Autor 32183 vizualizări


Bătălia de la Mohács, din 29 august 1526, este una dintre cele mai importante bătălii purtate în secolul al XVI-lea în Europa, cu profunde implicaţii pentru viitorul estului continentului, dar şi pentru Europa în ansamblu. Bătălia este unul dintre reperele cele mai importante ale istoriei ungare, iar locul bătăliei a devenit loc simbolic pentru ambele națiuni, inclusiv sultanii otomani și alți comandanți oprindu-se aici de-a lungul vremii pentru a comemora marea victorie. 

Soliman Magnificul a reușit să cucerească cele două puncte strategice unde strămoșul său Mahomed Cuceritorul eșuase:insula Rodos și Belgradul. Treptat, având o armată numeroasă și disciplinată, Soliman a început a pune presiune pe granița de sud a Regatului Maghiar, cucerind o serie de fortificații de graniță, inclusiv cele două vitale, Sabacz și Belgrad. Raidurile otomane în sudul Regatului erau ținute în șah de cavaleria ușoară a lui Tomori – în 1523 respinge un raid de 12.000 de călăreți otomani cu cei doar 4.000 de oameni ai săi –, dar forțele pe termen lung erau clar disproporționate. Austria și statele germane nu arătau că ar fi interesate de o alianță antiotomană, Polonia încheiase pace cu otomanii, cele două Țări Române erau vasali cuminți ai lui Soliman, iar statele occidentale erau ocupate cu propriile războaie și probleme. Ungaria stătea din nou singură în fața otomanilor. În aprilie 1526, când armata otomană se pune în mişcare de la Istanbul, cu sultanul în frunte, regele ungar declară mobilizarea generală, dar nimeni nu se grăbeşte să îi dea curs, pregătirile întârziind mult. 

Armata ungară era considerată în secolele XIV-XVI una dintre cele mai mari și mai puternice din Europa:cifrele merg de la 40.000 de soldați în caz de ofensivă peste hotare, la 80.000 în caz de defensivă. Pe lângă soldați antrenați și mercenari, la oaste mai puteau fi luați țăranii și toți cei care puteau purta arme, în cazuri extreme. Practica demonstrase însă că Regatul nu putea aduna efectiv 40.000 de oameni în caz de ofensivă, din varii motive – cum se întâmplase și pe vremea lui Iancu de Hunedoara –, iar o defensivă în condiții extreme nu fusese până atunci necesară, de la marea invazie mongolă din 1241-1242. Chiar dacă cifra probabilă de „încorporabili” în 1526 ar fi fost de 60.000-80.000 de oameni, în bătălia propriu-zisă se pare că nu au participat mai mult de 30.000 de oameni. Aceștia erau cavalerie grea nobiliară și infanterie grea, majoritatea mercenari. Brodarics dă cifrele de 250.00-30.000 de soldați, 85 de tunuri, 500 de culevrine, 5.000 de căruțe, 15.000 de cai.

Ca structură, armata era împărţită în trei grupuri:armata principală/regală, comandată de Ludovic însuşi;armata Croației, de aproximativ 5.000 oameni, comandată de contele croat Krsto Frankopan;armata transilvăneană a voievodului Ioan Zapolya, având circa 15.000 de oameni. Armatele Transilvaniei și Croației nu au ajuns la Mohács, unde cu siguranță ar fi făcut diferența. 

„Bătălia de la Mohács”,  tablou din 1866 al pictorului maghiar Bertalan Székely de Ádámos (născut la Cluj,  în 1835)

„Bătălia de la Mohács”, tablou din 1866 al pictorului maghiar Bertalan Székely de Ádámos (născut la Cluj, în 1835)

O dată ce otomanii au traversat Balcanii, a devenit clar că se îndreptau spre Ungaria, nu spre Valahia, Moldova sau Transilvania. O defensivă ungară pe râuri – Sava, Drava, Caraș-ar fi fost imposibila, dată fiind marea disproporție numerică dintre cele două armate și problemele tactice ale unei astfel de defensive în general. Înca de la sfârșitul anului 1525, conducerea regatului maghiar știa că otomanii fac pregătiri de război, din diverse surse – canale diplomatice occidentale (venețiene), spioni, dezertori. Regele și apropiatii săi și-au dat seama că lipsa fondurilor îi va împiedica să facă față cu succes unui atac și a cerut ajutor. Singurul care a alocat fonduri a fost Papa Clement VII. 

