Autor 19202 vizualizări


Sute de militari care şi-au îndeplinit datoria faţă de Ţară în Armata Română au fost declaraţi „duşmani ai poporului" de către regimul comunist, fiind împuşcaţi de călăii NKVD, scrie istoricul Mihai Tașcă pentru Adevărul.

Militarii basarabeni de pe fronturile Primului Război Mondial au fost cei care au rupt Basarabia de la Imperiul Rus, au decis crearea Sfatului Ţării, au pus bazele Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti, contribuind decisiv la actul Unirii din 27 martie 1918. După Unire, mulţi s-au transferat în Armata Română. În anul 1928, rezerviştii moldoveni s-au asociat în Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti sau au aderat la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă, ambele fiind catalogate de comunişti drept organizaţii antisovietice. Toţi cei rămaşi în Basarabia după 28 iunie 1940 au fost supuşi represiunilor politice de NKVD.

FOTO: Simion Gurschi (prim-plan) cu prietenii

Ofiţerii din Basarabia întruniţi la Chişinău în toamna anului 1917, la Congresul Militarilor Moldoveni (între 20 şi 28 octombrie), în număr de peste 800 de delegaţi, reprezentând circa 300.000 de basarabeni aflaţi pe fronturile Primului Război Mondial, au adoptat rezoluţii privind autonomia Basarabiei, au decis crearea organului legislativ - Sfatul Ţării, au solicitat naţionalizarea şcolilor, au cerut oprirea colonizării provinciei cu străini şi înfăptuirea reformei agrare, şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu soarta românilor de dincolo de Nistru etc.

Tot ei au fost cei care au păzit Sfatul Ţării pe tot parcursul activităţii lui, inclusiv la 27 martie 1918, când s-a votat Unirea Basarabiei cu România. Militarii basarabeni au jucat un rol important în organizarea cohortelor, primele unităţi ale Armatei Moldoveneşti, formaţiuni care au opus rezistenţă haosului din toamna-iarna anilor 1917-1918, provocat de bandele bolşevizate ce se retrăgeau de pe Frontul Român, iar după 1 ianuarie 1918, alături de Armata Română, au alungat trupele bolşevice peste Nistru.

SOCIETATEA OFIŢERILOR FOSTEI ARMATE A REPUBLICII MOLDOVENEŞTI

După Unirea Basarabiei cu România, militarii basarabeni au depus cereri şi au fost încorporaţi în Armata Română. La pensionare, mulţi dintre ei au aderat fie la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, fondată în 1928, fie la Uniunea ofiţerilor români în retragere şi rezervă, care avea o filială la Chişinău. Asociaţiile aveau, în cea mai mare parte, scopuri de autoajutorare, dar îşi fixau şi obiective de interes naţional şi de apărare a ţării.

Anexând Basarabia, la 28 iunie 1940, regimul comunist a căutat cu orice preţ să-i identifice pe foştii militari ai Armatei Române. Cei care au constituit gloria de altădată a Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti, în cea mai mare parte bătrâni şi bolnavi, pentru simplul fapt că au făcut parte din Armata Română şi erau membri ai asociciaţiilor profesionale, au fost arestaţi şi condamnaţi la împuşcare sau la ani grei de gulag. Exemplele de mai jos vin să confirme barbaria sovieticilor.

PREFECT DE LĂPUŞNA

Mihail Popa s-a născut în anul 1873, în comuna Ialoveni, judeţul Chişinău. A absolvit liceul nr. 1 din Chişinău, iar după terminarea şcolii de cavalerie din Elisavetgrad şi a unei şcoli speciale de cavalerie din Sankt Petersburg, în 1899, intră în armata rusă. Îşi începe cariera militară la Kiev, într-un regiment de cavalerie.

Participă la Primul Război Mondial, începând din 1914. La 9 august 1916, este avansat în gradul de colonel. În luna noiembrie 1917, Mihail Popa se afla la Bolgrad în fruntea Regimentului I infanterie, alcătuit din două divizioane şi trei escadroane, format în totalitate din basarabeni. La câteva zile după deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării, vine cu regimentul la Chişinău şi se pune la dispoziţia legislativului basarabean.

La 24 ianuarie 1918, Mihail Popa a fost numit comandant al Brigăzii de cavalerie a Armatei Republicii Democratice Moldoveneşti. Concomitent, a fost comandantul Garnizoanei Chişinău. După Unirea din 1918 se înscrie printre primii în Armata Română, unde s-a aflat până în anul 1922, când a fost trecut în rezervă. A fost membru al Partidului Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu. A fost prefect al judeţului Lăpuşna, iar în 1925 - preşedinte al Comisiei interimare a judeţului.

În 1928 a aderat la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, deţinând un timp funcţia de vicepreşedinte. Împreună cu soţia sa Ana au educat doi băieţi: Gheorghe şi Constantin.

ÎMPUŞCAT PENTRU „INFRACŢIUNI CONTRAREVOLUŢIONARE"

Mihail Popa a fost arestat la scurt timp de la ocuparea Basarabiei, pe 13 iulie 1940. După trei interogări, la 20 septembrie 1940, este anunţat că ancheta preliminară s-a încheiat. A fost găsit vinovat de „infracţiunea" prevăzută de articolul 54/11 - „Participarea la organizaţie contrarevoluţionară cu scopul de a organiza infracţiuni contrarevoluţionare" şi 54/13-„Lupta activă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare", din Codul Penal al RSS Ucrainene.

