Siria sub mandat francez: când au început problemele în Siria
În 1916, englezii și francezii au încheiat un acord secret cu privire la împărțirea zonelor de influență în regiunile fostului Imperiu Otoman. Pe termen lung, acordul Sykes-Picot, așa cum este el cunoscut, a dus la destabilizarea regiunii Orientul Mijlociu prin modalitățile în care au fost stabilite granițele și prin modul în care a fost administrată problema Palestinei. Multe dintre problemele de astăzi ale regiunii își au originile în acest acord franco-britanic și în modul în care, după Primul Război Mondial, Franța și Marea Britanie au guvernat aceste zone sub mandate ale Ligii Națiunilor. Este și cazul Siriei, care a intrat în 1920 sub mandat francez. Să vedem ce s-a întâmplat.
În octombrie 1918, teritoriile siriene au fost ocupate de trupe britanice, însă doi ani mai târziu – după un foarte scurt moment de independență a unui regat sirian (condus de emirul Faisal I), Siria a ajuns sub control francez.
Ce a însemnat administrația franceză:dezvoltarea infrastructurii și înăbușirea libertăților pentru sirieni
Potrivit legislației internaționale, mandatul acorda Franței responsabilitatea de a crea și de a controla administrația siriană, de a dezvolta resursele țării și – teoretic – de a o pregăti pentru autoguvernare. În fapt, în multe cazuri Marea Britanie și Franța au întârziat să încurajeze autoguvernarea acestor state, amânând procesele de reformă și dezvoltare pentru a nu-și pierde influența în regiune.
În cazul Siriei, sub administrația franceză s-au înregistrat mulți pași înainte, mai ales în termeni de infrastructură:francezii au construit drumuri, au încurajat dezvoltarea și modernizarea orașelor, au adoptat unele reforme funciare și au încurajat agricultura și învățământul.
În același timp însă, francezii au și constrâns dezvoltarea democratică a Siriei. Economia țării era controlată după și pentru interesele franceze, și nu siriene, iar limba franceză a devenit obligatorie în școli. Aproape toate aspectele vieții sirienilor erau controlate, presa era cenzurată, în timp ce autoritățile încercau să-și consolideze controlul sprijinind minoritățile religioase pentru a slăbi mișcarea naționalistă arabă, crezând că astfel vor descuraja cererile pentru independență.
Ca atare, între autoritățile franceze și liderii sirieni s-au iscat numeroase conflicte. Cele două părți aveau concepții diferite asupra modului în care administrația franceză trebuie să acționeze-și, mai ales, pentru cât timp. Francezii nu doreau să cedeze controlul asupra regiunii așa repede precum și-ar fi dorit sirienii și nici nu doreau să cedeze puterea unei majorități musulmane, temându-se că acest gest ar putea fi interpretat drept renunțarea la vechea politică de protejare a creștinilor din Levant.
Damasc în perioada interbelică
În timp ce liderii sirieni doreau să preia cât mai repede controlul asupra administrației, minoritățile preferau în schimb prelungirea mandatului francez în speranța că o putere occidentală va avea mai mult succes în construcția unui guvern și a unei societăți moderne. Însă marea parte a populației și în principal elita educată a țării doreau o Sirie independentă-și, foarte important!, o Sirie Mare – care să includă Libanul, Palestina și Transiordania.
O revoltă sângeroasă și negocieri prelungite
În 1925 a izbucnit prima revoltă violentă împotriva administrației franceze, încheiată abia doi ani mai târziu după ce o bună parte din teritoriile țării s-au aflat sub controlul rebelilor, iar francezii au bombardat capitala Damasc (cu câteva mii de morți).
În 1928, alegerile pentru o adunare constituantă au fost câștigate de naționaliști, care au putut astfel să ajungă la masa negocierilor în vederea adoptării unei Constituții. Propunerile lor nu au fost însă acceptate în totalitate, căci aceștia cereau o consacrare a unității geografice a Siriei (căci francezii împărțiseră țara în mai multe state semiautonome), precum și o subminare a controlului francez. Constituția siriană avea să intre în vigoare în mai 1930.
Negocierile pentru un tratat franco-sirian care să stipuleze și un calendar al obținerii independenței Siriei au continuat pe parcursul anilor '30, iar un tratat a fost semnat în septembrie 1936. Acesta privea acordarea independenței Siriei, menținerea unor legături consultative în materie de politică externă, prioritatea Franței în privința acordării de asistență statului sirian, precum și păstrarea a două baze militare franceze în Siria.
După o nouă rundă de alegeri parlamentare și alegerea unui președinte – în persoana lui Hāshim al-ʿAtāsī – noul guvern sirian a ratificat tratatul, însă partea franceză a tot amânat să ratifice la rândul ei cele negociate. A izbucnit apoi războiul în Europa, iar problema a fost amânată. Siria a ajuns astfel sub controlul guvernului de la Vichy până în iulie 1941, când regiunea a fost ocupată de forțele britanice.
Forțe britanice în Siria în anul 1941
Siria și-a proclamat atunci independența, însă aceasta va fi recunoscută abia la 1 ianuarie 1944. După finalul războiului, francezii au trebuit să se retragă din Siria, fapt ce a iscat din nou conflicte. În 1945 au avut loc proteste din cauza ritmului prea încet al retragerii franceze, la care autoritățile au răspuns cu violență. Franța s-a opus cât a putut acordării de facto a independenței Siriei, însă în cele din urmă s-au retras în aprilie 1946, lăsând Siria în mâinile unui guvern republican.
Siria a devenit independentă pe 17 aprilie 1946, însă asta nu a pus capăt instabilității politice.
