Soldații SS – Cavalerii ordinului negru

Autor 32144 vizualizări


SS. Greu găseşti în istorie două litere care, odată alăturate, să aibă un impact mai mare asupra mentalului colectiv. Braţul înarmat al naţional-socialismului, transformat într-o adevărată armată în anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, SS poartă asupra sa cumplita povară a crimelor de război înfăptuite pe toate câmpurile de luptă ale Europei. Dedicate până la fanatism cauzei, excepţional pregătite şi dotate, trupele SS au reprezentat din punct de vedere militar un oponent formidabil. 

Schutztaffell (SS), care în traducere înseamnă „eşalon de protecţie”, a fost creat în 1925, separat de SA dar, în egală măsură, subordonat acestuia. Ascesiunea acestui grup, care iniţial nu depăşea 10 oameni, a început la 20 ianuarie 1929, când Heinrich Himmler a fost numit „Reichsführer SS”. În doar un an, SS a ajuns de la 280 de membri la aproape 3000. Dar Himmler nu avea în vedere o simplă creştere numerică. Pentru el, SS urma să fie mai mult decât o forţă paramilitară, o poliţie politică menită să vegheze la menţinerea principiilor naţional-socialiste; trebuia să devină o mişcare quasi-religioasă, cu rădăcini în mitologia şi istoria germanică precreştină. Instalat din 1933 în castelul de la Wewelsburg, SS sau „ordinul negru” cum era cunoscut (simbolizat de două rune, litere ale vechiului alfabet germanic, sub forma unor fulgere) avea să cunoască o dezvoltare permanentă, pe măsură ce influenţa lui Himmler în eşaloanele superioare ale regimului nazist creştea. 

Allgemeine SS, Waffen SS şi SS-Totenkopfverbände 

 Un moment hotărâtor pentru Himmler şi SS l-a reprezentat „noaptea cuţitelor lungi”, când Ernst Röhm şi alţi lideri ai SA au fost arestaţi şi executaţi la 1 iulie 1934 sub acuzaţia de conspiraţie şi tentativă de lovitură de stat. La 20 iulie, SS a fost scos de sub controlul formal al SA şi pus în subordinea directă a lui Hitler; în felul acesta, Himmler primea mână liberă pentru a-şi pune în aplicare proiectul. Poliţia cu toate subsidiarele sale şi sistemul lagărelor de concentrare au fost puse sub controlul său. Hitler a cerut o organizare strictă a SS; astfel, au fost organizate unităţi pentru uz intern (Allgemeine SS), unităţi militare (Waffen SS) şi unităţi cu destinaţie specială (SS-Totenkopfverbände, însărcinate cu paza lagărelor de concentrare).

 La 19 martie 1935 Hitler a anunţat reintroducerea serviciului militar obligatoriu, armata urmând să fie compusă din 36 de divizii. A ordonat, de asemenea, ca SS-Verfügungstruppe (trupe de înlocuire) să fie organizată ca o forţă armată. Primele unităţi formate au fost detaşamentele Stabwache, puse sub comanda lui Josef „Sepp” Dietrich. Stabwache Berlin a fost rapid extins la forţa unui regiment motorizat cu trei batalioane, primind denumirea Leibstandarde SS Adolf Hitler (LSSAH sau LAH). Cel de-al doilea grup format a fost SS-Totenkopfverbände, la Dachau. Comandat de Theodor Eicke, era resposabil pentru paza lagărelor de concentrare. Ulterior au luat naştere alte trei regimente: Deutchland, Germania şi Der Führer, fiecare cu câte 2.000 de oameni, organizate ulterior în SS-Verfügungdivision (viitoarea Das Reich) şi puse sub comanda lui Paul Hausser, general-locotenent retras din armata regulată în 1932.

Deviza SS: „Onoarea mea se numeşte fidelitate”

Între 1933 şi 1939, SS a cunoscut o dezvoltare considerabilă, fiind recrutaţi mii de voluntari, iar condiţiile erau foarte stricte. Aplicanţii trebuiau să aibă o condiţie fizică ireproşabilă, o origine etnică „ariană” şi un cazier imaculat. Antrenamentele foarte dure erau completate de o îndoctrinare politică strictă, care cerea sacrificiu total pentru Führer. Se punea un accent deosebit pe tacticile de asalt, cultivându-se agresivitatea pe câmpul de luptă şi necesitatea de a învinge cu orice preţ. Deseori se organizau marşuri epuizante, cu scopul de a întări rezistenţa fizică şi psihică. Marea majoritate a formaţiunilor SS aveau un avantaj major asupra unităţilor armatei regulate, fiind complet motorizate şi dotate cu cel mai modern armament şi echipament, iar această situaţie s-a menţinut pe parcursul întregului război. Astfel, valoarea militară a acestor unităţi a fost în permanenţă extrem de ridicată, atât ca dotare şi antrenament, cât şi din perspectiva moralui şi dorinţei de a lupta.