Zona Mohács a fost aleasă de către comandanții unguri pentru a da lupta, câmpia de aici fiind considerată cea mai bună – o câmpie deschisă, vălurită, brăzdată de șanțuri și văi;în est era Dunărea (și mlaștini), în vest și sud se afla un platou de 25-30 metri înălțime. Relieful i-ar fi împiedicat deci pe otomani să-și desfășoare rapid armata, unitățile otomane putând fi astfel atacate pe rând și înfrânte. De cealaltă parte, armata otomană număra înspre 100.000 de oameni, mulți experimentați și dornici de luptă. Armata era împărțită în armata anatoliană, comandată de Behram pașa și armata rumeliotă, comandată de Marele Vizir, Ibrahim pașa. Sultanul era însoțit de trupele palatului, printre care temuții ieniceri și cavaleria de spahii. Otomanii aveau nevoie de râuri, și mai ales de Dunăre, pentru aprovizionare. Ungurii știau aceasta, dar flota lor de circa 200 de nave nu avea nici o șansă în fața celei otomane, de circa 800 de nave, majoritatea pentru transport, doar puține fiind pentru război. 

Campania

Emirii arabi au primit ordin să stea pe loc și alături de trupele din Egipt, Damasc și Halep să vegheze asupra eventualelor rebeliuni din imperiu, mai ales contra nomazilor deșertului, același ordin primindu-l emirii din Kurdistan și Diyarbakâr. Comandanții flotelor din Alexandria, Rodos, Gallipoli și Galata au primit ordin să iasă în largul Mediteranei și Mării Negre, să verifice starea navelor și să fie pregătiți în orice clipă să echipeze flotele. Au fost trimiși emisari domnilor Munteniei, Moldovei și hanului tătar din Crimeea, Saadet I Ghiray, pentru a le fi transmisă informația că pornește la luptă și să-și adune trupele și să le mențină pregătite pentru a da curs oricărui ordin ar veni. Se pare că Moldova a primit ordin să atace Polonia alături de tătari pentru a o împiedica să trimită eventuale trupe în Ungaria. Soliman a părăsit Constantinopolul la 23 aprilie, ajungând la 3 mai la Adrianopol, locul tradițional de adunare a armatei otomane. Timp de patru zile au avut loc ședințe de Divan, în care s-a hotărât strategia ce va fi adoptată. Pe 8 mai, armata a plecat din Adrianopol, pe eșaloane, cu ienicerii în frunte. Armata de Anatolia a ajuns din urma grosul trupelor la Plovdiv, la 21 mai. 

Trecerea Balcanilor s-a făcut pe două rute:ienicerii și alte trupe au trecut prin Porțile Traiane, defileu care duce direct la Sofia, iar trupele anatoliene și rumeliote au trecut prin pasul Zlatița. Sultanul a călătorit bineînțeles alături de ieniceri, ajungând la Sofia la 29 mai (unde au fost adunate proviziile și s-a trecut în revistă armata), și la Niș la 9 iunie. Peste exact o lună se afla la Belgrad, armata adunându-se aici la 11 iulie. De la Niș, Marele Vizir a pornit spre râul Sava cu 2.000 ieniceri cu arme de foc, ieniceri din gardă și 150 de tunuri, pentru a face un pod de vase. La Belgrad, sultanul a împărțit echipamentele, armele, munițiile și a trecut din nou în revistă armata.

