbirea autorităţii imperiale. Un supus ‘atotputernic’ este de pildă Henric Leul, vărul lui Frederic Barbarossa, care câştigase teritorii în nordul Germaniei, dar nu este lăsat de împărat prea mult în poziţie de putere. Are loc o fragmentare politică mare, în fiefuri ereditare mici, care va continua şi după Barbarossa. Prinţii reuşesc să-şi mai consolideze puterea abia după moartea lui Frederic al II-lea, nepotul lui Barbarossa.

Economic vorbind în această perioadă s-a intensificat cultivarea pământului, s-a lărgit suprafaţa arabilă, satele s-au mărit, iar meşteşugurile şi comerţul iau amploare. În secolul al XII_lea comercianţii germani împânzesc Europa. Creşterea producţiei este dublată de creşterea populaţiei, atât datorită extinderii teritoriului agricol, cât şi datorită valului de colonizare din est, în Silezia de pildă ţăranii aveau condiţii relativ bune.

Aristocraţia conservatoare îşi menţine privilegiile şi principiile, deţinând apanajul nu doar asupra iniţiativelro politice, ci şi asupra producţiilor culturale. Complexul cod al onoarei şi conduitei cavalereşti va sta la baza înfloririi unei literaturi de curte care va pune accent pe etosul viguros al războincilor, expus de pildă în opera lui Walter von der Vogelweide. Este epoca de glorie a epicului în vers, abordat cu măiestrie de Hartmann von Aue, Wolfram von Eschenbach sau Gottfried von Strassburg. Epopeea Nibelungenlied defineşte şi ea această perioadă de mare înflorire artistică a culturii cavalereşti, care însă va începe să cadă în umbră odată cu dezvoltarea unui nou tip de societate:civilizaţia urbană.