 De trei ori pe săptămână se organizau conferinţe politice, în care se inocula o ură profundă asupra celor consideraţi un pericol la adresa societăţii naziste: evreii, homosexualii, stânga politică sau alte grupări etnice sau politice „inferioare”. Concepţia superiorităţii rasiale rămânea baza acestui program politic; compasiunea sau empatia erau eliminate din conştiinţa recruţilor. Antisemitismul era numitorul comun al politicii de îndoctrinare, iar jurnalul rasist Der Stürmer reprezenta o lectură obligatorie. Astfel, membrii SS erau total dedicaţi cauzei. Până la atrocităţi nu a fost decât un pas. „Onoarea mea se numeşte fidelitate” era deviza SS, iar loialitatea faţă de Adolf Hitler a rămas neştirbită până la sfârşit.

 După campania încununată de succes din Polonia, la care participaseră toate unităţile SS-Verfügungstruppe (cu excepţia SS-Standarte 3 „Der Führer”), Himmler a format două noi divizii, SS-Totenkopf şi SS-Polizei. Numărul tot mai mare de unităţi SS au îngrijorat Înaltul Comandament al Armatei (OKW); în consecinţă, la 2 martie 1940, Hitler a ordonat subordonarea tuturor diviziilor Armatei, luând astfel naştere oficial Waffen SS.

În 1939, când Polonia a fost invadată, SS-Verfügungstruppe avea 18.000 de oameni, integraţi în diferite formaţiuni ale armatei regulate, care număra la acea dată 2.750.000 de oameni în 102 divizii. În mai 1941, Wehrmacht-ul ajunsese deja la 5.000.000 de soldaţi (209 divizii), în timp ce Waffen SS avea 150.000. În vara anului 1944, cifrele crescuseră pe măsură: 560.000 Waffen SS, 10.300.000 Wehrmacht. În cei cinci ani de război, Waffen SS a ajuns la impresionantul număr de 38 de divizii, cu o forţă între 900.000 şi 1.000.000 de oameni. La începutul anului 1944, din 910.000 de oameni 310.000 erau Volksdeutsch, etnici germani aparţinând diverselor state europene (inclusiv România) iar 200.000 erau străini. Aproape 300.000 (deşi cifrele diferă) au pierit pe câmpurile de bătălie, iar 70.000 au fost daţi dispăruţi.

 Aşa cum am precizat, standardele de recrutare şi educare erau o prelungire a ideologiei regimului. Scopul era supraomul gândit de Friedrich Nietzsche şi adaptat formulei naziste. Adepţii noii religii naţional-socialiste trebuiau să fie duri, lipsiţi de sentimente, loiali până la moarte, să aibă o atitudine războinică doar de dragul războiului, să fie obedienţi până la sacrificiu, dispreţuitori faţă de „rasele inferioare” şi faţă de cei din afara Ordinului, pătrunşi de spiritul camaraderiei şi convinşi că nimic nu este imposibil.

Himmler: Războiul este un conflic ideologic şi rasial

 Ideea creării Waffen SS îşi avea originea în unităţile Freikorps organizate în primii ani de după 1918; mulţi dintre liderii nazişti de frunte acţionaseră în aceste formaţiuni paramilitare, ultranaţionaliste, anticomuniste şi animate de spiritul revanşei. Din martie 1940, înrolarea în Waffen SS era considerată ca fiind o obligaţie militară a fiecărui membru al Partidului Nazist. Cele mai bune 10 divizii au fost create înainte de 1943, în special Divizia 1 blindată Leibstandarde Adolf Hitler, Divizia 2 blindată Das Reich şi Divizia 3 blindată Totenkopf (Cap de Mort). Aceste divizii au participat la campania din Vest, la invazia Balcanilor şi la operaţiunile din Rusia din vara anului 1941, creându-şi o reputaţie teribilă, combinând formidabile capacităţi militare cu atrocităţi împotriva populaţiei civile, îndeosebi pe frontul de est. Hitler a fost extrem de mulţumit de diviziile SS în campania din 1941. Himmler sublinia atunci că războiul „este un conflic ideologic şi rasial. Naţional-socialismul se bazează pe valorile sângelui nostru germanic, nordic şi pe o societate egalitară. De cealaltă parte stă o populaţie de 180 de milioane, un amestecătură de rase, unele cu nume greu de pronunţat, animale topite de evrei într-o sigură religie: bolşevismul”.