Trupele de achingii primiseră deja ordin să facă raiduri în teritoriul inamic. Trupele Marelui Vizir au distrus totul în cale, începând la 14 iulie asediul Petrovaradinului, fortificație apărată de aproximativ 1.000 de unguri. Episcopul Tomori se afla pe malul opus cu circa 2.000 de călăreți, dar nu a putut interveni în ajutorul asediaților – nici nu ar fi putut ajuta efectiv. Asediul a decurs greu, otomanii folosind artileria, săpând tuneluri, minând turnurile, apoi luând cu asalt ruinele. În 28 iulie, fortificația a căzut în mâinile otomanilor, care s-au îndreptat apoi înspre Ilok (acum în Croația), pe care au asediat-o între 1 și 8 august. Toate fortificațiile din Srem (teritoriul cuprins între Sava și Dunăre, la vest de Belgrad) au fost cucerite pe rând, unele capitulând fără să mai opună rezistență. 

Între 14 și 19 august otomanii au construit un pod la Osijek (ung. Eszek), peste care a trecut întreaga armată, între 21 și 23 august, podul fiind apoi distrus, pentru ca soldații mai slabi de înger să nu caute să o ia la fugă înapoi. Aici au fost atacați de cavaleria lui Tomori, care a trebuit ănsă să se retragă. Chiar și cronicarii otomani scriu că, dacă ar fi fost atacați aici de întreaga armată ungară, cu artileria, turcii ar fi fost înfrânți sau măcar întorși înapoi imediat, fiindcă nu puteau avansa prin mlaștinile din zonă. Tabăra maghiară era însă dezorganizată... Pregătirile armatei ungare s-au derulat încet. Regele Ludovic II a stat în tabăra de la Tolna între 6 și 13 august. La 16 august îi numește pe Tomori și pe Gyorgy Zapolya comandanți supremi ai armatei, cel puțin până la venirea lui Zapolya și a lui Frankopan, care urmau să preia comanda. 

Soliman Magnificul în bătălia de la Mohács – miniatură otomană din 1588

Soliman Magnificul în bătălia de la Mohács – miniatură otomană din 1588

Existau disensiuni mari în tabăra ungară, între trupe și comandanți. Nobilii opinau să abandoneze sudul Ungariei și să caute o poziție mai bună în nord, unde ar urma să ajungă și trupele croate și transilvănene. Trupele lui Tomori s-au opus categoric abandonării sudului Ungariei și a căminelor lor la discreția turcilor, existând chiar riscul de răzmeriță. Totodată, în timp ce mercenarii cehi și polonezi propuneau rezistența statică în tabere de care unde să fie protejată și artileria, nobilii refuzau categoric să se ascundă, cavaleria lor grea fiind cea care trebuia să dea atacul cu lăncile împotriva liniilor otomane. Trimișii voievodului transilvănean și ai banului croat au încercat în zadar să îi convingă pe cei prezenți la discuții să amâne data confruntării și să aleagă un loc mai propice. Corespondența dintre regele maghiar și Zapolya arată ordine contradictorii trimise la scurt timp unul după altul, astfel încât voievodul nu a reușit să ajungă la timp în tabăra regală. Retragerea devenise imposibilă – aflați la doar câțiva kilometri, otomanii i-ar fi atacat din spate cu cavaleria lor foarte mobilă și ar fi rezultat un dezastru. În data de 28, otomanii au făcut tabăra în apropiere, de cealaltă parte a platoului. 

Bătălia

Este greu de stabilit așezarea în teren a celor două armate. Nu se poate reconstitui decât parțial relieful zonei – în cei aproape 500 de ani care au trecut de la bătălie, zona Mohács a fost folosită intens pentru agricultură, așezări umane au dispărut, altele au apărut și s-au dezvoltat, albiile râurilor au fost modificate natural și antropic. 

Așezarea armatei ungare se pare că a fost următoarea:pe flancul drept, cavaleria lui Tomori și probabil infanterie, contra armatei de Rumelia;în centru, regele, garda sa formată din cavalerie grea, multă infanterie, contra centrului otoman, format din ieniceri, garda sultanului, și sultanul însuși;pe flancul stâng, protejat de mlaștini și de Dunărea ieșită din matcă, cavaleria comandată de Perenyi, având în față armata de Anatolia. Armata maghiară a format un front lung, de aproape patru kilometri, pentru a evita pe cât posibil riscul flancării și încercuirii. Artileria se afla probabil în spate, posibil protejată de tabere de care. 