Şedinţa Judecătoriei de Circumscripţie Chişinău a fost amânată până la 14 martie 1941, când Mihail Popa a fost condamnat la pedeapsa capitală prin împuşcare cu confiscarea averii personale. Plângerea depusă pe marginea sentinţei este respinsă de Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, iar Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM şi cel al URSS îi refuză graţierea. La 27 iunie 1941, când de cinci zile aveau loc lupte grele la Prut, Mihail Popa a fost executat la Chişinău.

Colonelul Mihail Popa a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republcii Moldova la 3 decembrie 2001. Fostul ofiţer a fost distins cu ordinele „Sf. Stanislav", gradele II şi III;„Sf. Anna", gradele II şi III, şi „Sf. Gheorghe" (ruseşti).

PERIPEŢII ÎN ARMATA ALBĂ

Simon Gurschi este un nume de referinţă printre militarii români din Basarabia. S-a născut în 1885, la Durleşti. A absolvit Liceul Real din Chişinău. În anul 1905 a fost admis la Şcoala de ofiţeri din Odesa, pe care o termină în 1908, obţinând gradul de ofiţer.

Ulterior, îşi face serviciul militar în Regimentul I puşcaşi din oraşul Jmerinka, Ucraina. Avansează până la gradul de colonel.

La 20 octombrie 1917 se pune la dispoziţia autorităţilor Basarabiei, fiind numit comandant de batalion, apoi ajutor al comandantului Regimentului I Moldovenesc, iar de la 9 ianuarie până în septembrie 1918 a fost comandant al Regimentului I infanterie moldovenesc, unitate fidelă Sfatului Ţării.

În luna septembrie 1918, Simon Gurschi a plecat la Kiev să-şi aducă familia. Este mobilizat în armata lui Denikin, unde s-a aflat până în ianuarie 1919. În acest răstimp, a participat la luptele cu bolşevicii pe un tren blindat. Sub presiunea Armatei Roşii, Armata Albă se retrage în România, unde ajunge şi Gurschi. S-a aflat în cadrul Armatei Române până în anul 1922, când a solicitat trecerea în rezervă.

FĂRĂ DREPT DE APEL

Odată ajuns la Chişinău, se încadrează în serviciul de gardă al oraşului, fiind numit responsabil de paza de noapte, activitate pe care o prestează până în 1927. Ulterior, se angajează funcţionar la primărie. La 1940 era şeful serviciului economic al Primăriei Chişinău. La 1 iulie 1928, aderă la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, fiind în comitetul de conducere. A educat o fiică adoptivă.

Este arestat la 8 iulie 1940. La 16 octombrie 1940 are loc şedinţa de judecată. I s-a încriminat articolul 54/13-„Lupta activă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare", din Codul Penal al RSS Ucrainene, iar Tribunalul militar al Districtului militar Odesa îl condamnă la împuşcare şi confiscarea averii personale.

Colegiul militar din cadrul Judecătoriei Supreme a URSS, unde Gurschi a făcut plângere, a considerat că sentinţa a fost pronunţată corect, iar Prezidiul Sovietului Suprem al URSS i-a refuzat graţierea. Simon Gurschi a fost executat la Chişinău, la 26 decembrie 1940. A fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova la 21 decembrie 2001. A fost decorat cu odinele „Sf. Gheorghe", „Sf. Vladimir", „Sf. Anna" (gradele II, III şi IV), „Sf. Stanislav", gradele II şi III (ruse) şi cu Ordinul „Ferdinand I" (românesc).

Şef al Statului Major

Alexandru Ghepeţchi s-a născut în anul 1879, în localitatea Hânceşti, judeţul Chişinău, în familia preotului Alexandru Ghepeţchi.

A terminat în 1900 patru clase ale Seminarului din Chişinău şi a fost admis la Şcoala de infanterie din Odesa, pe care a terminat-o în anul 1902, obţinând gradul de subofiţer. Îşi face serviciul militar în armata rusă, participând la războiul ruso-japonez (1905) şi la Primul Război Mondial, unde avansează până la gradul de colonel. Pe frontul român a fost comandantul Regimentului nr. 55 de infanterie.

În primăvara anului 1918 vine cu tot cu regiment la Chişinău şi se pune la dispoziţia Ministerului de Război al Republicii Democratice Moldoveneşti. La 18 martie 1918, a fost numit şef al Statului Major al Ministerului de Război, funcţie pe care a exercitat-o până la 1 august 1918. Între iulie 1920 şi sfârşitul anului 1921, a luptat în armata lui Denikin contra bolşevicilor.

ACEEAŞI SENTINŢĂ:PEDEAPSA CAPITALĂ

În 1928 aderă la Societatea ofiţerilor fostei Armate a Republicii Moldoveneşti, devenind membru al comitetului de conducere. În luna octombrie 1928, a fost numit şeful închisorii din Tighina, funcţie pe care a exercitat-o până în 1937, când se pensionează. A avut un fiu, Leonid, şi o fiică-Irina.

Alexandru Ghepeţchi a fost arestat la 2 august 1940. La 11 octombrie 1940, Tribunalul militar al Districtului militar Odesa, în baza art. 54/13-„Lupta activă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare" din Codul Penal al RSS Ucrainene, în şedinţă închisă, îl condamnă pe Alexandru Ghepeţchi la pedeapsa capitală prin împuşcare. Sentinţa a fost executată la 29 noiembrie 1940.

Colonelul Alexandru Ghepeţchi a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova la 25 septembrie 2006. A fost decorat cu ordinele „Sf. Gheorghe" de gradul IV, „Sf. Vladimir" de gradul III (ruse) şi cu Steaua României.

 

 

Sursa:www.adevarul.ro