 Din toamna anului 1942, diviziile Waffen SS au fost retrase treptat de pe front, fiind trimise în Franţa pentru refacere, astfel că dezastrul de la Stalingrad a afectat doar unităţile armatei regulate. Din 1943, odată cu „războiul total” cerut de Goebbels, Himmler a pus în aplicare o altă dorinţă de-a sa, transformarea Waffen SS într-o organizaţie internaţională, care să cuprindă voluntari atraşi de ideile naţional-socialiste, îndeosebi din ţările nordice. Încă din iulie 1941 fuseseră create unităţi de voluntari olandezi, norvegieni, danezi şi belgieni, care au primit botezul focului în campania anului 1942.

 În martie 1943, cu excepţia belgienilor, celelalte unităţi au format Divizia 11 SS Nordland. Pe măsură ce războiul continua, cu consecinţe tot mai tragice pentru cel de-al Treilea Reich, au fost formate tot mai multe unităţi. Cele 11 divizii Waffen SS formate în 1944 sugerau o formă de disperare în faţa incapacităţii de a acoperi pierderile teribile. Astfel a apărut o divizie estoniană, alta lituaniană, două formate din voluntari ruşi şi bieloruşi, inclusiv o unitate de musulmani bosniaci, toate organizate sub steagul antibolşevismului şi al „apărării civilizaţiei europene”, un slogan folosit cu predilecţie de propaganda nazistă începând cu 1943. Dar unităţile formate după 1943 nu s-au ridicat la valoarea militară a primelor divizii. Cantitatea a luat locul calităţii, criteriile de recrutare fiind mult diminuate.

 Cele 13 divizii create în 1945 erau formate din italieni, olandezi, belgieni, maghiari şi chiar francezi. Cu toţii erau în mare parte colaboraţionişti, conşienţi de soarta ce le fusese destinată în ţările de origine şi care au luptat cu mare determinare. În mod ironic, ultimii apărători ai celui de-al Treilea Reich în Berlin au aparţinut Diviziei 33 SS Charlemagne, formată din voluntari francezi.


 Printre cele 38 de divizii ale Waffen SS (multe nedepăşind nivelul unui batalion) au existat unităţi formate din voluntari proveniţi şi din România. Un regiment a fost format din prizonieri români aparţinând Diviziei 4 infanterie, care fusese incercuită şi nevoită să se predea pe malul Tisei, în octombrie 1944. Ea reprezenta „Armata Naţională” aflată sub conducerea guvernului legionar de la Viena, iar comandantul ei, generalul Platon Chirnoagă, era fostul comandant al Diviziei 4 infanterie, singurul general român căzut prizonier pe frontul de vest. Germanii doreau ca acest prim regiment, împreună cu un al doilea, a cărui organizare începuse în aprilie 1945, să formeze o divizie SS formată în exclusivitate din voluntari români, dar războiul s-a încheiat înainte ca planurile să fie duse la îndeplinire.

 Trupele SS au participat la două dintre cele mai importante bătălii ale celui de-Al Doilea Război Mondial: Kursk şi Normandia. Din totalul de şapte divizii blindate SS, cinci au luptat în Franţa în 1944, doar Divizia 3 Totenkopf şi Divizia 5 Wiking fiind poziţionate pe frontul de est în acel moment.

 A produs fanatismul performanţe superioare pe câmpul de luptă?

Probabil, deşi specialiştii nu sunt unanimi în această privinţă. În orice caz, unităţile SS erau categoric mai bine înarmate şi echipate cu material şi armament decât cele ale armatei regulate. Nu e de mirare că tancurile Tiger au fost făcute celebre de militari precum Michael Wittman, încadrat în regimentul de tancuri grele al diviziei 1 SS Leibstandarde.

 Cu predilecţie primele divizii ale Waffen SS (inclusiv Divizia 12 SS Hitlerjugend, compusă din adolescenţi; în Normandia a fost comandată de generalul Kurt „Panzer” Meyer, în vârstă de 34 de ani) erau formate din soldaţi de elită, cu reuşite militare de excepţie şi care şi-au câştigat o reputaţie ce nu s-a ştirbit odată cu trecerea anilor. În egală măsură, atât pe frontul de est cât şi în vest, în Normandia şi în timpul bătăliei din Ardeni, au existat numeroase atrocităţi care au convins Tribunalul Internaţional de la Nürnberg să considere atât SS, cât şi Waffen SS drept organizaţii criminale. La sfârşitul anilor `40 veterani de răboi, membrii ai Hilfsorganisation auf Gengenseitkeit der Waffen SS (Societatea de Ajutor Reciproc a Waffen SS), au susţinut că trupele Waffen SS erau soldaţi ca şi cei din armata regulată şi ştampila unei vinovăţii colective era lipsită de sens, un punct de vedere acceptat de cancelarul vest-german Konrad Adenauer în 1953.


""