În dimineața zilei de 29, otomanii s-au pus în mișcare încolonați, în ordine și cu moralul la maxim, pe la 5 dimineața. Primul care a părăsit tabăra a fost Ibrahim, Mare Vizir și beylerbey de Rumelia, cu armata sa de 4.000 de ieniceri, 150 de piese de artilerie și achingii pe flancul exterior. Din cauza drumului noroios, cele trei corpuri otomane au ajuns în fața armatei ungare destul de târziu:armata de Rumelia în jurul orei 12;centrul, în jurul orelor 13-14;armata de Anatolia, în jurul orelor 14-15. Cronicile otomane menționează că atât oamenii, cât și animalele dădeau semne de oboseală. Ploile din ultimele săptămâni pareau a-i favoriza pe unguri...

O dată ajunși pe platou, otomanii i-au putut observa clar pe unguri. Din cauza oboselii și a orei deja înaintate, se pare că, inițial, comandamentul otoman a hotărât să amâne lupta pentru a doua zi și să așeze tabăra. O salvă de artilerie venită dinspre tabăra ungară a dat clar semnalul începutului luptei. Ungurii așteptau pregătiți. Se pare că regele ar fi dat ordinul de revenire în tabără, văzând preparativele otomane de a așeza tabăra. Salva ungară și atacul lui Tomori au schimbat însă planurile ambelor tabere de a amâna bătălia. 

Flancul stâng otoman lua poziții, iar achingiii au fost observați de Tomori în timp ce încercau să ocupe poziții acunse. Cavaleria flancului drept ungar a atacat prima la ora patru după-masă, reușind să împingă flancul stâng otoman, luat prin surprindere și în pregătiri de campare, cavaleria ungară zdrobind cavaleria otomană ușoară de aici. Artileria otomană a rezistat însă, în spatele căruțelor, infanteria ungară avansând spre ea. Pe măsură ce trupele otomane ajungeau pe câmp, intrau în luptă cu orice unitate ungară nimereau față în față. Sursele menționează că soldații otomani au coborât încet dealul, ploile de dinaintea bătăliei făcând panta alunecoasă. 

Centrul armatei ungare a atacat în frunte cu regele, centrul otoman, izbindu-l puternic. În acest moment, se pare că flancul drept, probabil obosit și cu pierderi, a început să se retragă. Parte din trupele regale a început să prade tabăra rumeliotă, alții însă au continuat lupta-cel mai probabil cavaleria grea, care putea trece relativ usor prin turci, ajungând foarte aproape de sultan. Tactica fusese însă discutată anterior de otomani – cavaleria grea ungară urma a fi lăsată să pătrundă în liniile otomane, apoi urma a fi atacată din flancuri. Ajunsă la tunuri, cavaleria oricum nu a putut trece de întărituri, fumul artileriei limitând și vederea. În acest moment se pare că au intrat în acțiune ienicerii, care au atacat flancul drept ungar – sau ce mai rămăsese din el – cu salve de arme de foc, cauzând probabil în aceste clipe pierderi enorme ungurilor. La fel s-a întâmplat și în cazul centrului ungar, spulberat repede de puterea de foc net superioară a celor câteva mii de ieniceri. 

Regele a putut doar să observe cum armata lui e nimicită și începe retragerea dezordonată, copleșită de numărul mult mai mare al inamicului. Cronicarul Pashazade îl descrie pe Ludovic pe câmpul de luptă:„Conducătorul cel rău al armatei ghiaurilor, regele Ludovic […] s-a aruncat în focul înfricoșător al bătăliei, și în timp ce unii dintre eroicii săi prinți și vitejii săi comandanți cădeau și alții erau capturați, el a rămas neclintit pe câmpul de luptă”. În acest timp, flancul stâng ungar nu se mișcase din loc. Când armata de Anatolia a ajuns pe câmp, ungurii au atacat, provocând pierderi mari cavaleriei anatoliene, dar fiind respinsă în cele din urmă. Otomanii au reușit să înconjoare resturile armatei ungare pe trei laturi, măcelul devenind general, infanteria fiind probabil anihilată complet. După spusele lui Brodarics, regele s-a retras alături de cavalerii din jurul său când artileria otomană, cu siguranță, repoziționată, a început să tragă din nou. Căderea nopții și o ploaie torențială au oprit bătălia, în timp ce trupe de achingii mai vânau în întuneric fugarii maghiari. Situația nu era chiar disperată. Teoretic, Ludovic mai avea la dispoziție încă o armată care putea lupta împotriva otomanilor – trupele bine pregătite și dotate din Transilvania și Croația, comandate de oameni cu experiență, și alte trupe ce puteau fi adunate din restul regatului. Ajutorul extern putea și el să vină, mai ales acum. În timpul retragerii însă, regele a căzut de pe cal într-un pârâu, iar greutatea armurii l-a tras la fund, regele murind înecat. Rege și regat piereau deodată.

