Situația forțelor Axei la Stalingrad
Anul 1942 a adus o importantă ofensivă sovietică de primăvară pentru zdrobirea trupelor germane de pe flancul sudic. Liniile inamice, prea lungi pentru o apărare eficientă, au fost străpunse și tancurile au început înaintarea spre vest. Invadatorii păreau în pragul unui dezastru complet, dar comandanții sovietici au comis o eroare fundamentală.Orbiți de primele succese, au intrat într-o adevărată capcană și contraatacul cu blindate a dus la încercuirea și nimicirea forțelor de elită victorioase. Au fost pierdute și peste 1.200 de tancuri, ceea ce a întârziat formarea armatelor sovietice. Atacul ordonat pe baza unei analize strategice superficiale a provocat o situație de slăbiciune extremă în regiunea de sud a frontului și trupele Axei au putut să pătrundă adânc în interiorul Uniunii Sovietice. Au fost oprite abia în Caucaz și la Stalingrad, apărătorii reușind mai mult datorită problemelor logistice provocate de lungirea liniilor de comunicații.
Toamna anului 1942 a adus o situație interesantă:forțele Axei se aflau într-o stare asemănătoare celor sovietice din timpul bătăliei pentru Harkov. Intrândul german avea flancurile expuse unui contraatac și, în plus, sistemele defensive erau ținute de trupele aliaților români, italieni și maghiari, insuficient dotate cu armament greu.
Armatele române erau folosite de comandamentul german pentru a da impresia de forță împotriva unui inamic deja înfrânt. Toate speranțele de succes în sectorul Stalingrad s-au năruit începând cu 19 noiembrie 1942 când diviziile românești au fost copleșite de valurile de tancuri grele sovietice. Spărtura a fost realizată la început în pozițiile deținute de Diviziile 13 și 14 infanterie. A fost suficient pentru istoricii contemporani să arunce vina pe calitatea soldaților români. Oare aceștia să fi fost vinovați de dezastru, așa cum se scrie prin multe tratate de istorie militară?
Dacă au scris specialiști cu experiență, înseamnă că este adevărat. Totuși, uimește repetarea la infinit a aceleași teze. Oare nu cumva mai există și altceva? Generalul Constantin Sănătescu a fost pe front în calitate de comandant al Corpului 4 armată, adică exact acolo unde sovieticii au plănuit ruptura. Ofițerul român a notat în propriul jurnal că nici divizia germană vecină în dreapta nu avea o situație prea fericită din punct de vedere tactic. Liniile de apărare erau lungi și nu se sprijineau pe Don, ceea ce o făcea vulnerabilă la orice asalt inamic masiv. Regimentele de infanterie abia dacă aveau câte 800 de oameni și cu mare greutate se mențin pe poziție. Aveau însă mai multă muniție decât românii. Divizia 376 infanterie va ajunge în încercuire fiindcă n-a avut posibilitatea să sprijine cu foc de artilerie unitățile românești de cavalerie. Comandanții germani au ales să amplaseze trupe pe aripa Corpului 11 german pentru a se apăra în cazul unei străpungeri. A fost o gravă eroare tactică, preferabil fiind să întărească Divizia 1 cavalerie. Generalul Karl Strecker, comandantul Corpului 11 german, l-a vizitat pe generalul Sănătescu pe 16 noiembrie și a afirmat că sovieticii nu sunt capabili de ofensivă, că situația în Stalingrad le merge din ce în ce mai prost și că unitățile de cavalerie române nu trebuie să lupte cu majoritatea forțelor spre Klețkaia. Aliatul român trebuie să sprijine forțele germane cu toate gurile de foc. Eroarea de gândire a dus în final la căderea în captivitatea rusească până în 1955.
Războiul mondial demonstrase deja că forțele mobile blindate au o capacitate manevrieră deosebită și pot schimba ușor soarta bătăliilor în care infanteria și artileria se mișcă prea lent. Puterea de foc nu mai conta în raport cu viteza și cu prăbușirea moralului apărătorilor. Comandamentul german a sesizat din timp forța tancurilor și a obținut succese răsunătoare împotriva unor forțe net superioare numeric. Și la Stalingrad au fost trimise divizii de tancuri, dar multe mașini au fost pierdute în luptele de stradă. În rezervă a fost păstrată în preajma zilei de 19 noiembrie 1942 doar Divizia 14 Panzer. Generalul Sănătescu s-a bucurat inițial de acest ajutor mecanizat împotriva temutelor T-34 și KV-1, dar veselia i-a pierit repede. Ceea ce se numea divizie nu avea decât 36 de tancuri, net inferioare celor sovietice. Acțiunea ei a fost foarte redusă, mai ales că a căzut întunericul. Era normal să fie cu un slab potențial ofensiv din moment ce fusese utilizată pentru străpungerea apărării sovietice din Stalingrad, în cele mai fierbinți sectoare. Ordine superioare au pus în mișcare Divizia 22 blindată germană, dar ofițerul român era convins că va eșua fiindcă a văzut halul în care erau marile unități germane. Germanii nu aveau trupe nici pentru apărarea pe râul Cir, contraofensiva cu șanse de succes fiind o utopie. Apărarea pe acest curs de apă a ținut fiindcă sovieticii aveau alte direcții de atac. Probabil au fost convinși că malurile abrupte stânjenesc deplasarea tancurilor. Exista o posibilă teamă și de prezența gurilor de foc anticar.
Aceste scurte note din jurnalul generalului Sănătescu demonstrează că Armata a III-a română n-a fost vinovată de dezastrul Axei de la Stalingrad. Dispunerea forțelor din punct de vedere tactic și strategic le condamna la o încercuire în cazul utilizării motorizatelor. Vina pentru organizarea întregului dispozitiv cade numai în seama comandamentului german.Diviziile românești foloseau masiv caii pentru transport, deci nu puteau să execute manevre rapide. Soldații români au rezistat prea mult cu dotarea pe care o aveau și în condițiile în care echipamentul de iarnă le-a sosit după ce au fost înregistrate pierderi semnificative sub formă de morți, degerați și bolnavi. Corpul 4 armată dispunea doar de 20% din necesarul de muniții pentru aruncătoarele de mine de calibru mic și 40% la cele grele, de 120 mm. Armamentul de infanterie și tunurile anticar aveau dotarea completă, dar nu mai existau rezerve la nivel de corp de armată. Grav este că principala sursă de foc de baraj, artileria, nu avea decât 55% din proiectilele necesare unor lupte obișnuite. Cum aviația lipsea din cauza valurilor de ceață, ar fi fost nevoie de cantități și mai mari de muniție, dar serviciile logistice române și germane n-au făcut față distanțelor mari.
Bibliografie minimală
https://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_de_Stalingrad
https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Stalingrad
Constantin Sănătescu, Jurnal, Humanitas, București, 1993.