Seara, câmpul de bătălie aparținea otomanilor. Mii de prizonieri, tabăra ungară, steaguri și alte trofee se aflau în mâinile învingătorilor. Soldații otomani și-au petrecut noaptea în ploaie, în mijlocul câmpului, la ordinul sultanului, pentru a nu se crea busculadă în timpul nopții la bagaje și de teama unor atacuri ale cavaleriei maghiare, ale cărei pierderi nu se cunoșteau. 

Campania în Ungaria

Armata ungară a avut pierderi foarte mari, pe câmpul de la Mohács zăcând cadavrele a 28 de magnați, 7 înalți prelați, circa 500 de mari nobili și cavaleri, 4.000 de călăreți și 20.000 de infanteriști (doar 10.000 de infanteriști după sursele ungare), dacă e să ne luăm după listele maghiare și cifrele otomane. Lovitura dată regatului era mortală, practic bătălia a fost una de anihilare, în care aproape întreaga armată ungară prezentă la luptă a fost omorâtă. Pierderile otomane au fost, se pare, la fel de mari, între 15.000-25.000 oameni. 

Pe data de 31 august, 2.000 de prizonieri unguri au fost decapitați în fața sultanului. Capetele lui Tomori și ale altor înalți comandanți unguri au fost despărțite de trup, puse în vârful unor prăjini și purtate în triumf prin tabără, apoi prăjinile înfipte în fața cortului sultanului. Morții au fost îngropați în câteva gropi comune imediat, pentru a nu se ajunge la vreo molimă pe drumul de întoarcere, care trecea tot pe aici. În aceeași zi, un raid al achingiilor a vizat zonele adiacente. Sultanul a trimis emisari cu vestea marii victorii în Crimeea, Moldova, Valahia și în Imperiu, Constantinopolul începând deja să sărbătorească. Vestea despre înfrângere a ajuns la Buda la 31 august. Despre moartea regelui nu se stia nimic sigur. Regina Maria a fugit din capitală cu Curtea și garda personală, fuga sa fiind privită cu simpatie de către unguri, care nu o aveau la inimă pe regina de origine austriacă, și nici anturajul său, format în majoritate din austrieci/germani. Vestea că Ioan Zapolya stă inactiv pe celălalt mal al Tisei a ajuns la Buda și Pesta, populația luând-o la fugă din cele doua orașe. 

Otomanii au ajuns la Buda pe data de 11 septembrie, găsind orașul și zona părăsite de populatie – mai rămăseseră doar bătrânii, bolnavii și evreii –, și nici un fel de autoritate statală cu care să negocieze o pace. Buda a fost prădată, mai ales palatul regal, prada imensă, inclusiv biblioteca regelui Matia Corvin, fiind trimisă cu ambarcațiunile spre Belgrad și de aici mai departe spre Constantinopol. Au mai fost luate două tunuri otomane foarte mari, capturate de Iancu de Hunedoara la Belgrad, în 1456, despre care Pașazade scrie că fuseseră făcute cu mare meșteșug și caznă de un mare meșter (posibil același transilvănean Orban de la asediul Constantinopolului?!). Sultanul s-a mutat în palatul regal, a dat petreceri, a mers la vânătoare, dar s-a întristat foarte tare la auzul veștii că regele ungar a murit, plângându-l pentru vârsta sa fragedă și dîndu-și seama că nu are de fapt cu cine să încheie pacea!

Marele Vizir a făcut între timp un nou pod de vase (drept ancore, se spune că au folosit clopotele bisericilor din Buda) și a trecut în Pesta, de unde a lansat raiduri de jaf peste tot. La plecare, sultanul a ordonat să fie arse ambele localități, în afară de palatul regal. Pe două coloane, armata otomană a coborât spre Belgrad, distrugând totul în teritoriul dintre Dunăre și Tisa. De cealaltă parte a Tisei, Zapolya și armata transilvăneană urmăreau calmi marșul otomanilor. Sultanul și voievodul se vor revedea în persoană peste 15 ani în aceleași locuri. Este ars Szegedul, alte localități și fortărețe se predau, unele sunt găsite părăsite de populație. Sultanul a ajuns la Belgrad la 10 octombrie. Campania se încheiase. Totuși, fără un conducător oficial maghiar cu care să negocieze, rezultatul urmărit probabil inițial, și care ar fi urmat marii victorii, lipsea cu desăvârșire. În loc să impună o pace favorabilă, Soliman crease fără voie un mare vid de putere în nordul Imperiului său.

Urmări

O dată cu moartea lui Ludovic, regatul medieval maghiar rămânea fără suveran şi îşi încheia existenţa independentă. Cadavrul regelui a fost căutat și găsit în apropierea locului unde murise. Chiar dacă Regatul ungar, ca întindere teritorială, nu mai exista, instituția monarhică ungară a continuat să existe fără întrerupere, fiind revendicată de arhiducii austrieci și voievozii, apoi principii Transilvaniei, apărând astfel un lung și greu conflict în zonă, finalizat abia la sfârșitul secolului al XVII-lea. Habsburgii au pus stăpânire imediat pe vestul și nordul regatului şi au emis pretenţii asupra întregii Ungarii – arhiducele Ferdinand de Habsburg a cerut încă din 8 septembrie nobililor unguri să-i recunoască succesiunea la tron. Centrul ţării a devenit la 1541 pașalâc otoman, după cucerirea Budei din mâinile Habsburgilor, din același an, Transilvania devenind autonomă, sub protectorat otoman. 

Avansul otoman a continuat, următoarea ţintă fiind Viena, în 1529 și 1532. De la momentul Mohács 1526 până la 1699, cînd Imperiul Otoman pierde definitiv mare parte a vechiului regat maghiar în favoarea Austriei, zona a reprezentat un focar de conflict permanent între austrieci, otomani și transilvăneni. 

Comandanții

Ludovic II Jagellos-a născut la 1 iulie 1506, la Buda, ca fiu al regelui Vladislav al II-lea. A fost rege al Ungariei între 1516 și 1526. În 1522 s-a căsătorit cu Maria de Habsburg, sora arhiducelui Austriei, iar sora sa, Ana, a fost măritată cu arhiducele Ferdinand de Habsburg, viitorul împărat Ferdinand I. Nu a avut urmași legitimi. A murit după bătălia pierdută la Mohács, la 29 august 1526, căzând de pe cal într-un râu.

Paul Tomori s-a născut în 1475 și a murit în timpul bătăliei de la Mohács. În 1504 ajunge castelan de Făgăraș, în 1514 participă activ la înfrângerea războiului țărănesc al lui Gheorghe Doja, fiind numit în 1523 arhiepiscop de Kalocsa și căpitan general al sudului Ungariei, unde comandă cca 4.000 călăreți experimentați în luptele cu cavaleria otomană. La Mohács, a fost comandant suprem al armatei, alături de Gheorghe Zapolya, fratele voievodului Transilvaniei. O frumoasă și elogioasă descriere îi face cronicarul otoman Kemal Pashazade:„Cel mai dârz și mai curajos printre infideli a fost comandantul [armatei] acelui decrepit și mizerabil rege, Pal Tomori, un conducător recunoscut în acea țară și un alt doilea Isfendiar pe câmpul de luptă. Era ca fierul bătut, cu cât mai multe lovituri primea, cu atât era mai tare. Dacă ar fi fost ucis ca un câine turbat, tot ar fi putut să reînvie. Când lansa un atac de cavalerie, ca și Nilul la inundatii, urlând ca un elefant enervat, chiar tigrii și leii stăteau deoparte”.

Soliman I „Magnificul”(1494-1566) a fost unul dintre cei mai importanti sultani, având cea mai lungă domnie din istoria Imperiului Otoman (1520-1566). Domnia sa a însemnat o perioadă de dezvoltare a Imperiului pe plan economic, cultural, militar și social, mai ales după reformele sale juridice și administrative. A condus personal armatele otomane în campanii, cucerind Rodosul (1522), Belgradul (1521) și cea mai mare parte a Ungariei, nordul Africii până în Maroc, flota sa fiind o mare putere în Mediterana și mările adiacente. A purtat campanii victorioase împotriva Persiei, dar a suferit înfrângeri importante la Viena (1529) și Malta (1565).

Sursele istorice

O serie de surse creștine și otomane descriu campania și bătălia, cât și urmările sale. Nunțiul papal Burgio, în rapoartele și scrisorile sale către Papă, prezintă situația gravă în care se afla Ungaria înaintea bătăliei de la Mohács, dezorganizarea, dezorientarea și lipsa crasă de mijloace umane și materiale adecvate. 

O altă sursă este descrierea episcopului Stefan Brodarics, De conflictu Hungarorum cum Turcis ad Mohatz verissima descriptio. Episcopul se află și el în anturajul regelui, dar nu are habar de chestiuni militare. Vina pentru înfrângere o pune pe seama slăbiciunilor personale și greșelilor celor ce criticau Curtea. 

Un ultim izvor ungar ce merita menționat este lucrarea istoricului Istvanffy Miklos (1538 și 1615), vicepalatin și secretar al lui Nicolaus Olahus. În lucrarea sa Historiarum de rebus Ungaricis prezintă evenimentele cuprinse în special între anii 1490 și 1606. Îi condamnă pe cei ce au forțat începerea luptei, ducându-l astfel pe tânărul rege la moarte și lasă un frumos epitaf” al bătăliei și urmărilor sale nefaste:„aceasta a fost memorabila, dar nenorocoasa bătălie de la Mohács, unde am pierdut fostele glorii ale nației noastre. Floarea și elita nobilimii și a soldățimii, și tot ce aparținea țării noastre, a fost anihilată în acea singură bătălie tragică. Acesta a fost începutul dezonoarei noastre fără de iertare;am gemut sub jugul de nesuportat al barbarilor, am suferit sclavia sub dominația națiunilor străine.”

Câteva izvoare otomane se ocupă și ele de descrierea campaniei și a bătăliei. Kemal Pashazade descrie condițiile grele în care mărșăluiește armata otomană, căldura insuportabilă, ploile care cad zilnic, mlaștinile pe unde au de trecut și unde trebuie să se bată și îi descrie pe rege și pe Tomori pe câmpul de luptă. Cronicarul Ferdi prezintă disciplina strictă ce a fost impusă armatei otomane, pedepsele pentru insubordonare și indisciplină mergând de la bătăi până la decapitări. Alte informații se găsesc la cronicarii Lütfi, Pechevi, Djeladzade și mai ales în Jurnalul lui Soliman, o scurtă cronică oficială a întregii campanii.

În fine, o descriere foarte pe scurt a întregii campanii o găsim în finalul Letopisețului moldovean Putna I:„În anul [1526] s-a ridicat Soliman, împăratul turcilor cu toate puterile și oștile lui răsăritene împotriva craiului ungar Loiș și a străbătut țara Sremului și au biruit pă craiul Loiș pe câmpul Mihaci și au tăiat toată oastea lui. Și însuși craiul Loiș fugind din luptă cu puțini ostași s-a înecat în râu. Și câte cetăți erau în țara Sremului, pe toate le-au luat, până și cetatea de scaun, Buda. Și au lovit cu război și au ars și mai sus de Buda. Și cetatea Budei au dărâmat-o și au pustiit-o. Și apoi s-au întors.” Prin Srem (Syrmia, Voievodina), autorul anonim denumește întreaga Ungarie. 



""